Am mai primit o poveste grea. Care însă e mai mult despre putere și speranță, chiar dacă e și despre ură și furie. Citiți și comentați cu blândețe, sau forever hold your peace, cum zice americanul.
Cred că demult nu mi-am mai simțit răsuflarea așa ușoară. E greoaie de mai bine de un deceniu și jumătate, însă știind că ești tu acolo, o mână de om care scrie despre viața lui și a oamenilor, sunt mai liniștită.
Îmi place să cred despre mine că sunt un om curajos și tocmai de aceea îți scriu asta aici. De când am devenit mamă, am descoperit că pot fi vocea altor oameni, în special a altor mame. Însă vizavi de acest subiect despre care voi scrie aici, am vocea stinsă.
Am fost abuzată sexual de către unchiul meu.
Nu îmi amintesc cu exactitate vârsta pe care o aveam, dar îmi amintesc că încă eram la grădiniță. Detaliile mi se învârt in cap si inimă, nu le voi așterne aici. E multă durere pentru mine și ar fi și pentru voi.
Ce aștern aici e curajul.
Curajul găsit cu greu în viața asta, curajul sub forma lui reală și nu cel folosit în toate luptele vieții mele.
Când am vorbit pentru prima dată despre abuz eram la școală, undeva în clasa a doua. Verișoara mea a reușit să mă descoase. A spus instant părinților mei, deși o rugasem cu viața mea sa nu spună. Bunica mea m-a făcut in toate felurile. Mincinoasă, copilul dracului care vrea sa bage harță în familie. Țin minte ca tata l-a bătut groaznic. Mama însă nu mă credea. Era fratele ei. Tot ce mi-a repetat a fost să tac, că se apucă tata iar de băut și ce ne facem. Am urât-o intens pentru asta și o urăsc și acum, însă cu o alta intensitate, încă nu sunt decisă dacă mai puternică sau mai puțin puternică.
De când sunt mama mi-e greu să înțeleg cum ai putea să-ți vezi copilul împotmolit în durerea asta și tot ce sa ii spui e să tacă. Așa, ca un capac de o oală ca deh, o viață avem și pe aia sa o consumam ascunzând căcatul sub preș. Mă pierd cumva în mintea mea gândindu-mă la abuz.
Pe lângă unchiul meu, au mai fost mulți alții si sub toate formele.
Cel mai dureros tot acela rămâne, fiindcă e greu sa uit si sa trăiesc cu amintirea ca prima atingere a unui penis am cunoscut-o ca un copil mic, un copil mult prea mic. Mă bântuie. Viața mea a continuat într-o ură și nesiguranță nemăsurabilă. Întrebându-mă dacă am meritat toate astea. De ce eu, de ce mie? De ce din nou? De ce atunci? De ce acum?
Pentru cei care va întrebați ce s-a întâmplat cu unchiul meu, e mort. A murit acum 11 ani cred. Și eu mă bucuram. Cred că e dreptul meu să mă bucur. Am devenit o luptătoare de temut, o furtună periculoasă și de nedescris. Nimeni, absolut nimeni nu a reușit să îmi afle cauza durerii. Nici măcar eu, până acum câteva luni.
Am aflat de trauma abuzului când copilul meu avea 7 luni. Și, Doamne! M-a lovit din plin. De atunci sunt într-un proces intens și epuizant de conștientizare. Acum nu mă mai sperie, dar încă mă doare. Ce mă sperie, și mă sperie într-un mare fel, este felul în care se va reflecta asta în felul în care îmi cresc copilul.
Știu ca suntem mulți, acolo afară. Mulți așa ca mine. Defecți? Nu. Puternici. Da, puternici. Știu cum se simt ambele. Acum știu… Fiecărui părinte care citește asta ii scriu din inimă că… Oh, drace! Cât de împlinitor e să fii părinte. Dar în același timp, să fii părinte cu un istoric de abuz e al naibii de greu.
