Am primit o nouă scrisoare pentru rubrica #AdolescentînRomânia. Greu de citit, greu de acceptat că există astfel de tați, că mamele pot să nu observe când propriul copil e abuzat de partener ani la rând. 🙁
Bună, Ioana,
Îți urmăresc postările și în special seria Adolescent în România de foarte mult timp, fiecare poveste m-a impresionat până la lacrimi.
De mult timp mă gândesc să îți scriu și într-un final mi-am adunat curajul pentru a o face. Aș dori să vorbesc anonim, m-aș simți mai confortabil. Ca să mă prezint puțin totuși, am nouăsprezece ani, în câteva zile împlinesc douăzeci, sunt studentă la Facultatea de Farmacie, provin dintr-o familie monoparentală, modestă, iar copilăria mea nu a fost una strălucită. Slavă Domnului, se putea și mai rău, dar era loc și de mai bine. Vreau să-ți vorbesc despre cum am fost abuzată de tatăl meu biologic o mare parte din copilărie și adolescență. Am spus mai sus că am o familie monoparentală și așa este, am locuit aproape mereu doar eu și mama mea. Mama provine dintr-o familie săracă, dar a reușit cumva să se rupă de ei. La 28 de ani a rămas însărcinată cu mine, avea o relație cu tatăl meu, însă nu de foarte mult timp. El este cu aproximativ 15 ani mai în vârstă decât ea, și din ce mi-a mai povestit, după ce s-au cunoscut îi promisese lucruri frumoase, că se vor muta împreună, că se vor căsători și toate cele. Se pare că toate promisiunile au dispărut în momentul în care el a aflat că mama poartă în pântece o fată, și nu un băiat, spre marea lui dezamăgire. I-a spus mamei să facă avort, iar cum ea nu a vrut i-a spus să-și crească singură copilul, el nu vrea să se implice. Mama a fost puternică și deși era singură și pe drumuri, a reușit să aibă grijă de mine. Nu aveam mult, dar aveam mereu suficient, și eu copil fiind, credeam că așa e normal, nu cunoscusem niciodată mai bine. Prima mea amintire cu tatăl meu este din jurul vârstei de șase ani, dacă nu mă înșel. S-a hotărât să intre în viața noastră și mama, fie din speranță, fie din naivitate, l-a lăsat. Îmi amintesc și acum momentul în care eram împreună toți trei și mi-a spus că el este tatăl meu, pe un ton vesel, așa cum îi vorbești unui copil. Îmi amintesc bucuria pe care am simțit-o, că în sfârșit voi avea și eu tată. Aveam doar șase ani și deși nu îți poate lipsi ceva ce nu ai avut niciodată, știam cum este să mă întrebe alți copii unde este tatăl meu și de ce nu este cu mine și eu să nu știu ce să le răspund. De la momentul acesta, totul a început să fie un șir lung de dezamăgiri și șanse acordate din speranța că poate de data asta va fi mai bine. Inutil de spus, tatăl meu nu avea de gând să facă cu adevărat parte din viața noastră. Făcea exact ce voia el, nu era nici prezent, nici absent. Mergeam în vizită din când în când, dar el avea tot timpul relații cu alte femei deci nu se punea problema să fim o familie. Povestea cu abuzul a început undeva pe la nouă ani, dacă țin minte bine. Eram la el acasă, singură, mama nu mai țin minte unde era plecată. Îmi amintesc perfect că stăteam în pat lângă el, când a început brusc să mă atingă, să-mi ridice bluza, nici măcar nu aveam sâni la vârsta aceea dar pentru el nu conta, continua să-și plimbe mâinile pe corpul meu, să mă sărute pe gură, eu fiind total încremenită. Nu mă puteam mișca, nu puteam țipa, nu puteam vorbi, nici măcar nu cred că puteam gândi. Nu știam ce face, de ce face asta, știam doar că nu îmi plăcea și că era greșit. Cred că după câteva minute în care nu am mai putut să suport, i-am spus că vreau să merg la baie. M-am ridicat din pat și am ieșit din cameră, am ieșit din casă, m-am ascuns undeva în curte, eram atât de panicată și de speriată încât voiam să plec singură acasă, deși nici drumul nu cred că îl știam bine. Voiam doar să fiu departe de el și aproape de mama, însă ce i-aș fi spus? Îmi era atât de teamă de reacția ei, îmi era teamă că va spune că e vina mea, iar ăsta a fost motivul pentru care nu i-am mărturisit niciodată ce se întâmpla. Pentru că bineînțeles că acela fusese doar începutul. De fiecare dată când rămâneam singură cu el se întâmpla același lucru, de fiecare dată îmi era scârbă și suportam atingerile lui ca pe un adevărat chin. Începusem să simt că corpul meu nu îmi mai aparține, mă simțeam murdară, invadată de mâinile lui care îmi umblau sub bluză, în pantaloni, peste tot.
