Imaginea de sine este suma lucrurilor pe care le vedem în și despre noi, felul în care credem că ne văd ceilalți și felul în care ne vedem în cea mai bună versiune a noastră. Pe scurt, este felul în care te vezi și crezi că te văd lumea și Dumnezeu. Și nu e doar despre cum arăți, e despre toate calitățile și defectele tale reale și închipuite.
Ce e interesant e că imaginea de sine este fluidă, ea depinde de experiențele anterioare, de interacțiunile cu ceilalți, și este subconștientă. Nu știi care e imaginea ta de sine dacă nu te uiți cu atenție. Chestii de genul Nu pot eu face asta, nu sunt genul ăla de om, sunt descrieri ale imaginii noastre de sine.
Dacă îți dai un pic de timp și de atenție, e foarte posibil ca imaginea ta de sine să fie depășită. Poate că nu erai bună la condus proiecte la 25 de ani, dar poate că între timp ai devenit? Nu-i ușor să ne schimbăm imaginea de sine. Vocea aia enervantă din cap ține cu dinții de versiunea veche, pentru că pe aceea o cunoaște și pentru că mintea caută mereu confortul lucrurilor știute.
De foarte multe ori, imaginea noastră de sine e una foarte departe de realitatea obiectivă și este ceea ce ne ține în loc, nu ne lasă să creștem, să ne cunoaștem, să facem schimbări majore.
De ceva vreme mă gândesc la acest subiect, al imaginii de sine, mai ales de când sunt în contact cu adolescenții, care sunt, cu foarte puține excepții, foarte exigenți când vine vorba de felul în care se văd și se analizează. Se văd urâți, lipsiți de valoare, de talent, sunt dezorientați, li se pare că nu sunt buni de nimic. Aici nici fake-ul din social media nu ajută, dar e mai mult de atât.
Felul în care te vezi pe tine are un impact major asupra succesului în viață.
Copiii mici nu au o imagine de sine încă.
Pe măsură ce mai cresc, ea se formează pe baza felului în care ceilalți se exprimă în prezența copilului.
Am făcut un test aseară pe copiii mei și am observat că amândoi au o imagine de sine destul de bună (fetița mai bună, ea a fost dintotdeauna o fire bătăioasă și relaxată, băiețelul e ceva mai anxios). Dar una peste alta, imaginea lor de sine e una bună, peste realitate, dacă ar fi să mă uit la cum îi văd eu (sigur că sunt subiectivă). Se privesc cu indulgență, să zicem. Au aproape 9, respectiv aproape 7 ani.
Ce observ la tineri este că pe măsură ce cresc, imaginea de sine se deteriorează în majoritatea cazurilor, iar la maturitate ajungem să ne urâm corpurile și abilitățile.
I-am făcut și soțului un test similar. S-a subevaluat groaznic la toate capitolele. Se privește foarte critic.
La fel am făcut și eu, decenii la rând. Abia după niște ani de terapie am ajuns să-mi schimb imaginea de sine în una pozitivă. Până pe la 30 și ceva de ani m-am criticat și m-am devalorizat constant, zi de zi, pentru că asta mi s-a spus despre mine: că sunt vai de capul meu, că nu mă pricep, că o să eșuez.
Majoritatea dintre noi avem imagini de sine destul de știrbe. Un studiu (sursa) la care au participat doar femei arată că 3 din 4 cred despre sine că sunt grase. De fapt, doar una din patru era cu adevărat supraponderală.
Îmi amintesc perfect că în copilărie aveam niște vecini și prieteni buni care-mi spuneau des, zilnic, că am față de gibon. Tata și mama se amuzau. Îmi amintesc că mă analizam des în oglindă, mai ales după ce am văzut un gibon într-un atlas. La început nu mi se părea că semăn cu un gibon, dar în timp m-am convins că da. În gimnaziu am aflat că sunt crăcănată, iar la 16 ani mă dădeam cu tot felul de creme anticelulitice, deși acum știu sigur că NU aveam celulită atunci. Țineam cure de slăbire, deși eram deja slabă. Mi-am făcut părul permanent și l-am distrus complet.