Până la 6 luni după naștere nu m-am dezlipit mai mult de 30 de min de copilul meu, si asta doar o dată, din cauza unei urgențe. Nu puteam să îl las nici măcar cu tatăl lui. Am trecut prin toate stările posibile. Vinovăție, teamă, liniște, extaz, disperare, revoltă, furie, ură, fericire… Mă întrebam ce naiba e în neregulă cu mine, de ce nu mă pot desprinde de copil, de ce nu pot avea încredere nici măcar în tatăl lui. Ei bine, pe lângă toate „baiurile” mămiciei, am mai simțit și trauma abuzului bântuindu-mă. Și de fiecare dată când simt durerea mea, o simt și pe a ta, al celuilalt părinte abuzat și tăcut, cu teama vieții și a morții. Cred că cea mai mare teamă a mea e ca copilul meu sa pățească ce am pățit eu. E infinit mult mai greu când abuzul are loc in sânul familiei.
Nu te poți baza pe nimeni, pe absolut nimeni. Asta devine foarte toxic și chinuitor. Dar de asemenea, Universul are grijă de noi toți. Așa ca deocamdată mă opresc aici. Am reușit. Am așternut asta cu tot curajul din mine.
Prin mâinile mele au curs durerile multor părinți care știu cum se simte lupta aceasta. Cât te lupți să nu îngreunezi viața copilului cu durerile tale, cu frică, cu neîncredere.
Cred ca facem o treabă minunată. Și mai cred că ne vom mai trimite cuvinte prin Ioana. Am devenit mamă la 20 de ani proaspeți, am născut la 20 de ani târzii. Am împlinit recent 22 de ani, primul an din viață în care am conștientizat abuzul și în care încet încet mă eliberez de el. Pentru mine, pentru copilul din mine, mititica de mine, spun asta:”You are enough and strong”! Prințesă urbană, mă înclin!
Faptul că sunteți pe drumul vindecării arată cât de puternică sunteți.
Feriți-vă copilul de rău și rele, arătați-i drumul corect și faceți din el un om puternic. Și dacă faceți asta fără să-i lăsați pe umeri povara aceasta, va fi benefic pentru amândoi. O spun din perspectiva copilului care a crescut fiind ” obligat” să asculte spovedania părintelui abuzat ani de-a rândul de propriul tată.
Și nu a fost ușor pentru mine, copil fiind, să cresc cu aceste gânduri, cu o frică nejustificată de propriul tată, cultivată de o mamă abuzată care îmi impunea să văd că bărbații mă pot răni, inclusiv cei din familie.
Și să ai o relație, când în spate e gura părintelui abuzat care-ți spune să te ferești, că ești o curvă când întârzi și să repere despre abuzul ei la nesfârșit, este cumplit.
Nu știu cum, dar sunt deja ani de când nu a mai spus nimic despre asta, s-a liniștit, poate văzând că prima și singura mea relație continuă și s-a și fructificat de 2 ori.
Fiți puternică! Apărați-vă copilul, arătați-i drumul, dar nu-l feriți de familie din pricina fricii.
Of, ce poveste grea. Iubesc puterea ta si cred ca vei fi bine. E normal sa te temi pentru copilul tau, dar vei invata pas cu pas ca tatal lui, pe care il iubesti atat de mult, incat ati facut impreuna un copil, nu isi va bate joc nici de increderea ta si nici de copil.
E infiorator sa treci prin atatea greutati, asa cum ai facut-o tu si inca mii de alti copii/tineri, dar e minunat ca ai inceput deja drumul spre vindecare si ca ai avut curajul sa te deschizi.
ITI MULTUMIM pentru asta si te imbratisam cu drag 😉
I feel you. Deși nu am trecut prin ce ai trecut tu, când erau copiii mici (aș zice sub 3-4 ani) mă temeam să îi las cu bunicii. Pentru că știu că bunicii copiilor mei nu vedeau nimic rău într-o „palmuță la fund dată cu dragoste”, păcălit să mănânce tot etc. Exact lucrurile care mie mi-au marcat copilăria. De lăsat peste noapte sau în vacanțe nici nu putea fi vorba, eu mă panicam „în mintea mea” și doar la câteva ore .