Totul a devenit și mai rău atunci când eu și mama mea ne-am mutat la el, datorită problemelor materiale. Mama credea că ne ajută, că mă ajută pe mine, oferindu-mi condiții mai bune, dar de unde să știe ea ce se întâmpla dacă eu niciodată nu-i spusesem? Dumnezeu știe de câte ori mi-am dorit să o fac dar mi-a fost atât, atât de frică și de rușine. Cum spuneam, totul a devenit mai rău. Stătea dezbrăcat în fața mea, fără nicio jenă și de nenumărate ori a încercat să mă convingă să fac sex cu el, spunându-mi că mai bine să o fac cu el prima dată. Singurul meu noroc a fost faptul că îmi accepta refuzurile, deși tot timpul se ruga de mine să mă culc cu el. Ce știam eu despre sex la vârsta aceea? Știam doar că mă dezgusta tot ceea îmi făcea el. Mă simțeam ca jucăria lui sexuală.
Își freca penisul de mine, se masturba, mă dezbrăca, încercam să îl opresc, dar era prea puternic decât mine și uneori oboseam să mai încerc, însă niciodată nu l-am lăsat să facă ce voia cu adevărat. Într-una din zile însă, am crezut că atât mi-a fost. Acum realizez că multe dintre amintirile din acea perioadă le-am blocat, am refuzat să mă mai gândesc la ele dar pe aceasta nu am cum să o uit. Era noapte, mama mea era de tură, iar eu eram în pat cu el. Nu țin minte câți ani aveam. Poate 11, 12, 13, ce importantă mai are? Știu că se enervase pentru că îl tot refuzam și a spus că o voi face oricum, a început să mă țină de mâini și de picioare și să se urce pe mine. Nu cred că pot descrie panica ce m-a cuprins în momentul acela, am început să plâng, să mă zbat și să mă rog de el să-mi dea drumul, să mă lase în pace. Dumnezeu știe ce l-a oprit. Când m-a lăsat sa plec, am fugit în altă cameră plângând. Totul a rămas la fel. Ani de-a rândul.
Uneori stăteam la el, uneori el și mama se certau și ne dădea afară, eram nevoite să ne întoarcem în chirie, însă eu eram atât de fericită acolo. Salvarea mea a venit când era în clasa a 9-a, mama mea a primit o garsoniera de la primărie, un loc unde să putem sta doar noi două, liniștite, fără teama că ne va da cineva afară. Un cămin adevărată, nu condițiile deplorabile de unde stătusem cu chirie, nici trăitul în frică alături de taică-meu. Nu ne-a venit să credem. De atunci, l-am vizitat extrem de rar, și am avut grijă să nu mai fiu singură cu el. Timpul petrecut departe de el credeam că mă va vindeca, dar trauma a rămas acolo, bine îngropată, căci urmele ei nu puteau dispărea pur și simplu. Am crescut, m-am maturizat, nu m-am mai gândit la ce mi-a făcut în toți acei ani. Poate că unii ar spune că violul este singura formă de abuz, dar nu poți ști cum este până nu treci prin asta, mai ales la o vârstă fragedă. Ceea ce mi-a făcut el, faptul că m-a făcut să-mi fie frică, să mă simt străină de propriul corp, să mă simt murdară, sunt lucruri pe care nu le voi uita niciodată, indiferent cât timp va trece.
La 18 ani, am avut prima mea relație serioasă, cu un băiat minunat cu care încă sunt împreună, însă amintirile a ce suportasem se vedeau și atunci. Mi-a luat extrem de mult timp să mă deschid în fața lui, să mă simt destul de confortabilă ca să-l las să mă atingă, căci singurele mele gânduri erau legate de ce se întâmplase atunci și creierul meu intra în panică de fiecare dată, crezând că se va întâmpla același lucru. Cu răbdare și dragoste însă am reușit să mă vindec, am reușit să mă simt eu însămi din nou, am reușit să șterg urmele lui și să las pe cineva care chiar mă iubește să fie intim cu mine. În câteva zile împlinesc douăzeci de ani.
