Mergem mai departe cu seria de povești adevărate despre femei cu meserii neobișnuite, considerate mai degrabă „de bărbați”. Scopul demersului meu este de a zdruncina un pic stereotipurile de gen și de a inspira fetele, adolescentele, dar și femeile mature care nu sunt mulțumite de cariera lor, să-și urmeze visul. Aici puteți citi toate articolele din serie.
În luna mai voi demara un demers similar pentru bărbați care au meserii considerate cultural „meserii de femei”.
Episodul de azi e despre doamna Viorica, macaragistă.
Mă numesc Viorica și timp de 37 de ani am lucrat de la înălțime, ca macaragistă.
Visul meu din copilărie nu a fost să devin macaragistă, ci educatoare, dar am picat examenul la Pedagogic și am pus visele deoparte. La 14 ani a trebuit să-mi găsesc de lucru și m-am angajat la o fabrică de țesături. Eram departe de casă, într-un oraș mai mare și stăteam în gazdă cu încă șase fete, toate lucram la fabrică. Am lucrat patru ani în fabrică, dintre care doi fără contract, au uitat să ne facă, iar noi eram copii, nu știam prea multe.
Am doi copii, pe care i-am purtat, pe rând, 9 luni de sarcină pe macara. Până în ziua nașterii am urcat în macara, cu ambii copii. Dacă la începutul sarcinii urcam relativ ușor scara de 12 m, cu cât mă făceam eu mai rotundă cu atât scara se făcea mai lungă. Prima sarcină a fost mai grea, îmi era foarte rău, când nu mai puteam, trăgeam macaraua deoparte și vomitam. După trei luni de la naștere, m-am întors înapoi pe macara. Așa era atunci, nu se putea sta mai mult acasă.
Viorica, macaragistă
Munca nu era grea în fabrică și aveam colege cu care mă înțelegeam bine, dar după patru ani, împreună cu o colegă, ne-am încumetat să ne înscriem la cursul de macaragiști. Era în alt oraș, dar se plătea mult mai bine și pentru noi asta era motivant.
Nu prea era o meserie pentru fete, dar la 18 ani, cu buzunarele pline de curaj, crezi că totul e posibil, și, deși pe undeva ne licărea gândul că nu vom lua examenul, l-am luat, noi două și restul bărbați. Am fost singurele fete care au participat la examen și apoi la cursul teoretic și practic.
A fost ca o victorie pentru mine, ca femeie, ca om. După șase luni de curs, am primit calificarea de macaragist. Așa mi-am început cariera, la 12 m înălțime, în colivie (prima mea macara nu avea cabină, era mai degrabă o colivie), manevrând oțel lichid și solid, în oțelărie.
La început mi-a fost teamă, apoi m-am obișnuit, trebuia să fiu calmă și responsabilă. Eram puține femei care lucram în oțelărie, macaragiste eram doar două. Aveam colegi doar bărbați, dar nu pot să zic că a fost ceva rău în asta, din contră, eram respectată de bărbați, mă admirau pentru curajul de a lucra la înălțime, mă ocroteau și mă ajutau.
Cel mai greu mi-a fost când am turnat prima dată oțel încins, am avut mari emoții, trebuia să am o precizie milimetrică pentru a potrivi cuva de oțel lichid exact deasupra găurii formei de turnare, si pe deasupra oamenilor. Manevrarea oțelului încins implica multă responsabilitate, era o manevră care trebuia să iasă perfect. Am avut îngeri buni lângă mine, de câte ori mi s-a rupt lanțul macaralei, nu aveam cuve cu oțel încins în cârlig și oamenii au reușit să se ferească la timp.
Viorica, macaragistă
Cu macaraua ridicam încărcături grele din oțelărie, pe care le manevram de la un post la altul de lucru sau turnam oțel lichid în forme. Toate astea le făceam pe deasupra oamenilor, iar mai târziu, pe deasupra altor macarale și oameni. Fiind mică de înălțime, de multe ori, trebuia să ies în exteriorul macaralei pentru a verifica poziția cârligului, sau pentru a comunica cu muncitorii de jos. Nu erau macarale moderne ca acum, deși am lucrat în mai multe uzine din țară.
Erau multe lucruri la care trebuia să fiu atentă, eram cu ochii în toate direcțiile, aveam o responsabilitate uriașă, nu puteam să fac greșeli, greșelile mele aveau consecințe grave.
Acolo sus, în macara mi-am șlefuit calmul, răbdarea, încrederea, atenția, precizia, toate printre zgomote puternice, căldură, fum și gaze. Cel mai greu mi-a fost când am turnat prima dată oțel încins, am avut mari emoții, trebuia să am o precizie milimetrică pentru a potrivi cuva de oțel lichid exact deasupra găurii formei de turnare, si pe deasupra oamenilor. Manevrarea oțelului încins implica multă responsabilitate, era o manevră care trebuia să iasă perfect. Am avut îngeri buni lângă mine, de câte ori mi s-a rupt lanțul macaralei, nu aveam cuve cu oțel încins în cârlig și oamenii au reușit să se ferească la timp.
Am doi copii, pe care i-am purtat, pe rând, 9 luni de sarcină pe macara. Până în ziua nașterii am urcat în macara, cu ambii copii. Dacă la începutul sarcinii urcam relativ ușor scara de 12 m, cu cât mă făceam eu mai rotundă cu atât scara se făcea mai lungă. Prima sarcină a fost mai grea, îmi era foarte rău, când nu mai puteam, trăgeam macaraua deoparte și vomitam. După trei luni de la naștere, m-am întors înapoi pe macara. Așa era atunci, nu se putea sta mai mult acasă. Nu puteam să lipsesc de la muncă, dacă mă îmbolnăveam sau pățeam ceva, până se găsea un alt macaragist, se bloca oțelăria. Lucram șase ore pe zi, în schimburi inverse cu soțul meu, iar pe la jumătatea normei, soțul îmi aducea copilul la poarta oțelăriei, să-l alăptez.
La al doilea copil mi-a fost mai greu, eram în alt oraș, macaraua era mai mare și acasă aveam doi copii mici. Da, macaraua mea a tot crescut, ca și greutățile. Am alăptat ambii copii cât am putut, până pe la un an, chiar dacă au fost multe perioade în care mi-a fost greu, a fost cea mai frumoasă parte din viața mea. Eu cred că Dumnezeu mă iubește, așa-mi explic cum le-am răzbit pe toate câte le-am întâlnit în viată. Au fost multe zilele în care mi-a fost greu, dar lucrând de mică am devenit independentă și responsabilă, iar meseria de macaragist m-a format ca omul care sunt acum, și nu regret nimic.
Cred că seriozitatea, responsabilitatea, pasiunea și curajul m-au făcut să progresez în meseria mea, și copiii. Astea sunt ingredientele importante în orice meserie, dar și copiii, ei au puterea de a te determina să mergi mai departe, indiferent cât ți-ar fi de greu.
Buna! Gasesc initiativa ta foarte binevenita in aceste vremuri tulburi, cand nu mai stim ce job-uri sa alegem.
Sunt adevarate lectii de viata, de motivare din care avem ce învăța.
Dumnezeu sa te pazeasca de tot raul si sa iti binecuvinteze familia, pentru tot binele ce il faci prin scrierile tale.
Chiar interesant articolul.
Mereu m-am intrebat cand esti sus pe macara ce faci daca trebuie sa mergi la baie? :))