Culmea, cu babysitter sau la creșă nu am avut nicio problemă. Pentru că trăim într-o altă țară unde astfel de comportamente nu sunt acceptabile.
Fast forward, anxietatea asta a mea s-a transpus în a-mi încuraja copiii să afirme ce vor, ce nu le place, să nu accepte nimic ce nu e ok. Acum au 4 și 6 ani și nu mă mai tem să îi las cu bunicii. Pentru că știu că, pe de-o parte, copiii vor vocifera dacă nu e ok și, pe de altă parte, bunicii au înțeles că nu glumesc când zic că nu tolerez astfel de comportamente raportat la copiii mei.
Iaca, am zis-o. Nu am mai spus-o „cu voce tare” până acum. ?
Ești o mamă extraordinară si vei crește copii minunați.
Exact! Imi lăsam băiatul de la ora 7.00 la ora17.00 la grădiniță în Germania fără stres…dar îmi era greu să-l las câte o oră cu oricine altcineva acasă! Tot pân’ a reuşit să vorbească! Şi nici bunicii n-au fost mai norocoşi…văzându-i de mai multe ori cum reacționează cu nepoatele mai mari! 😀
Ma impresioneaza in ce cuvinte frumoase ai pus toata durerea, ai talent, sa stii.
Te imbratisez!
Ma inclin in fata ta si a curajului tau!
Am invatat ca pot trece prin toate, dar inca nu stiu ce sa fac cu frica pentru copilul meu.
Am fost atinsa si pipaita la 14 ani de iubitul mamei mele. M-am simtit murdara, gresita, neiubita, singura. Periodic vindec si periodic se aduna acolo mizerie si furie. Dupa ani am realizat ca stiu ce inseamna ura. Chiar si prin mormant.
Acum am o fetita si ma surprind urmarind gesturi ale tatalui meu, ale tatalui ei. Cel mai mult imi doresc sa o pot sustine si incuraja sa recunoasca situatii nefiresti si sa imi poata impartasi fara ezitare absolut orice. De cand sunt mama ma doare orice s-ar putea transforma intr-o bariera pusa intre noi, cum a fost intre mine si mama mea, care nu a stiut si nu a putut sa vada niciodata cine sunt si de ce sunt asa.
Te imbratisez, simt, cuprind!
Ioana, multumesc ca deschizi si sustii un spatiu sigur pentru povestile, durerile noastre!
Si in trecutul meu a fost un unchi, care m-a abuzat intr-o seara de vara. Am fost amenintata sa ascund acea … „intamplare” si ca nu va recunoaste oricum nimic, daca voi incerca sa vorbesc cu cineva.
Au trecut ani, in tacere, cu reprosuri ca nu pot deschide gura (a avut grija sa ma faca sa cred ca nu ma va crede nimeni!!) .
Cu greu mi-am dat voie sa ma vindec, sa traiesc, sa accept un barbat langa mine.
Daca ar fi sa ma pot intoarce in trecut, fix in a doua zi … as tipa in gura mare: „NU EU SUNT VINOVATA !!! ”
Pentru tine, cea din spatele acestor randuri: te imbratisez si da-ti voie sa fii fericita, pentru ca meriti!
Citesc si plang, ma regasesc pe mine in aceasta poveste. Aveam doar 6 ani cand s-a produs acel cosmar, insa ranile continua sa doara chiar si acum, dupa aproape 30 de ani.
Ma doare sa stiu ca multi alti copii au fost abuzati la fel ca mine, dar ma linisteste gandul ca in zilele noastre copii sunt mai educati si vor avea mai mult curaj sa spuna STOP in fata abuzurilor.
Tot respectul pentru toti cei/cele care au suferit o trauma asemanatoare, dar au reusit sa se ridice si sa mearga mai departe.
Autoarea a dorit stergerea acestui comentariu.