Am fost zilele trecute la taică-meu, singură, să-i cer să mă ajute cu niște bani. Este singurul motiv pentru care mai țin legătura cu el, acum este totul diferit, nu ar mai îndrăzni să pună mâna pe mine, știe că nu i-aș mai permite. Cu toate acestea, când m-am dus la el, a încercat să mă convingă să mă așez în pat lângă el, să îl las să mă ia în brațe, cu aceleași gesturi și cuvinte libidinoase pe care le-a avut întotdeauna. Am țipat la el și i-am spus să înceteze, să mă lase în pace, însă în interiorul meu am fost atât de scârbită, încât nu am cuvinte pentru a descrie. Pentru câteva momente, a fost de parcă mă întorsesem în timp.
A fost nevoie de toată puterea mea ca să-mi reamintesc că acum sunt mare, că el nu mă controlează, că ce mi-a făcut nu mă controlează și că sunt puternică și nu voi lăsa asta să mă doboare, însă asta nu schimbă faptul că în adâncul meu, îl voi urî mereu pentru faptele lui. Am scris destul de mult și mă bucur dacă ai citit până la final, însă simțeam nevoia să mă descarc, mai ales după incidentul acesta. Cu excepția iubitului meu și a celei mai bune prietene, nimeni nu știe povestea aceasta, și nici nu cred că o voi mai spune cuiva.
Sper să fie o încurajare pentru toate victimele abuzului sexual, pentru că dacă ai trecut prin așa ceva și încă ești aici, încă trăiești, încă te lupți, atunci ești mai puternic decât multe alte persoane și meriți toată aprecierea și dragostea din lume. Am încredere că în timp, împreună de oamenii potriviți, ne putem vindeca.
Citesc mereu astfel de povești, m-am convins ca sunt mulți care au trecut prin momente grele, și eu ma număr printre ei. Și acum, după mulți, mulți ani încă îmi este teama sa povestesc ce am trăit. Unde as putea sa scriu sub anonimat?
Imi pare rau, Andreea!
Imi poti trimite povestea ta la ionouka@gmail.com
Pfffff….I-am simtit durerea, scarba si dezgustul. Am inteles-o pentru ca am.trecut si eu prin ceva asemănător… Braavo ție ca ai reusit sa scrii ca sa te poti vindeca si uita mizeriiilepe care ti le-a facut nenorocitul ala de iti este tata.
Felicitari ca ai realizat ca trebuie sa te indepartezi de un astfel de om care te baga in astfel de situatii si pe care nu poti sa il controlezi. Eu sunt fericita pentru tine ca ai scapat de abuzurile lui cat timp ai fost mica, pacat ca a revenit in viata voastra cand ai implinit 6 ani.
Imi pare rau. Copiii ar trebui sa aibă o viata liniștită și sigura. Imi pare rau ca a fost asa pentru tine 🙁
Buna! Povestea ta este socanta, imi pare nespus de rau pentru ce ati trait, pentru ce ti s-a intamplat si pentru ce a facut omul asta cu tine, cu sexualitatea ta, cu sentimentul tau de siguranta in preajma barbatilor.
Fara sa ma fi documentat in acest domeníu, mi se pare greu de crezut cum un tata biologic poate face una ca asta copilului sau – ce dezechilibru sau ce abuz trebuie sa fi trait omul asta la randul ca sa poata face una ca asta copilului sau! Mi se pare incredibil ca ati reusit cumva sa va vindecati, chiar si incomplet, si sa aveti o relatie sanatoasa intima cu cineva.
Relatiile din familiile monoparentale sunt complicate. Spun asta pentru ca si eu provin din una – mama mea, pe care o iubesc si respect si careia ii sunt recunoscatoare pentru ce si cat a putut face pentru mine, nu a vazut sau s-a facut ca nu vede ani de zile cat rau imi facea un alt membru al familiei mele – tot barbat. In cazul meu nu a fost vorba de abuz sexual, ci de abuz emotional si verbal – insa tot abuz este, lasa rani deschise. Iar mama mea nu a fost acolo pentru mine, a dat vina pe „firea mea mai complicata” si gata. Este imposibil sa nu iti dai seama ca al tau copil sufera, ca evita o persoana, ca isi schimba comportamentul semnificativ in prezenta unei persoane. O mama vede si stie, insa poate alege sa se uite in alta parte! Se vede clar din textul dumneavoastra ca ii luati aprarea, ca incercati sa o protejati. Este normal – cum am spus mai sus, familiile monoparentale sunt complicate. Insa aici mama trebuie sa protejeze copilul si nu invers. Va recomand sa va uitati la relatia dumneavoastra cu mama – cred ca sunt multe sentimente negative reprimate care stau in calea unei relatii frumoase si sanatoase!
Numai bine va doresc!
