Vorbim mult despre limite și reguli și ce fel de jucării să le luăm copiilor și prea puțin despre hrana spirituală, culturală, imaterială din care crește sufletul lor.
Pentru mine, cultura este suma gesturilor, activităților, plăcerilor și deprinderilor noastre care au legătură cu spiritul și cu sufletul. Muzica, desenul, dansul, teatrul, sculptura, cărțile, toate ne ajută să aflăm cine suntem, să ne comunicăm, să mediem lumea și viața și să-i înțelegem pe ceilalți, să ne folosim creativitatea, să ne consumăm emoțiile puternice, să întrupăm Dumnezeirea, să ne lăsăm moștenire.
Când mă uit la propria poveste de viață, văd bunici seara cu câte-o carte în mână, deși ziua lucrau în curte, la animale, ore în șir, duminica ascultau mereu slujba la radio și se închinau în gând. Îl văd pe bunicul meu pictând și scriind poezii, o văd pe bunica împletindu-mi părul în timp ce-mi recită versuri, pe cealaltă bunică țesând covoare și croșetând bluze fine, o văd pe mama scriind romane de dragoste, îl văd pe tata cântând la chitară și pictând cu tuș, văd casetele video la care se uita tot cartierul la noi acasă, văd discurile vechi ale tatălui meu, cu Bach, Led Zeppelin, Joplin și Doors, îmi aduc aminte mirosul parchetului pe care dansam când tata îmi cânta la muzicuță, petrecerile cu prietenii lor, cu dans și pături puse-n geam, să nu se afle că noi avem muzică din Vest, cântecele de munte pe care le învățam la liceu în pauze, piesele de teatru la care mergeam cu colegii.
Pentru mine, asta e cultura-moștenire cu care am crescut și care a contribuit enorm la cine sunt. O cresc și o duc mai departe citind, căutând, călătorind, aflând și scriind povești, căutând muzică nouă pe care s-o ascult, filme noi din culturi diverse pe care să le văd. Copiii sunt părtași la aproape toate astea.
Am grijă să le ofer acces la cât mai multe experiențe din cât mai multe domenii. E greu, pentru că ei nu cresc într-un mic sat, cum am crescut noi. Suntem doar noi patru, și câteva ore pe zi sunt colegii și adulții de la școală, și din când în când nașii lor, în perioada asta foarte rar. Faptul că nu au mai multe relații de atașament nu-i un lucru bun, dar așa e viața noastră și încercăm să compensăm cu alte lucruri.
Sunt prieteni de mici cu cărțile. Îi las să intre în contact cu multe curente literare diferite, cu stiluri de ilustrație cât mai variate, să își formeze singuri gusturile.
Le ofer acces la filme din toate timpurile, pe temele potrivite vârstelor lor. Nu se uită la filme cu ponei care se ceartă despre care e mai frumos, în schimb le-am arătat filme japoneze, rusești, franțuzești. Se uită și la Lego Ninjago, se uită și la filme după Roald Dahl și la Ponyo. Când auzim ceva în altă limbă, îi întreb ce limbă cred ei că e și vorbim despre asta.
Am spus foarte devreme NU cântecelor moderne pentru copii și le-am deschis lumea muzicii universale. Jazz, rock, muzică clasică, muzică japoneză, indiană, africană, muzică bisericească, muzică românească veche și nouă, muzica de film.
Călătorim cât de des putem (mă rog, nu în perioada asta), vizităm muzee de artă, de știință, de istorie, discutăm despre războaie, schimbări climatice, revoluții, descoperiri, despre discriminare, drepturi egale și voluntariat.
Nu caut ca ei să-și găsească neapărat talentul secret sau o meserie de viitor, ci vreau să le ofer cât mai multe experiențe de toate felurile, pentru că știu că toate contribuie în oarecare măsură la ce vor deveni.