Acneea a fost un coșmar.
La facultate la București eram singura moldoveancă din grupă. Vă imaginați miștourile…. Am scăpat de accent în trei zile.
Și uite-așa am ajuns la 22 de ani, convinsă că sunt urâtă și proastă, că doar printr-un noroc am reușit să prind primul job, apoi pe al doilea, am reușit să iau licența cu notă mare, am reușit să învăț să scriu bine, să mi se publice textele, apoi cărțile și tot așa.
După mulți ani de terapie, mulți, după ce am devenit mamă și copiii mi-au arătat o altfel de oglindă, după ce iubitul meu mi-a arătat un alt fel de iubire, care nu se bazează pe umilirea partenerului ca să-l ții captiv, ci pe susținerea și aprecierea lui, ca să creștem împreună, imaginea mea de sine s-a reparat și e în curs de modificare permanentă.
Dacă sunteți curioși care este imaginea voastră de sine, puteți face acest exercițiu destul de simplu.
Dați-vă note de la 1 la 10 în aceste domenii:
- Cum te vezi din punct de vedere fizic? Ai spune că ai un corp frumos? Despre chipul tău ce părere ai? Despre felul în care mergi, te îmbraci?
- Cum ești cu prietenii tăi? Ai zice că ești mai degrabă popular sau singuratic? Ești simpatic sau urâcios? Ce părere crezi că au prietenii tăi despre tine?
- Din punct de vedere profesional te consideri un om de succes? Ești valoros la tine la muncă? Lumea te privește ca pe un model? Ai ce îi învăța pe ceilalți?
- Din punct de vedere moral cum stai? Ai valori și principii sănătoase? Trăiești conform lor?
- Ești o persoană plină de compasiune? Ajuți? Ai o contribuție semnificativă?
- Ce fel de părinte ești? Cum e relația cu copiii tăi? Sunt multe lucruri pe care ți le reproșezi? Cum crezi că te văd copiii tăi? Cred ei că ești un părinte bun?
Discutați cu cei din jur despre fiecare dintre aceste note. S-ar putea să constatați că sunteți foarte departe de ce credeți că simte lumea despre voi.
E un subiect dificil, despre care eu am învățat doar trăind. Abia de curând am început să citesc, ca să pot înțelege. Îmi doresc ca Sofi și Iv să aibă o imagine despre sine cât mai corectă, mai aproape de realitate, dar nu știu dacă asta e ideal. Poate e bine să ai o imagine puțin mai bună decât e? Sau dimpotrivă?
În seara asta dezbatem acest subiect la #OradePovestepentruMame, de la ora 10 PM (ora României); live pe pagina de FB PrintesaUrbana. Vor fi alături de mine Sandra O’Connor, psiholog clinician, și Petronela Rotar, scriitoare, sigur le știți deja. Sunt femei incredibil de frumoase, de valoroase, de atente cu sine, care nu au avut vieți ușoare și sunt sigură că nici imagine de sine cu fundițe nu au avut. Vom povesti pe larg despre acest subiect, despre cum ne reparăm imaginea de sine și cum sprijinim copiii să și-o construiască pe a lor astfel încât să le fie bine. Mulțumesc, Sandra, pentru buna ta idee, și Petro, că ai acceptat să dansăm împreună. Sunt foarte curioasă ce vom afla unii despre alții astă seară.
