Azi ar fi fost ziua lui. Azi este ziua lui

Ieri s-a împlinit un an de când s-a stins bunicul copiilor, tatăl soțului. Azi, tata ar fi împlinit 65 de ani. Îl sunam pe bunicul meu, tatăl lui, să-i spun la mulți ani, dar acum nu mai e nici bunicul. Sicrie în morminte, candele aprinse și lacrimi care-mi udă bluza și tastele.

Mă uit cum din familiile noastre supraviețuiesc femeile, bărbații se îmbolnăvesc, se pierd, se duc în altă lume prea devreme, rămân din ei poze pe perete, câte-o lumânare aprinsă, bucăți de conversații, imagini tot mai șterse, mesaje în telefon pe care nu le poți șterge, dar nici nu le poți citi, și sentimentul lipsei, care te arde pe dinăuntru.

Tata a fost atât de plin de viață! Țesea povești din orice, mereu avea la el o întâmplare gogonată, râdea, dădea din mâini, te lua cu el în lumile lui inventate în care ajungea până și el să creadă.

Iubea muzica. Avea sute de viniluri și casete, știa toate acordurile, le cânta la chitară sau la muzicuță.

A ales să plece când aveam 11 ani, nu erau bani. S-a dus în Italia să care saci, să toarne mortar, să pună cărămizi una peste alta. S-a întors după un an, cu bani și haine și iaurturi cu fructe! Ce bucuroasă am fost, am crezut că rămâne. Dar după două luni, nu mai avea stare. A plecat iar și nu s-a mai întors. La început îmi trimitea vederi frumoase din Roma, îmi scria că mai e puțin și vine, dar el știa că sunt doar povești pentru fiica lui. Îmi trimitea casete cu Nirvana și Queen, jurnale moderne în care eu scriam cât de dor îmi e de el și că nu vreau decât să vină acasă. Au trecut șase ani, am dat BAC-ul, a sunat să ne verifice, suna tot mai rar, i-am spus că vreau să dau la Jurnalism, mi-a spus că e o meserie de rahat pe care o fac doar bărbații care n-au alte talente, dar eu m-am încăpățânat, el n-a mai zis nimic, am dat la Jurnalism, am luat, a sunat să întrebe ce-am făcut, i-am spus că am intrat, acela a fost ultimul telefon din următorii nouă ani.

L-am căutat prin cunoștințe, i-am trimis mesaje, m-am rugat, am sunat, ajungeau la noi tot felul de zvonuri cum că a murit, ba nu, e boschetar, trăiește în gara centrală din Roma, mănâncă din gunoaie, ba nu, e șofer pentru un mafiot cunoscut, ce șofer, nici măcar nu avea permis, nu știam, sufeream, eram sigură că era vina mea.

De la un punct, nu mai știu când, am încetat să-l mai caut. Doar am sperat că vreodată, cândva, o să dau peste el pe stradă. Am mers la Roma într-o vacanță și când am trecut prin gară, am stat cu ochii închiși aproape tot timpul, să nu dau de el bătrân, murdar, hămesit. Nu ne-am întâlnit atunci, dar m-a sunat după nouă ani de la ultimul telefon.

Mi-am luat bilet de avion și m-am dus imediat la el. Cât de fragil a fost totul atunci, mă gândeam de zece ori înainte să spun orice, să nu-l pierd iar. Nu i-am cerut explicații, nu i-am reproșat nimic. Doar l-am privit și l-am ascultat. Îmbătrânise mult, alcoolul mușca din el, dar îi recunoșteam râsul, mâinile, vocea. Ne-am tot văzut, când la Roma, când la București, a venit să-și cunoască nepoții, am avut câteva săptămâni bune adunate. Până în 2015, când eu pregăteam prima mea carte, iar lui i-a stat inima într-o dimineață devreme, singur, departe, speriat, obosit.

Sper doar că știa cât de iubit este, cât de multă bucurie mi-a adus în copilărie, câte lucruri am primit de la el, mai ales poveștile.

Mă gândesc la el în fiecare zi, îl văd în fiecare zi pe pereții camerelor noastre.

Azi e ziua lui, mereu va fi ziua lui. Data de șapte rămâne rezervată.

Încerc să-i sărbătoresc viața cu muzică și lumină, dar lipsa arde prea tare.

Nu pot să accept moartea, nu o sufăr, nu vreau să vorbesc despre ea, e afurisită și rece, mușcă și fură și arde.

În ciuda ei vreau să scriu aici că tata trăiește în noi, îl aud cum râde, îl văd cum dansează, îmi face paste și-mi spune că nu-i vine să creadă că dintr-un bărbat așa urât a putut ieși o fată atât de frumoasă.

La mulți ani, tata!