Vorbim des despre credință și încredere, despre Dumnezeu și lumea de dincolo. Tatăl lor e ateu, eu sunt credincioasă, dar nu avem un obicei din a merge la biserică. Sunt ortodoxă, dar în primii 10 ani din viață am mers la slujbe și sărbători la Biserica Catolică, împreună cu bunicul meu. Îmi plăceau atât de mult liniștea, obiceiurile, cântecele, comunitatea. Mă spovedeam și mă împărtășeam și plecam în lacrimi de la predică. Între timp am dezvoltat o relație mai personală cu Dumnezeu, pe care-l simt cu mine mereu. Îi spun lucruri, îi mulțumesc pentru lucruri și îl rog lucruri. Copiilor le povestesc despre toate astea și le răspund când mă întreabă. Le vorbesc despre încrederea în lucruri și în viață când mă întreabă de unde știu că n-o să mă calce mașina mâine. Când mă întreabă despre Rai și Iad, le spun că eu cred că după moarte, oamenii continuă să trăiască în alt fel, unul complet nou și diferit, în altă lume, una mai înțeleaptă decât asta, dar că nu le pot demonstra asta, nu există dovezi, e doar ceva ce știu. Am discutat despre istoria religiilor, atât cât pot ei înțelege la vârsta lor, e un subiect la care vom mai reveni, sunt sigură. Își vor alege singuri calea, tot ce sper este că va fi una dreapta, cu răbdare și compasiune față de ei înșiși și de ceilalți.
Sunt curioasă cum faceți voi.
Eu imi repet ca o mantra, ei sunt ei, eu sunt eu, nu îi pot transforma nici in mine, nici in opusul meu, tot ce pot face e să îi iubesc! Începe să funcționeze, deja nu mai iau personal dacă ei asculta rock de ăla la limita satanismului, iar eu ascult muzică clasică sau bisericească (cea de la anglicani e absolut superbă) sau se uită la ponei care se ceartă care e mai frumos. Încerc să-mi mențin tensiunea la cote normale când fiica de 6 ani ma anunță că ea se face model ca sa se machieze cât mai mult si ca sa fii frumoasă e cel mai important lucru din lume, dar asta încă nu-mi prea iese. Ma tem uneori ca ea a luat-o in direcția asta pentru ca eu sunt in extrema cealaltă, dar e posibil si să nu aibă nicio legătură cu mine, pur si simplu e cum am zis la început. Ei au amândoi contact cu foarte mulți oameni, familie extinsă mare si toți la București, plus un cerc foarte larg de prieteni ai lor de la școală si ai noștri de peste tot, dar totuși nu seamănă cu nimeni din jur, iar asta mă sperie uneori. Amândoi au fost catalogați ca „gifted” la școală, iar preocupările lor de acum au ajuns cam la nivelul alor mele din adolescență. Si atitudinea e uneori la fel, ne contrazicem pe teme pe care eu nici n-am apucat să le aprofundez, observa si ei ca sunt uneori (deseori) depășită si le repet clișee (de exemplu, cea mare a avut la școală o temă cu „pros and cons of the industrial revolution” si a trecut, argumentat, „child labor” la pro, eu i-am zis ca ar trebui s-o pună la „cons” ca le era greu, n-aveau timp să se joace, la care ea: doar oamenii mari își urăsc serviciul, ca tine si ca ceilalți adulți obosiți, e clar un argument pro, copiii nu sunt niciodată obosiți, așadar se pot concentra pe ce le place. Si dacă nu le place munca aia? o întreb eu. Atunci o schimba încât să le placă! si uite așa din discuțiile noastre eu ies cu orgoliul atât de jumulit)
Lia, ma bucur sa te citesc. Asta vad si eu la copiii mei inca mici 3 ani…Ca o iau pe directii „ale lor”. Ar fi intersant sa te mai citim si cu maj multe insight uri
Poate e o intrebare prea personala, dar pot sa te intreb de ce esti ortodoxa cand ai practicat catolicismul atat de frumos in copilarie? Eu sunt si eu ortodoxa. Dar sunt asa doar pentru ca persoana care mi-a demonstrat ca Dumnezeu exista mi-a spus si ca ortodoxia e cea mai aproape de adevar (in mod ironic ea este medium). Altfel mie mi se pare ortodoxia atat de dezorganizata si de plina de tot felul de mesaje negative incat sincer nu prea sunt bucuroasa ca fac parte din ea. Ma straduiesc totusi sa fiu o persoana de treaba si sa urmez principiile bisericii pe care le consider intelepte.
Ce ponei care se ceartă care e mai frumos, că ați menționat amândouă?