Sunt conștientă ca am o stima de sine scăzută și nu știu de unde sa încep sa corectez asta. De perfectionism am scăpat, nu exista cu siguranță. Înainte îmi venea sa ma omor în bătaie când simțeam ca am făcut câte o gafa la job sau o gluma/remarca care nu era primita de interlocutori. Îmi lua câteva zile pana începeam sa ma tolerez din nou. Soțul și prietenele mele îmi spun mereu ca sunt frumoasă, ii simți ca sunt sinceri, dar eu nu am aceeași părere ca și ei. Oriunde am lucrat am fost apreciata și cel mai greu a fost sa îmi dau demisia și sa mi se și accepte fara prea multe drame. Sunt mama unei fetite de 2 ani, o iubesc enorm, simt ca și ea ma iubește la fel, dar cred ca nu merit atâta iubire din partea ei, nu ma simt o mama dedicată, eu îmi iau timpi și pentru mine, deși știu din teorie ca asa este sănătos, ma mustrez oarecum pt asta, consider ca as fi egoista. Din toate provocările vieții, sa ajung la un echilibru eu cu mine și sa ajung sa ma iubesc, pare cel mai greu. Abia aștept sa va urmăresc diseară.
Am o stima de sine joasa ,ma simt mica uneori .
Imi pun intrebari gen; oare fac ce trebuie ?
Ar trebui sa pot mai mult?
Eu sunt cam in extrema cealaltă si nici asta nu știu cât de bine e. Mereu am avut o părere foarte bună despre mine, mă vedeam miss univers si când ma apropiam de 70 de kile (am slăbit acum de frica covidului, că dacă era doar estetic eu n-aș fi avut niciodată nevoie), dacă imi zicea cineva că sunt grasă (au mai încercat, cu multă blândețe, cei mai apropiați din familie) fie făceam o glumă, fie subliniam celelalte 1000 de calități ale mele, reale sau imaginare (părul superb, ochii, etc) așadar concluzionam ca tot super sunt, chiar dacă rup cântarul. Profesional am reușit aproape tot ce mi-am propus, deși unele obiective păreau irealizabile, sigur a ajutat si încrederea in mine aici, despre relațiile cu ceilalți… aici e mai complicat, relațiile de suprafață, amicitiile de circumstanța, prieteniile de cafea si țigară, nu rezistă deloc, însă relațiile alea puține și semnificative sunt avantajate de faptul că nu imi trebuie continuu încurajări si laude, mi le ofer și singură oricând am nevoie. Cred ca o consecință a acestui fapt e si ca nu imi fac griji cam niciodată, pentru nimic, știu ca orice apare, pot rezolva. Asta e chiar foarte relaxant pentru cei din jur, rămân calmă si stăpână pe situație chiar si când situația se apropie de dezastru. Copiii mei au o stimă de sine chiar mai ridicată, ma tem uneori să nu dea in narcisism, fiica de 6 ani zice cu toată convingerea ca e cea mai frumoasă fetiță din lume si toți care o aud ii confirma asta :))
Eu ma banuiesc de narcisism pentru ca in general sunt destul de sigura pe mine. Am niste kilograme in plus pentru ca sunt in saptamana 33 de sarcina, dar am incredere in mine ca le dau jos cam in 6 luni dupa ce nasc si ma intorc la marimea 36. Am avut problemele pe care le mentionezi dar am scapat de ele dupa 21 de ani cand am plecat de acasa si am renuntat sa dau atentie mamei mele care spunea mereu ca sunt o proasta, ca sunt grasa si ca nimeni nu o sa ma ia vreodata de nevasta pentru ca imi place sa citesc. Am plecat la studii in strainatate si avut sansa sa fiu eu fara umbra ei care incerca mereu sa ma cenzureze si sa ma modeleze dupa criteriile ei absurde.
Buna! Se poate sa ne dai un link catre test? Multumesc, Diana
Eu sunt curioasa de ce TREBUIE sa fim toti „oameni de succes”? De ce TREBUIE sa „fim valorosi la munca”? Si daca nu te incadrezi in tipar, esti mai prost? Sau mai putin bun? Daca toate astea sunt un etalon si tu nu esti etalonul, asta nu genereaza niste frustrari? Cu ce te ajuta ca esti de succes daca pe dinauntru esti gaunos si lipsit de empatie?
