Copiii se joacă în liniște, aș putea să mă întind și să citesc ceva. Nu am stare. Cartea e la corectură și mă simt de parcă cineva, mai mulți de cineva, mi-ar împunge organele cu degetele.
Mai multe perechi de ochi citesc, răscolesc, răvășesc cuvintele mele, ca să le pună în bună ordine, să elimine virgulele puse aiurea, literele dublate, cuvintele care se repetă. Dar toate greșelile astea sunt ale mele, sunt mărturii ale gândurilor mele care se repetă, se împiedică, se opintesc.
Sigur că nu se poate carte fără corectură. Normal că cel mai bine e să nu fie nici măcar o greșeală.
Dar etapa asta e una pe care eu o traversez greu. Mă simt ca la examinare, ca sub operație, le simt răsuflarea pe mine, chiar dacă manuscrisul meu e la corectură în alte orașe, sub ochii a trei persoane diferite, pe care nici măcar nu le cunosc personal. Și e foarte bine că e așa.
Mă apuc să spăl ușile. Stăm în apartamentul ăsta de opt ani și nu am spălat ușile niciodată. Ia uite câte pete, ce de-a stropi, cum am putut trăi cu ușile astea. Iau ligheanul, soluția de spălat parchetul, buretele, cârpa de microfibră. Îmi pun muzică, merge niște Byron. Mai întâi întind spuma, o frec bine de lemnul închis la culoare, e ceva liniștitor în textura buretelui, în pocnetele moi ale bulelor de spumă. Clătesc cu laveta, șterg bine cu cârpa, da, e ca nouă.
Mă mut pe partea cealaltă a ușii și o iau de la capăt.
Schimb apa din lighean și mă duc la ușa de la hol. Apoi la cea de la camera băiețelului. Fetița nu dorește ușă mai curată, zice că e bună a ei așa cum e. Dormitorul mare. Holul mic. Baia mică. Ce multe uși are un apartament de bloc.
Trece greu timpul, trece greu travaliul acestei cărți.
E greu să te lași corectat pentru binele tău, e ca și cum cineva îți arată cu degetul toate bubele și firele de păr crescute aiurea.
Dar litera aia dublată înseamnă ceva, nu e doar o greșeală. Fraza aceea repetată aproape obsesiv are un sens, degetele mele n-au pus-o acolo degeaba, îți vine să spui, dar taci, pentru că știi că o carte bună e o carte fără greșeli.
Iar când se întoarce de la corectură, îți vezi textul tot roșu, plin de tăieturi, de adăugiri, de îmbunătățiri, cu paragrafe puse invers, și-ți vine să iei un pumn de Nurofen, pentru că toate te dor. Tragi aer în piept și te uiți la fiecare cu capul un pic întors, nu le poți privi direct în față. Prima e bună, da, e mai bine cu cuvântul ăsta. A doua nu, de ce, nu, aici vreau să rămână cum am zis eu. A treia e discutabilă, am putea vă rog să discutăm despre a treia? Și ești abia la primul paragraf. Până ajungi la finalul textului, ești epuizat, terminat, corectat tot, plin de tăieturi și de adăugiri pe care trebuie să le faci ale tale, pentru că e cartea ta, e numele tău pe coperta. Încerci să dormi, dar nu poți, e prea multă mișcare în tine, părțile noi își fac loc, cele vechi se mișcă, să se potrivească în noul tablou.
Apoi se face liniște, te obișnuiești și ești pregătit pentru etapa următoare, tiparul, când dedesubturile tale se multiplică de zeci de mii de ori, se împăturesc, se taie și se cos la cotor, pentru ca peste o vreme să fie deschise, răsfoite, îndoite la colțuri, udate de lacrimi, molfăite de gingii știrbe.
Știu că nu sunt un lucrător esențial, că lumea ar putea trăi bine și fără cărți.
Îmi place totuși să mă gândesc, să sper din când în când, că toată zdroaba asta emoțională (în urma căreia rezultă fiecare carte cinstită și muncită), care se întâmplă în primul rând din nevoia scriitorului, sigur că da, dar întotdeauna e mișcată în aproape egală măsură și de dorința de a-i ajuta pe ceilalți să se desțepenească, să simtă, să reacționeze, nu e lipsită de sens.
Draga Ioana, felicitari pentru gandurile puse pe hartie (ecran)! Esti puternica prin faptul ca iti recunosti temerile si ti le expui. Sunt sigura ca o sa iasa o carte buna, ca si restul. Iar cartile, cartile sunt esentiale pentru noi, ne deschid ochii si mintea catre o lume noua. Hugs!
Vai nu, oamenii nu pot trai foarte bine si farà carti. Eu sunt dependenta de ele, am invatat italiana mai mult ca sa pot citi cartile si sa inteleg lectura italiana decat pt a putea conversa cu oamenii. Acum sunt in Germania si cand vad cartile pe raft in magazine mereu ii spun sotului meu ca abia astept sa invat germana pt a putea citi si in aceasta limba.