Pai, 1 din 4 copii sunt abuzati sexual inainte de varsta de 18 ani. Cel mai adesea de membri ai familiei, deci un blog despre familie real nu poate sa evite acest subiect. Asta spun statisticile oficiale, nu o zic eu. Calculeaza tu daca frecventa articolelor este exagerata. Sa scrii si sa informezi inseamna adesea sa vindeci. Iar comunitatea Ioanei este maricica, deci statistic suntem multe victime sau supravietuitoare.
Altfel, mi se pare ca mesajul ajunge unde trebuie daca te simti bantuita, inseamna ca oamenii vor deveni mai constienti de realitatea pe care, iata, doresc sa nu o priveasca chiar daca li se prezinta in fata ochilor, cum a fost cazul din acest articol. Multi cred ca e mai rar, ca se intampla altora, nu in familii educate, nu in familii bogate etc. Ori nu e asa.
Eu nu sunt responsabila cu politica editoriala a acestui blog, nici cu sloganul, evident 🙂 dar nu mi se pare deloc ca aceste articole nu sunt balansate de altceva, din contra. Articolele despre copiii Ioanei mustesc de admiratie fata de Robo, pana la urma un tata bun, cum vrei tu sa auzi. Articolele despre tatal ei, iar, arata iertare si caldura si pace.
Pe de alta parte, nu poate controla Ioana ce ii scriu cititoarele.
Si eu am scris un astfel de articol aici acum mai multa vreme, referitor la acelasi subiect. Pentru mine este un loc cald acela unde foste victime ca mine au curajul sa isi spuna povestea si fac asta nu doar pentru ele si vindecarea lor, cat si pentru cei care citesc, care au nevoie sa afle si despre aceste lucruri. Si este si clar ca exista persoane care se simt incurajate si imbratisate de aceste marturisiri si asta este ceva incredibil de minunat. Pentru ca abuzul este mereu ingemanat cu rusine, acolo traieste cel mai bine, acolo ii e perfect, in rusine si secrete. Ori sa poti sa vorbesti despre asta si o comunitate sa te imbratiseze sau sa invete incet cum sa reactioneze (spre exemplu nescriind comentarii publice ca al tau ar fi un inceput, desi cu intentii bune mesajul tau e ca realitatea unei persoane iti provoaca tie fiori si deci trebuie ascunsa undeva) este ceva extrem de pretios si nu pot decat sa ii fiu foarte recunoscatoare Ioanei pentru ca incurajeaza si contine aceste insemnari.
Sunt si victime pentru care e groaznic sa citeasca povesti ca a lor, care simt cu adevarat fiori reci pe spinare cand isi amintesc anumite lucruri. Este un public imens si e greu sa fie toti multumiti, dar ca idee, cred ca blog cald de familie nu trebuie intrepretat litera cu litera.
Morera, inteleg ce zici, insa eu sunt de acord cu aceasta serie de articole. Aceste subiecte au fost si sunt inca, subiecte tabu. Prin astfel de articole, o realitate ajunge larg cunoscuta catre oameni ca mine, de exemplu, care nu stia decat in teorie ca asa ceva se poate intampla. Aceste articole ma fac sa fiu mai vigilenta in privinta oamenilor din jurul copilului meu
De asemenea, ajuta alte victime sa vada ca nu sunt singure in lupta lor. si pe cei din apropierea victimelor, sa le inteleaga pe acestea mai bine.
Cristina, multumesc pentru raspunsul echilibrat. Mi-a fost teama de eventuale raspunsuri si de aceea am si ezitat daca sa scriu.
Nu ma ascund de asemenea realitati, si nici nu cred ca cei care le traiesc ar trebui sa taca. Nu cred nici ca in familiile elevate asa ceva nu se intampla. Cea mai buna prietena a mea, copil de intelectuali, a fost abuzata sexual ani la rand de fratele ei mai mare!
dar mi se pare ca toate aceste articole creeaza in mame, in femei, o panica ce totusi nu stiu daca este justificata. aud adesea despre mame care nu au incredere nici in tatii copiilor lor si mi se pare infiorator sa traim intr-o lume sugrumata de frica si de neincredere.