Eu locuiesc în Belgia, deși am terminat o facultate in Romania lucrez ca femeie de servici aici și în 7 ani încă nu am reușit să învăț limba lor. Dacă înainte eram cât de cât ok cu mine decând am acest ‘ job ‘ îmi e rușine cu mine. Eu zic că într-adevăr un loc de muncă care te împlinește contează foarte mult.
Nu „trebuie” sa fim nicicum si nu, succesul in cariera nu este egal cu valoarea unui om insa sunt unii pt care jobul eate instrument de masura al propriei valori si pt altii doar o metoda de obtinut venit. Mie mi-a placut cum acest art a captat toate partile :).
Io sper ca fiecare din noi avem definitia proprie a succesului si nu, nu suntem unii mai cu mot ca altii daca o avem diferita ca a acelui de langa noi. Legat de asta io nu pricep de ce contorizam si tinem scoruri pt a ne simti bine sau si mai bine…insa pricep intrebarile insirate mai sus legat de imaginea de sine.
Cand renunti sa te mai agati de asteptari ij raportare la altii sau nu, simti prezentul din jurul tau…parca poti rasufla si ajunge la pace cu tine insati/insuti…cel putin io asa simt.
De succes nu trebuie să fim toți, și nici nu suntem. Dar valoroși la muncă trebuie să fim, indiferent dacă suntem frizeri, sudori, vânzătoare la aprozar sau inginere. Nu cred că e cineva care vrea să își facă prost treaba/meseria
Eu am însă ceva rezerve cu privire la terapia (menționată în postare) pe care o fac multe femei (cu precădere femeile merg la terapie, dar am in anturaj și un bărbat care se schimbă sub ochii mei înspăimântați sub bagheta unui „coach”). Am cunoscut nu puține femei care au încheiat terapia având o imagine de sine…umflată nu cu pompa, ci cu trompa, vorba lui Toma Caragiu
Există multă prostie și superficialitate pe lume, dacă asezonezi astea și cu o siguranță de sine dusă la extrem, este o imagine destul de hilară
Mi-a rămas gândul și la formularea „doar una din patru era cu adevărat supraponderală”. Doar pentru una era cu ADEVĂRAT supraponderală nu înseamnă că celelalte nu puteau fi grase, și asta părea să fie întrebarea.
În vremurile noastre „TREBUIE” toate lucrurile menționate, iar cauzele nu sunt de factură recentă. E practic norma socială în care ne-am format noi, generațiile de 20-40 de ani; sunt poveștile pe care le înghițeam de la părinți și de la profesori iar apoi de la șefii care ne arătau coada de candidați de la ușă.
Dacă e să ne referim la cauze, trebuie să le căutăm prin doctrina economică neoliberală de tip „fiecare pentru el”, implementată în vest ca politică de stat începând cu anii ’80 și venită la noi după revoluție sub forma „capitalismului sălbatic”. Sigur, fondul e pre-existent, cam de pe la legea junglei încoace, dar anii ceva mai buni de după război ne-au făcut să uităm de unde am plecat.
@ Paula. Ce ciudat că simți așa. Oare de ce? Și eu am o prietenă femeie de serviciu dar ea a avut mereu o stimă de sine foarte scăzută. De ce ai pus job între ghilimele?
Te simți așa din cauza modului în care se poartă oamenii cu tine sau din cauza modului în care percepi tu slujba asta?
Eu lucrez de aproape două decenii făcând muncă de birou și am avut atâtea femei de serviciu colege, deseori m-am inteles mai bine cu ele decât cu colegele de pe departamente similare cu al meu
Poate problema este că nu cunoști limba și asta te face să îți imaginezi că oamenii spun sau gândesc alte lucruri despre tine decât cele gândite sau spuse în realitate?
Vreau să cred că mai ales într-o țară ca Belgia asta e o slujbă ca oricare alta
@Paula
Gandurile tale m-au amarat dar rau de tot pentru lipsa de empatie fata de tine insati si pentru creditul pe care singura nu ti-l acorzi.