Sunt sigura ca este o carte minunata, care ne va ajunge la suflet asa cum sunt toate cartile tale.
Abia o astept. Te imbratisez cu drag ?!
Hm, sincer am crezut ca va fi o postare despre oamenii care fac curatenie (mai ales cand ai ajuns la partea cu usile :))), pentru ca un comentariu din insemnarea precedenta generase niste reactii – de uimire dar si de tristete ca, ia te uita, femeile de serviciu nu se simt prea bine in pielea lor (cel putin unele).
Probabil ca toate meseriile sunt in felul lor si esentiale, si neesentiale. Mi se pare un atribut ce nu are sens sa fie alaturat muncilor pe care le facem. Le facem si gata. Daca ne aduc bani, sau satisfactie, sau placere, …sau.. ceva, orice, e suficient. Nu are sens sa fie comparate cu altele pentru ca de acolo vin frustrarile si tristetea si sentimentul ca nu e suficient.
E foarte trist ca oamenii de azi (majoritatea) se identifica prin slujba pe care o au.
Buna,Ioana! Aștept cu nerăbdare noua ta carte! Pe toate le am citit și mi au plăcut maxim! Cand este estimata sa iasă pe piata? ??
ciudat, cum adica „e mai bine cu cuvântul ăsta”? Corectorul este acolo ca sa iti inlocuiasca tie cuvintele? Acum mai multi ani am corectat si eu diverse texte (o carte, articole de business, manuale pentru adulti, traduceri etc) dar niciodata nu mi s-a parut ca treaba mea ar fi sa fac competitie autorului in alegerea celor mai bune cuvinte. Poate de-aia multe carti sunt pline de greseli, pentru ca cei care corecteaza sunt ocupati sa aleaga cuvinte si mai bune decat cele alese de cel care a scris :)))
Exact la asta mă gândeam. Eu sunt traducător și revizor. Niciodată la revizie nu înlocuiesc cuvinte corecte doar pentru că eu aș fi zis altfel. E creația trăducătorului, e viziunea lui. Cu autorii la fel, ba chiar e mult mai personal pentru că e o creație din sufletul și din imaginația lor, cum să te bagi peste și să crezi că știi mai bine cum trebuia să scrie autorul? Iar dacă aș fi autor, n-aș accepta decât corecturi de greșeli, nu de sens.
Banc:
„Facebook: Eu stiu pe toata lumea
Wikipedia: Eu stiu totul
Internetul: Fara mine nu ati fi nimic
Electrica:: Serios ?”
Asta apropo de termenul de „meserie esentiala”
Exact asa ma simt si eu acu. Am trimis niste texte si astept feedback. Imi verific multe prea des e-mailul. In cele mai multe cazuri stiu cine le corecteaza, dar nu schimba cu nimic situatia. Stiu ca eu un proces normal, util, esential…prima tendinta e insa sa cred ca textele mele sunt perfecte. Renunt cu greu la propozitii, cuvinte etc. Anne Lamott in cartea ei Bird by Bird scrie despre experientele ei. M-a ajutat sa vad ca si scriitori renumiti trec prin stari asemanatoare. Multumesc pentru articol! O zi frumoasa!
Ai descris foarte frumos acest moment de așteptare. Dar, cel mai frumos este că ai terminat de scris cartea :), și să te poți emoționa în așteptarea ei :).
Pe mine mă bate gândul să scriu o carte despre experientele mele pe meleaguri, dar parcă mi-e și frică să încep, mă tem că nu o să fie suficient de bună sau interesantă – apropo de frici și nesiguranțe.
Am trimis pana acum doua nuvele la corectat. Prima mi-a fost respinsa pentru ca era prea explicita iar acea editura nu era in acea zona de scriere. Apoi am trimis alt text, muuuult mai cuminte, ce avea doua paragrafe putin mai detaliate, nici macar nu se facea sex…
Editura le-a taiat si a publicat nuvela. Am simtit ca mi-a dezbracat textul. Ca i-a luat acel ceva al lui. Era fix particularitatea ce il scotea din zona de romance. Protagonista era o fata din Iran iar ceea ce au scos ei din text era fix ceea ce nu ar fi facut o fata musulmana.
nu cred ca lumea ar trai foarte bine fara carti. Poate fara anumite carti.
O meserie neesentiala pt cine? ca nici doctorii nu sunt esentiali pentru unele categorii de oameni…
ca sunt oameni care pot trai fara carti? sigur.
Eu nu.
Am sute de carti, continuu sa cumpar, sa sterg de praf, sa incarc kindle-ul. Nu imi pasa de machiaje, am 1-2 perechi de incaltaminte de sezon, hainele imi incap in 2 rafturi dar totul pana la carti. Nu am multe in viata dar prioritatile mele sunt sanatatea si cititul.
Îmi vine sa plâng, mare nod in gât am. Este atat de descriptiv, ca simt tot odată cu tine. Îți mulțumesc!