Nu de Micii ponei spuneți, nu? Eu de câte ori nimeresc prin zonă mă minunez de mesajele frumoase transmise și mai ales de diversitatea personajelor, fiecare are personalitate diferită si preocupări diferite și totuși sunt prietene și au cam aceleași valori
Ioana, cand ai zis: incerc sa le ofer copiilor nostri acces la cat mai multe, instant m-am gandit ca pt mine e greu momentan sa fac asta fiindca am copiii mici, ne-am mutat la sat si locuim cu bunicii. Eu, gandindu-ma ca n-am apucat si din cauza pandemiei si a lui bebe mic sa mai mergem pe la oras si sa-i mai expunem si la chestii orasenesti.Fix, in paragraful urmator, sa vad ca, de fapt tu dupa asta tanjeai, in timp ce eu vedeam cum ai tai copii sunt expusi la modele educationale bune, parinti prezenti etc. Clar, omul isi doreste ce n-are. Valoros articol. E din carte?
da, paradoxul e ca, de obicei, intr-un oras mare esti mai singur decat intr-un sat mic.
Robo, cu condiția sa fii bine integrat în sat. Noi suntem mutați la sat, nu cunoșteam pe nimeni și a durat ceva pana sa ne facem prieteni.
Da, Robo, confirm. Am trait in oras si nu aveam rude, cat esti tanar e frumos, ai libertate, pe masura ce inaintezi in varsta simti nevoia asta de aparteneta, chemarea sangelui. E si perioada asta mai „singuratica”
Eu acum îmi redescopăr partea spirituală și m-a bucurat să citesc acest articol. La noi, e un pic invers, soțul e mai mult cu credința nestrămutată în suflet, iar eu mi-o pierdusem pe drum. De fapt, nu mi-am pierdut credința, ci am pus stop acestui subiect, nu l-am mai explorat, ba chiar l-am respins din cauza unor dogme bisericești. Mă simțeam vinovată, pe principiul dacă nu merg la biserică, nu țin post etc înseamnă că nu pot să afirm că cred în Dumnezeu. De vreo 2 ani lucrurile au început să se așeze altfel. Și simt credința fix ca pe o încredere că lucrurile se așază într-un fel, eventually. Nu mereu se așelază în bine, dar se așază acolo unde le e locul. Și că dincolo de zbaterile noastre zilnice de a controla lucrurile, există o forță mai mare care le așază. Dumnezeu, pentru mine, e ceva ce cu cât mai mult te chinui să explici, cu atât de îndepărtezi de adevăr.
Natalua, felicitari, că ai reușit sa găsești o cale spre Dumnezeu.
Eu sunt convinsă, ca Dumnezeu nu ține cont de regulile impuse de noi, oamenii: post, mers la biserică, câte spovedanii pe an, etc…
Dumnezeu ne așteaptă tot timpul, să ne întoarcem la el. Ne dă chiar libertatea, să ne întoarcem la el, când simțim și când suntem pregătiți, să il primim iar în viața noastră. Nu este supărat pe noi, nu se răzbună pe noi…când ne îndepărtăm de el, ci el așteaptă răbdător, să ne îndreptăm viața, gândurile si trăirile iar spre el.
In profetul Hosia scrie, că Dumnezeu luptă pentru fiecare dintre noi, ca o leoaică pentru puii ei.
Si o altă pildă, de cum ne iubește Dumnezeu și ne acceptă oricând înapoi și ne primește cu brațele deschise, ar fi: Pilda fiului rătăcitor, pe care tatăl il primește cu brațele deschise foarte bucuros înapoi. Tatăl (adică Dumnezeu) nu îl trage la răspundere, unde a fost, ce a făcut, de ce se întoarce tocmai acum acasă, nu ii ține morală. Nimic din toate astea. Ba chiar da o petrecere f mare in cinstea fiului rătăcitor întors acasă. Asta este imaginea mea despre Dumnezeu.
Aici am probleme eu, cred in Dumnezeu, dar e posibil fără ritual, fără Biserică in mare parte? Sună a blasfemie, știu, tocmai Biserica a făcut să dăinuie credința, astfel încât să ajungă si la mine si să-L cunosc in mileniul ăsta! Totuși la slujbă nu ma simt bine, nu ma simt in elementul meu, imi place muzica de la slujba, predica, dar le prefer la radio, înghesuiala îmi muta atenția de la ce se întâmplă metafizic la ce se întâmplă fizic, e greu de explicat, dar ajung sa ma gândesc mai mult la faptul ca sunt acolo (si cât mai am de stat) decât la de ce sunt acolo.