Desi nu te cunosc, eu te vad in felul urmator:
-o tipa care a luat viata de la capat intr-un loc strain
– o tipa care poate nu stapaneste limba locala la nivel academic universitar dar care cu siguranta poate purta o conversatie sau care macar stie cate cuvinte de baza
– o tipa care a reusit sa isi gaseasca un loc de munca cinstit probabil singura si daca te-a ajutat cineva, foarte bine, asta inseamna ca ai avut curajul sa ceri ajutor. Da, a cere ajutor presupune curaj.
-pentru mine esti un productiv lucrator esential din prima linie, asa cum matusa mea este, asa cum colega mea de la munca (d-na de serviciu) este, asa cum mii de oameni care au acest job sunt.
O apreciez pe colega mea care in timp de pandemie nebuna a lucrat ore suplimentare ca noi restul sa ne putem intoarce sa lucram intr-un mediu curat si dezinfectat, colega mea a carei tura incepe la 5 dimineata si care de cate ori ne intalnim are ceva pozitiv de spus si imi lumineaza ziua cu atitudinea si bunatatea ei, cu vorbele ei domoale si optimiste.
O apreciez pe matusa mea care depune in fiecare zi un extra efort sa lase luna in urma ei in locurile unde lucreaza si care atunci cand ne intalnim este senina si una din cele mai puternice tipe pe care le-am intalnit; a reusit sa iasa dintr- o crunta abuziva relatie, care a invatat sa conduca o masina si si-a gasit singura de munca intr-o tara straina la aproape 50 de ani unde tot atunci a depus si inca depune un efort constant in a invata limba, si da, care sustine financiar, ea singura inca doi membri ai familiei (tipi).
Legat de invatatul limbii: fiecare avem ritmul nostru de invatare. Unora ne ia cateva luni, altora zeci de ani sa invatam acelasi lucru…important e ca incercam, ca depunem un efort.
Nu mi-a trecut prin cap vreodata sa imi fie rusine cu locul unde lucram si ca ce lucram si da, si eu stiu ce inseamna sa fii strain in loc strain, fara sa stii limba si sa o iei de la zero. Ba din contra, acele experiente pentru mine sunt foarte dragi si lectii de viata: m-au invatat ca pot sa fiu pe picioarele mele cu putinul si super putinul pe care il aveam si sa las molozul sa treaca pe langa mine, pentru ca da, este doar moloz.
Fii blanda cu tine, oblojeste-ti mintea si sufletul pentru ca meriti! Girl Power!
Te imbratisez, suflet bun.
E timpul sa ne scoatem din radacini prejudecati care ranesc si ne ranesc. Toti contribuim cu ceva la aceasta societate in care traim si da, daca o rotita se strica, restul nu mere.
Rosu Aprins, ce frumos ai zis!
De ce trebuie sa am un corp frumos? Ce inseamna frumos? Cine zice ce e frumos? Ce ma intereseaza pe mine daca am un corp frumos sau nu daca nu eu am facut canoanele de frumusete? Daca frumos e ceea ce vad pe strada si la TV, moda de acum, sprancenele Nike, genele de 4 kile, botoxul, anorexia atunci sunt urata cu craci si ma si bucur pe tema asta.
De ce trebuie sa fiu un model la job? As avea un stres in plus daca as fi model pt altii. Asta mi-ar mai lipsi sa stau 8 ore pe zi sa pastrez steagul sus pentru a avea altii al ce se raporta. Eu imi fac treaba pentru care sunt platita si o fac bine ca sa nu ma dea aia afara si sa continue sa ma plateasca nu ca sa am stima de mine. Ca am ales un job care imi place am facut-o ca sa imi fie mai usor si sa nu imi fie sila sa merg a serviciu nu ca sa bifez „realizata profesional”.