am inceput sa am acelasi sentiment pe care il am cand citesc stirile. Dar cred ca si stirile, si asemenea abuzuri, sunt totusi situatii de exceptie.
as vrea un link la studiul de care spuneai, daca ai, te rog
Nu cred ca ar trebui ca persoanele abuzate sa taca, dar nu stiu daca imi e clar efectul terapeutic pe care il are scrisul pe un blog. Inteleg terapia, terapia de grup, grupurile restranse in care te simti protejata, sanul familiei, dar sa scrii pe un blog nu cred ca poate folosi in mod real persoanei care scrie, empatia virtuala sau cateva cuvinte de incurajare nu vor schimba trauma. Doar terapia va reusi.
Eu, de exemplu, am scris la indemnul terapeutei mele. Si este demonstrat ca functioneaza sa vorbesti despre asta, acopera o nevoie de a fi ascultat, chiar daca anonim. Este un subiect complex. Nu inseamna ca se vindeca cineva scriind un articol, dar macar i se valideaza o experienta pe care mult timp a tinut-o intr-un secret rusinos.
Sunt foarte multe studii si incidente estimate intre 1 din 3 si 1 din 10, nu am la indemana acum toate sursele, dar am gasit cateva:
https://www.coe.int/es/web/human-rights-channel/stop-child-sexual-abuse-in-sport
https://laurenskids.org/awareness/about-faqs/facts-and-stats/
http://www.d2l.org/wp-content/uploads/2017/01/all_statistics_20150619.pdf
Chiar nu sunt exceptii, poate exceptii in cercurile noastre.
Acum, reactia exagerata a unor persoane vorbeste despre acele persoane, ranile lor, etc. Dar daca te-ai uitat la comentariile de pe facebook la o postare de saptamana trecuta, spre exemplu, victima a fost judecata ingrozitor, absolut oribil. Asta inseamna ca e nevoie de foarte multa educatie si informare.
Persoanei care a impartasit povestea ei in acest articol ii spun ca inteleg suferinta si o admir pentru curajul de a privi lucrurile direct in fata. Ma bucur sa vad ca exista mesaje de sustinere si incurajare, intr-adevar, pe Facebook am observat si eu mult mai multe comentarii dure, lipsite de orice empatie.
Blogul Printesei Urbane e un loc in care sa impartasim povestile dureroase, eu cred ca e util pentru ca ceilalti sa constientizeze ca exista si, in anumite cazuri, sa stie de ce sa se fereasca. Si eu am impartasit povestea mea intr-un articol publicat mai demult, o poveste nu despre abuz sexual, ci despre abuz emotional si financiar. Eu am vrut sa fac publica povestea mea pentru ca alte femei care vad semne de genul acesta in relatia lor, sa vada ca unele consecinte nu sunt placute si sa nu mearga mai departe. Dar si la povestea mea, din nou, multa lume a spus ca povestea e inventata sau m-au judecat pe mine, ca nu am facut alegerile corecte.
Deci, pareri sunt o multime, dar mi-ar placea sa fim mai blande noi cu noi, intre noi, femeile, si sa facem loc pentru impartasirea durerii cu deschidere, dar si cu empatie.
Imbratisari pentru persoana care s-a dezvaluit in incercarea de a se elibera, de a incuraja, de a fi pur si simplu ascultata! Imbratisari tuturor victimelor abuzurilor sexuale!
Nu suntem aici, in comunitatea Ioanei pentru a judeca. Niciunul dintre noi nu are acest drept. Nimeni!
Sa dam dovada de bunatate, caldura, sa stim sa ascultam, sa fim empatici desi, in astfel de cazuri de abuz, este ingrozitor sa te pui in pielea copilului care a indurat asa ceva si sa fii singur! Sinistru mi se pare…ireal. Si totusi este atat de real ce se intampla incat doare fizic numai gandul.
Esti puternica, este minunata si copiii tai au cea mai buna mama…mama pe care au ales-o pentru ca ea sa se (re)descopere, sa creasca frumos, sa traiasca restul vietii frumos!