Simona Liță, oare lucru bun faceti, ‘preot’ cum sunteți, sa induceti ideea falsa ca imaginea unui Dumnezeu Tatăl răbdător, bun si bland este straina de Ortodoxie si ca tot ce conteaza e sa bifezi niste reguli? Oare nu aveți atata cultura încât sa stiti ca acest fel de a-L vedea pe Dumnezeu este centrul Ortodoxiei? Oare nu ati făcut studii de specialitate? Sau poate v-ati mulțumit sa va uitați puțin la băbuțele care la Heruvic ingana melodia fara a pricepe cuvintele dar te cearta daca nu iti faci cruce si sa credeti ca asta e tot (saracile babute, acum sunt ele discriminate, desi multe sunt mai cre
dincioase.. )? N-ati avut curiozitatea sa deschideti un Pateric? Sau macar un Materic? Sau măcar omiliile Sfantului Ioan Gura de Aur? Cineva va lua apararea pe cealaltă postare ca nu ati batut apropo-uri, desi erau evidente si acolo. De ce va legati de post ca si cum ar fi inventat de oameni? Oare atâția oameni din Biblie n-au postit? Oare Domnul Hristos Insusi nu a postit?? Ati avut curiozitatea sa tineti un post asa cum zice Biserica si ati constatat ca nu va ajuta cu nimic?? Nu asa era vorba, ca fiecare sa isi vada de ale lor, dvs de ‘preotia’ dvs , iar noi de ale noastre??
Iti cresti copiii foarte frumos! La fel incerc si eu sa le dau sa „guste” din cat mai multe lucruri frumoase, din toate domeniile. Tocmai cand a inceput pandemia le deschisesem apetitul pentru spectacole de balet, teatru si musicaluri (au 6, respectiv aproape 5 ani). In fiecare joi am facut, mai ales pe timp de iarna, ora de lectura (cu ceai si biscuiti), in care fiecare dintre noi isi alege o carte si apoi eu le citesc… de obicei pana ragusesc 😀 In masina merge frecvent o post de muzica clasica, cand mi se pare o piesa remarcabila le zic cum se cheama, eventual acasa o mai ascultam pe net.
Pentru filme mi s-a parut ca sunt momentan prea micuti, desi cand le pun se uita cu atentie si tin minte despre ce e vorba. Iarna asta ne-am uitat la Pinocchio (asta nominalizat la Oscar) si abia acum am observat ca era cu recomandare peste 12 ani… Poate ar fi o idee buna sa faci un post cu recomandari frumoase de filme 🙂
Lia, Dumnezeu, indiferent cum ni l-am închipui, ideal ar fi pentru mine sa nu-l închipuim nicicum, decat ca pe lumina aia de iubire infinita pe care-o descriu oamenii cand mor – nu are nevoie de biserica, religie ca sa dainuie în inimile celor care cred. Nimeni si nimic nu poate să-ți ia credința, pe când biserica ori religia… ediscutabil.
Sunt ortodoxă, desigur atipică, nu țin post, nu merg la biserica dar tare-mi plac manastirile (si bisericile goale :)) E un subiect interesant pentru că, la un moment dat, eu am fost pusă în fața dilemei, doar la nivel de poveste: daca am avea copii el ar fi automat musulman. Si eu am fost crescută cum povesteste Ioana. Nu-mi îndoctrinez copilul, nu l-as obliga sa creada, mearga la biserica sau sa spuna anumite rugaciuni (desi eu ma rog!) Mi-e teama oricum c-ar suferi si fara credința in Dumnezeu dar mai mult cu ideile mele în capul lui.
Asa, cand era vorba de-a fi musulman si as fi fost pusă în fața faptului, să stii că numai atunci mi-am dat seama ca mi-ar fi fosrte greu să nu-i citesc si povestioare din Biblie si istoric despre marea și grandioasa personalitate care-a fost Iisus si pana la urmă cel mai minunat Om îndumnezeit care-a trait vreodata… Eh, e greu oricum, oricum ai face, cred ca într-o zi se poate întoarce împotriva mea. Dar ma gandesc sincer sa invatam sa spunem seara Tatal nostru ca nu are ce strica 🙂
Sanatate!
desi am crescut pe langa biserica, relatia mea cu Dumnezeu si credinta a inceput in adolescentza, cu urcusuri si coborasuri, cu perioade cand mergeam saptamanal la biserica si perioade cand am mers o data pe an, cu posturi tinute integral si citit Biblia zilnic si rugaciuni , si perioade de furie contra lui Dumnezeu. Ce mi-a ramas e un jurnal al recunostintei seara, o rugaciune scurta in genunchi cu matanii si aplecat asa cum faceau bunicii mei si cum e acu’ la moda ca exercitii de relaxare in yoga si kinetoterapie.