In ceea ce priveste prietenii, nu mi-am pus niciodata problema daca ei ma apreciaza sau daca prezenta mea le face placere. Am presupus ca da din moment ce ma cauta dar o pun pe seama egalitatii de principii nu ca sunt eu nustiucum. Orice sac isi are peticul, daca ai cat de cat o farama de sociabil in tine ai prieteni care sunt ca tine. Fiind exact ca tine logic ca te apreciaza. Irlelevant pentru mine, nu in asta consta valoarea sau meritul meu.
Dpdv moral cu totii avem cat de cat principii dar nu reusim mereu sa traim conform acelor principii si iarasi nu cred ca asta e un motiv de valorizare sau devalorizare. De exemplu, eu sunt agnostica. Traiesc asa dar mi-am botezat copilul. Pentru ca familie, presiune, etc. Ma face asta mai putin buna sau mai putin realizata? Nu. Am facut ce am putut dar nu m-am cramponat sa ma impun pana in panzele albe. Doar ca l-am botezat mai tarziu ca mi-a fost frica de inec (si pe vremea aia mureau copii la botez numai ca nu era asa mediatizat).
Ca parinte…. nu ne-am nascut parinti. Copilul meu m-a facut parinte, altul n-are, e blocat cu mine n-am ce sa-i fac. Invat din mers, cand o sa aiba 30 ani o sa fiu experta :)) Il cresc asa cum ma pricep, mai mult din instinct decat din carti. Nu sunt perfecta dar nici n-am cum, n-am mai crescut copii pana acum, e prima data si pt mine. Conform cartilor de parenting sunt praf. Conform vechilor principii sunt si mai praf. Nu ma simt in niciun fel nici pt ce reusesc nici pentru ce nu reusesc. Este ceea ce si cu asta basta.
Imi pare rau de doamna care se simte cu stima de sine scazuta pt ca e femeie de serviciu. Asta se intampla cand te pui in sabloanele altora. Femeie de serviciu sau CEO daca esti cinstit si iti faci treaba bine ai de ce sa fii mandru. Daca dai rasol, ar trebui si ca CEO sa iti fie rusine.
Si apropo de vorbe spuse de altii in copilarie: mie mi-a zis una cand am luat un 10 la mate ca nu par, n-am fatza de 10. Culmea e ca avea dreptate proasta: copiasem :))))
Nu știu cum ești sau nu ești, dar pe mine m-ai cucerit! ??? Tare discursul! Chestia e că tot cam așa simt și eu. O fi bine… O fi rău… E cum e. Am încetat de mult să mă mai conformez sau pliez așteptărilor celorlalți, nu din frustrare sau neputința de a le îndeplini, ci pentru că, la un moment dat, am realizat că mi le îndeplinisem pe ale mele și nici nu bagasem de seamă… Am învățat să mă iert mai ușor pentru ce nu-mi iese și să rămân cu ceva câștigat din orice eșec. Și să mă bucur mai mult pentru ce îmi iese bine, să mă felicit realmente, în sufletul meu, să îmi hrănesc imaginea de sine din micile succese. Viața asta e atât de scurtă…în forma ei cea mai lungă. De ce să nu o apreciem clipă de clipă, la maxim? Când te apropii vertiginos de finalul ei, înțelegi cât de frumos este tot ce trăiești, cât de frumos ești tu, cel din interiorul corpului tău, care și acesta, oricât de nemulțumit erai înainte de el, îți pare un vechi și drag prieten, un companion al tuturor plăcerilor și durerilor tale… E cel mai frumos, pentru tine, atunci! Și tu ești, pentru tine, cea mai frumoasă și bună din lume! Pentru că nimeni nu știe mai bine decât tine ce ai simțit, ce ai trăit, ce ai suferit… Și nimeni nu te iubește, nu te iartă mai repede decât tine… Tu de ce să nu te iubești și să nu te ierți?… (ok, dacă recitesc, pare un discurs de personalitate multiplă, dar țineți cont ca sunt în Gemeni?)