I-am explicat de sute de ori și tot face. (Face pentru că nu se poate abține, trebuie să găsești altă cale să îl ajuți, explicațiile date a mia oară sunt inutile)
Insistă până cedez. (Insistă TOCMAI pentru că știe că vei ceda)
Discuțiile în contradictoriu cu copilul mă epuizează, e în stare să argumenteze ore în șir. (Exact de asta trebuie să te oprești din dat explicații)
Îmi bat gura degeaba. (Exact, și asta te sperie și te epuizează. Soluția? Nu mai vorbi atât de mult.)
Uneori, de multe ori, prea multe explicații nu ajută. Dimpotrivă. Ne enervează și ne obosesc, ne umplu de frustrare și ajungem să țipăm sau să lovim pentru că ne temem că scăpăm frâiele. Soluția e simplă. Ne oprim din vorbit. Explic mai jos.
Dragi părinți, dintotdeauna am crezut în (și am practicat) educația bazată pe respect și cooperare. Copiii noștri știu exact toate motivele pentru care nu e bine sau nu au voie să facă un lucru sau altul. Le-am explicat de fiecare dată de ce apare un NU în viața lor, sau un TREBUIE.
Cred în demnitate egală și în importanța ascultării nevoilor copiilor.
Cu toate astea, adulții suntem noi. Părinții suntem noi. În majoritatea cazurilor, noi decidem. Nu pentru că suntem tiranici, ci pentru că noi suntem responsabili. Copiii încă nu sunt, dar vor învăța să fie, de la noi.
Explicațiile nesfârșite nu ajută la nimic, tot ce vei obține va fi frustrarea care va fierbe în tine până ajungi să explodezi. Ai explicat o dată, repeți, nu are efect, treci la fapte. Iei copilul cu blândețe pe sus și îl duci în altă cameră, pentru că e clar că explicațiile tale fie nu sunt înțelese, fie nu au putere în fața impulsului prea puternic al copilului de a face ce tu îi interzici.
Văd că nu te poți abține să alergi în stradă, te voi pune în cărucior.
Văd că lovești copiii din parc, mergem împreună pe bancă să te liniștești un pic.
Când sunt un pic mai mari și nu mai pot fi luați pe sus, încep negocierile fără sfârșit.
Eu vă încurajez să nu le întrețineți. Explicați o dată, de două ori, de ce, apoi vă retrageți din discuție.
– Mai vreau la tabletă.
– Nu te mai pot lăsa, timpul s-a terminat.
– Dar mai vreau, te rog, încă cinci minute.
– Nu, timpul s-a terminat.
– Hai, mami, ce contează încă cinci minute! Te roooog!
– Răspunsul e NU și nu o să mă răzgândesc. Îmi pare rău că ești supărat, dacă vrei să facem ceva împreună, sunt aici. Dar timpul la tabletă s-a terminat.
Și apoi nu mai răspunzi. Rămâi acolo, nu fugi, nu trântești ușa, nu faci zob tableta. Respiri și rămâi ferm/ă.
E normal ca ei să insiste, își doresc mult lucruri și sunt teribil de insistenți și de rezistenți la refuz. Cel mai adesea insistă TOCMAI pentru că știu că te vei răzgândi. Imediat ce vor observa că mami și tati sunt fermi, își vor găsi altceva de făcut.
Discuțiile acestea interminabile nu sunt benefice, chiar dacă noi ne angajăm în ele cu cele mai bune intenții: să lăsăm copilul să decidă, să înțeleagă, să fim în acord, să nu îi impun, să nu îl întristez.
Adevărul este însă că uneori, pentru binele lor, trebuie să le impunem lucruri. Lucruri pe care ei singuri nu le vor alege niciodată și nici nu vor învăța să le aleagă altfel, pentru că impulsul lor către plăcere e foarte mare și încă nu au autocontrol prea bun.
Negocierile și explicațiile fără sfârșit ne obosesc, ne frustrează și ne țin în speranța că vom obține ce vrem, când te fapt tu, adultul, știi bine că cel mic nu te va convinge. Sau mă rog. ar trebui să nu te convingă.
Explicațiile, dacă e să fie înțelese și să aibă impact, au de prima dată, nu ajută la nimic să spui a zecea oară același lucru în aceeași conversație. Doar te epuizează și șansele să explodezi cresc.
