Îi găsesc veseli, atârnați de prietenii lor, luptându-se în joacă sau povestind adunați cot lângă cot. După ce rămânem doar noi câteva minute, vorbesc amândoi în același timp despre ce a zis învățătorul sau Ana sau nu mai știu cine, mă întreabă repede ce am adus de mâncare, dacă putem să mai rămânem afară pe lângă școală puțin, le spun că le-am făcut pizza sau paste și că da, putem, apoi întreabă dacă am adus mai mult, să împartă cu prietenii lor, le zic că da, părinții sporovăiesc și ei la aer, cu măști, încerc să-mi dau seama care e cine, ieri mai și ploua și nu vedeam nimic de sub șepci și glugi.
Știu cum e, am mai trecut prin asta și în septembrie. Cu fiecare zi care trece, mușchiul stresului se mai relaxează un pic, încep să mă gândesc hai mă că uite, lumea respectă regulile, o să fie bine, măcar de-ar sta școala deschisă, doar că pe 21 începe vacanța la noi și nu știu dacă mai avem la ce școală să ne întoarcem, că văd peste tot poze cu copii în clase fără măști, profesori care le țin sub nas, vaccinarea merge greu, pe pârtii și în mall-uri și în parcuri se stă buluc, dar cine sunt eu să comentez, oamenii sunt liberi, au obosit, s-au săturat, își vor viețile înapoi, înțeleg, că și eu m-am săturat și vreau să merg cu copiii în tabără și să mergem în Grecia și să mă văd cu toți prietenii mei la terasă și să rămânem să povestim până după miezul nopții în timp ce copiii ne dorm împreună.
Oscilez între veșnica speranță debilă și oboseală, cu scurte opriri la teama că, deși am avut atât de multă grijă până acum, nu prea avem cum să scăpăm.
Dar trebuie să sperăm, copiii trebuie să meargă la școală, atât de mult mă bucură să-i văd interacționând, să-i aud povestind despre ce și cum au făcut și cu cine, au și ei nevoie de lumea lor care e numai a lor, nu pot trăi doar cu mama și cu tata ani de zile, deși poate că mama și tata așa s-ar simți mai liniștiți.
Îmi văd de lucru, care e destul, aștept ora la care scot de la cuptor mâncarea pentru ei, o pun în caserole și pornesc spre școală, iar ultimii pași mereu îi alerg, pentru că nu mai am răbdare să le văd moacele, ochii, părul, să le aud vocile și să-i simt cum se lipesc de mine.
Sunt curioasă dacă nevoia asta organică a mamei de copilul ei se domolește vreodată.
Dă, Doamne, să fim sănătoși!
Pentru ca sora mea e singura întreținere a familiei iar eu stau acasa,pe perioada școlii online eu am fost și mama și tata,și prietena și învățătoare pentru al ei copil.Si deși este i primul lui an ca scolar și nu a avut timp prea mult sa se impregnează cu colegii,reînceperea școlii cu prezenta fizica îl bucura nespus.Ma suna de cum ajunge acasă sa-mi povestească noutățile zilei,cine ce a spus,a făcut,ce au invatat nou.Au și ei nevoie de cei asemenea lor,cu care vorbesc aceiași limba?.Si ne temem și noi,speram și noi că viață va reveni i făgașul ei normal.Ca perioada asta va rămâne în urmă ca un VIS urat.
La mine s-a domolit demult, e drept ca primii lor 4-5 ani i-am stat impreuna mereu asa ca nevoia asta organica mi-am satisfacut-o din plin 🙂 Cea mai lunga evadare singura, fara copii, a fost de 9 zile. Doamne, cat de bine a fost si cat de putin le-am dus dorul! Nu am simtit dorinta sa ii vad, sa ii aud, nimic. Visez sa pot calatori din nou singura fara grija copiilor si apoi, dupa ce m-am umplut bine de relaxare, sa ma intorc si sa ma reindragostesc de ei.