Copila a crescut pe langa, nu cu lucruri impuse. Stiu ca va veni momentul ei, conteaza sa simta ea ca e locul bun, am introdus povestile despre sfinti dar aproape de realitate (sf Nicolae a trait si a murit si a facut asta si asta, Craciunul e despre nasterea lui Iisus nu despre consumerism, etc ). Copiii copie comportamente si nu ce le zicem, iar cel mai bun indice ca suntem in locul bun e linistea si calmul si sanatatea radianta, sanatatea emotionala impacteaza pe cea corporala si putem manca bio si eco si crud daca nu suntem in locul bun emotional in viata degeaba – vor fi boli peste boli si componenta spirituala are cauzele si efectele ei. Calea mea e diferita de calea copiilor si e important sa intelegem si sa acceptam asta.
si inca o parere personala, aparuta in ani dupa vizitat si biserici de 40 de ani si in cateva tari.
In ultimii ani in Romania BOR s-a indepartat de credinta si biserica. iar faptul ca multe angajari in biserica se fac pe bani si donatii grele au dus la dezintegrarea credintei si dezbinarea noastra. M-am intors la Biblie si las pe planul 2 Liturghia care e ceva aparut de vreo 600 de ani, evit complet vanzarile in biserica (in Betleem si Ierusalim se fac in afara bisericii, Iisus a fost revolta contra), m-am intors la simplitate si post si alimentatia simpla si cat mai putin prelucrata, o viata linistita si senina si fara angoase si fara suferinta fizica si emotionala, cu voluntariat si recunostinta pt darul lui Dumnezeu, cu dragoste si mila si seninatate. Dumnezeu e in mine, si depinde doar de mine sa caut iubirea catre EL si catre mine. Mai am de lucru in directia asta, sunt abia la inceput dar simt ca va fi mai bine, din ce in ce mai bine.
Draga doar o femeie, am vrut sa-ti transmit niste ganduri, desi stiu ca mie nu prea imi iese sa ma exprim in scris. Cand am citit mesajul tau am vrut sa-ti spun, sa-ti dau un sfat (necerut): sa nu lasam dezamagirile de moment sa ne indeparteze si sa ne tulbure in asa masura incat sa nu mai vrem sa avem de a face cu biserica.
Daca as face o paralela fortata … e ca si cum ne-am pierde total increderea in medici din cauza unor doctori care cer spaga sau care au un comportament inuman (sunt cateva povesti tulburatoare si din timpul pandemiei)
Astazi sunt multe atacuri asupra Bisericii, in presa mereu sunt scoase in evidenta diverse intamplari negative (adesea prezentate in mod voit rau intentionat sau partial). De cele bune nu se vorbeste.
Oamenii afla si citesc intruna despre fel si fel de lucruri pe care le iau ca atare si le cred, fara sa-si puna problema ca e posibil sa nu fie asa.
Multa vreme am crezut niste lucruri pe care presa mereu le scria despre un ierarh al Bisericii. Cand am aflat adevarul (din sursa de incredere) m-a durut sufletul ca atat de multa vreme l-am judecat pe nedrept.
Daca un parinte ne-a dezamagit tare sau a facut un gest interpretat de noi intr-un anume fel, sa mergem la un altul ca sa ne linisteasca. Sunt atatia parinti buni in parohii care ne ofera alinare si nadejde.
Si as mai vrea sa mai spun ca Sf. Liturghie nu are 600 de ani, ci a fost savarsita de pe vremea apostolilor.
Prima Sf. Liturghie a fost intocmita de Sfântul Apostol Iacov si dura mai bine de 4 ore.
Astazi in biserica ortodoxa se savarseste cel mai adesea, in functie de momente: Sf. Liturghie a Sf. Ierarh Ioan Gura de Aur, Sf. Liturghie a Sf. Ierarh Vasile cel Mare, dar si Sf. Liturghie a Sf. Apostol Iacov (de doua ori pe an).
Sf. Ier. Ioan Gura de Aur si Sf. Ierarh Vasile cel Mare sunt sfinti din vechime, au trait undeva intre anii 300 si 400 si fac parte dintre Sfintii Parinti.
Daca o sa cauti o sa gasesti in amanunt toate explicatiile, doar sa cauti surse de incredere.
Numai bine!
da, suntem influentati de experientele proprii si dezamagirile proprii. Asta nu inseamna ca imi darama credinta si dragostea fata de Dumnezeu si creatia LUI, ci doar m-am schimbat in manifestare.
Avem de ales cum ne manifestam, copiii copie ce vad si sunt influentati de starea de bine din noi.