Odată ce ai luat o decizie, rămâi cu ea. Dacă ești nesigur, te sfătuiești cu copilul de la început și decideți amândoi, apoi rămâneți cu ce ați decis.
Dacă prelungim aceste discuții și explicații la nesfârșit, vom ajunge curând să strigăm, să lovim, să ne urâm viața, pentru că pare că nimic nu ne iese, copilul e mai puternic și ni se pare că scăpăm hățurile. Ceea ce e adevărat. Copiii nu pot decide în majoritatea lucrurilor importante. Nu încă.
Le oferim autonomie și control în joc și în lucrurile mici (ce carte citim, ce haine porți, dacă mergem sau nu în parc și în care etc), dar de lucrurile mari ne asumăm să fim responsabili și fermi pe deciziile noastre.
În plus, copiii ai căror părinți vorbesc mult, se explică prea mult și cedează, sfârșiți, după negocieri interminabile, sunt de obicei mai agitați, mai nesiguri, mai obosiți, pentru că sunt copleșiți de responsabilitatea de a lua decizii pe care părintele nu le poate lua. Nu e bine pentru ei. Au nevoie de noi să le fixăm parapetele stabile și bune în care ei pot crește liniștiți.
Scriu toate astea din postura de părinte al unui copil extrem de încăpățânat, care nu acceptă NU și TREBUIE și se opune cu fiecare fibră la orice îngrădire aduc. După mii de ore de explicații și strategii, cel mai bine ne este amândurora când eu spun NU de două ori, explic, apoi spun: Ivan, eu nu mai continuu această conversație, am spus deja ce aveam de spus, decizia mea rămâne neschimbată orice ai spune sau ai face. Îmi pare rău că ești supărat. Sunt aici dacă vrei să facem altceva. Și apoi tac. De cele mai multe ori, după câteva secunde de strâns pumnii, își găsește altceva de făcut sau vrea să facem ceva împreună sau mă împinge în joacă, ca o invitație la hârjoneală, pentru că știe că asta îl ajută să se descarce.
Vă încurajez să exersați și această cale a fermității cu blândețe. Posibil să vă aducă multă liniște și o relație mai bună cu copilul.
Am scris mult despre limite, despre furia noastră și a copiilor, despre conectare și cooperare în cea mai recentă carte a mea pentru mame, Copilul tău. Părinții tăi. Tu. Se găsește în toate librăriile online și offline, pe Elefant, Libris (cu autograf), Cărturești, și pe site-ul editurii Univers (20% extra reducere cu codul vindecare).
Si eu am unul, exact asa! Pe langa ca e ca si cand ar fi facut doctoratul in drept, a inceput sa aiba si veleitati de inginer. Realizeaza ca ce si doreste nu se poate intampla in maniera pe care o vrea? Nicio problema, vine cu o solutie noua pentru care trebuie sa cauti alte si alte argumente. 11 ani :).
Inteleg cum sa aplic atunci cand eu refuz copilul care insista ceva dincolo de limita impusa ferm si cu blandete. Asta rezolv. Insa CUM, CUM DUMNEZEU conving un copil de 5 ani, incapatanat, sa FACA ceva ce trebuie? Sa se incalte ca sa plecam la gradinita. Sa vina langa mine cand suntem pe sosea si nu e trotuar si ea fuge la 20m in fata. Sa isi pune sprayul in nas pt ca e alergica si are polipi si doar sprayul o ajuta sa doarma cat de cat bine noaptea. CUM o fac? pentru ca de multe ori nu mai am reusurse si ajung sa strig (sau sa o mituiesc, desi nici una nici alta nu mi se pare o solutie buna si oricum nici mita nu functioneaza mereu). Multumesc!
scuze pentru greselile gramaticale, am scris repede, pe fuga si cu mult afect 😀
Pe termen lung, identifici de ce nu face ce vrei tu sa faca, poate te ajuta asta: https://www.printesaurbana.ro/2021/03/de-ce-ne-spun-copiii-nu-de-ce-nu-fac-ce-vrem-noi-si-de-ce-fac-ce-nu-vrem.html
Cand e graba mare, cu un ton ferm te duci si o iei de mana si o aduci unde ai nevoie sa fie, o incalti (Te incalti acum tu sau vrei sa te incalt eu?). O tii strans de mana cand se apropie zona de traversare. Incerci sa previi situatiile in care intrati in conflict. Multe jocuri in care ea are control si tu te opui fara succes.
Nu este usor, clar recompensa pare mai eficace pe termen scurt, dar nu e deloc o metoda educativa buna, nu invata copilul nimic despre regula cu pricina…
multumesc, Ioana! Am si cartea si ti-am citit si articolul pe blog… stiu, acolo suntem, in proces, si noi cu psihologul de mana, si noi inaintam greoi. Uneori mi se pare ca suntem pe drumul cel bun, facem progrese, alteori mi se pare ca am dat 1000 de metri inapoi si ne dam cap in cap. Cert este ca e un copil minunat, inteligent, cu o vointa uimitoare (si adorabila vointa, de cele mai multe ori :)) care are deja multe provocari din cauza unei boli cronice si care va beneficia din plin de procesuld e dezvoltare personala, al meu si al ei. Asadar, ma inarmez cu rabdare, si incerc sa ma bucur de proces. Doar ca ziua de azi vine dupa o dificila zi de ieri, in care ne-am dat cap in cap 🙁
Nu stiu de ce dar m-am regasit in acest articol…dintr-o alta perspectiva. Pt mine functioneaza aceste explicatii date o data cand am invatat sa pun limite (lucrat ani la ada ceva!) …parintilor mei, pt sanatatea mea mentala! Orice faceam sau alegeam in discrepanta cu stilul lor de viata, era un lung proces de justificare si vina. Pana cand am invatat.. sa pun limite. Nici macar nu mai explicam in ultimii ani cans tineam legatura cu ei. Pe un ton neutru civilizat: eu aleg sa…sau…pentru mine cel mai bine este sa…. La inceput cerut mii de explicatii din partea lor dupa care s-au izbit de zidul „eu asa aleg!” chiar si atunci cand pur si simplu nu aveam chef sa petrec un Cracoun fals in familie. Inteleg ca sunt pe langa sibiect aici….scuze dar era cumva adiacent de „nu explic de 7 mii de ori” :).
Ba nu este pe langa subiect, e exact acelasi lucru si ma bucur ca ai punctat asta! Avem nevoie sa invatam toti sa punem limite sanatoase in toate relatiile!
off cat gresesc si eu aici, cu atata explicat si supra explicat cateodata mai rau facem noua si lor copiilor…cateodata am avut si eu scapari, inca mai am si aleg sa intru in stare de ‘ignor’, tac nu mai zic nimic, in loc sa urlu sau sa spun altele…e ca un blocaj – blamata de sot, ca nu e bine sa nu reactionez, am zis ca in timp voi gasi cumva cai mai bune sa ma inteleg cu cei 3 baieti ai mei…Articolul tau ma ajuta mult
Dar ce faci atunci cand el somatizeaza aceste nu -uri in diferite afectiuni,stari de nervozitate si ticuri.Cum faci?
Un terapeut pentru copii poate ajuta, e normal sa fim depasiti uneori.
Ce articol fain,chiar aveam nevoie de el,felicitări ???
Da. La 5 ani merge sa o iei pe sus.. la 15 nici o șansă.
Ce facem cand doi frați se cearta și se bat aproape încontinuu. De la cel mai mic lucru ei încep sa se împingă, sa se strâmbe unul la altul pana ajung la palme.Nu știu cum sa mai reacționez, i-am luat pe sus pus în camere diferite,explicații peste explicații, i-am lăsat și sa se certe sa-si rezolve siguri problema,dar nu au funcționat ca să înceteze certurile aceste.O soluție practica ,ce as putea sa fac!
Dar ce faci atunci cand el somatizeaza aceste nu -uri in diferite afectiuni,stari de nervozitate si ticuri.Cum faci?
A venit la fix articolul asta, credeam că nu sunt suficient de zdravănă la cap ? Copilul meu( 2ani si jumătate) pare că uneori nu aude. De fiecare dată iau măsuri dacă trebuie să spun un lucru de mai mult de 3 ori. Plecăm, strângem, etc. Așa funcționează lucrurile cu el. Aveam impresia că poate e problema la mine că nu explic suficient. Mulțumesc!
multumesc mult pentru acest articol, folosesc și eu metoda asta, dar la o adolescentă de 14 ani începe să fie mai complicat în anumite situații, ca global e Ok any advice ? 😘😘
Adolescentii au nevoie de mai mult spatiu sa decida pentru sine, ideal e sa pastram limitele de siguranta si cam atat…