Este atat de crunt sa aflu ca exista astfel de persoane. Niste animale insetate de sex, farà valori morale, care distrug, nu doar viitorul lor, ci si pe al altora. Fii puternica, suflet frumos. Sa nu lasi pe nimeni sa te atinga, sa ceri ajutorul, ca sa poti trece peste. Daca as avea o masina miraculoasa, ti-as sterge amintirile, ca sa te poti bucura cu adevarat de viata. Eu sunt un asistent social, nu pot concepe asa ceva..Asa ceva nu se iarta, deoarece e peste limita iertarii…
Dumnezeule Mare! Acest om ar trebui dat pe mana politiei!
Nu pot crede ca exista asa animal!
Si totusi exista!
Tie, draga mea, copila, iti trimit o imbratisare calda! Nu esti singura! Atat iti spun! Fii bine! ❤️
Am citit cu sufletul la gura si inima îmi bate de zici ca îmi sare din piept. Am o poveste extrem de asemănătoare cu a autoarei articolului si, deși am crezut ca am trecut peste asta, reacția la acest articol îmi da de înțeles ca inca mai am mult de lucru.
In cazul meu, a fost tatăl meu vitreg, de la 10 pana aproape de 18 ani. La 15 ani le-am zis bunicilor si tatălui meu biologic, dar nu au făcut nimic. La 17 ani si 9 luni i-am spus intr-un final mamei mele, care nu a făcut nimic, nu l-a dat afara, nimic. Doar a spus in jur la toată lumea, cu victimizarea de rigoare – a ei, bineînțeles.
Nu ai cum sa treci cu adevarat peste asa ceva. Poți doar sa mergi mai departe cu asta si sa încerci sa o folosești spre a ajuta mai departe. Eu am decis calea terapiei, studiez sa devin terapeut si îmi doresc sa lucrez in scoli, pentru a prinde din timp situații de acest gen si a ii ajuta pe acei copii intr-un mod in care eu nu am fost niciodată ajutata.
Povestea ta m-a intristat foarte tare. Nu știu ce sa iti spun, asa ca iti trimit o îmbrățișare mare. Apreciez puterea ta de a trece peste asta si sper ca oamenii din viata ta sa te faca fericita.
Mi se pare incredibila povestea ta, cum de ai avut luciditatea sa nu-i permiti sa mearga pana la capat. Totusi ceva nu inteleg, cum de ii mai permiti sa simta ca e important in viata ta, prin cererea unui ajutor financiar. Este indispensabil? Vorbeste cu mama ta, povesteste-i, nu o mai proteja. Misiunea ta este sa ai grija de tine. Ai 20 ani, fa orice doar sa l elimini din viata ta. Nu iti dai seama dar el inca te controleaza. Exclude l de tot. Nu merita. Ce ti-a facut este inuman, este o dovada ca in el nu exista nimic omenesc, si daca te ajuta o face tot pt ca odata si odata te va prinde el. Indeparteaza-te cat mai repede si ai grija de tine. Doar faptul dai ochii cu el, mi se pare infiorator.
Tot ceea ce am citit mi se pare ceva de nedescris de traumatizant!
Saracii copii cum sunt traumatizati!!?
copila draga ești o supravietuitoare, o războinică te-as îmbrățișa așa tare.. ai reușit să te protejezi, ai reușit nu doar sa viețuiești, dar sa înflorești, să crești in ciuda circumstanțelor vitrege.. drăgălașă draga, nu ai nevoie de creatura aia, ți-e tata, știu, dar pentru mine e sub-om, l-as castra și fizic și chimic, și l-as pune la munca silnică, departe de oameni, dar în folosul lor.
desprinde-te definitiv de el, nu merita sa mai pună macar privirea pe tine, e josnic.. eu am un puiuț, e bucatica mea de rai, ce circuite contorsionate trebuie sa ai să faci rău copilului tau sau oricărei ființe, nu știu și nu pot înțelege. acum ceva ani am fost bătută crunt de un necunoscut, nu m-a violat, dar urmările au fost crunte oricum, depresie, atacuri de panică.. ani după am fost violata de un cunoscut.. tot n-am scăpat.. 2 episoade negre care mi-au deraiat viața, am ratat 2 cariere și șanse frumoase, sunt multi ani de atunci și încă îmi caut rostul, dar că și tine am supraviețuit, am învățat să mă trăiesc frumos chiar în ciuda circumstanțelor.
drăgălașă draga, nu-i vina ta pentru ce a fost, dar eu responsabilitatea ta pentru ce va fi, tu, ești tu, nu ce ți s-a întâmplat. știu și abuzul, și frica, paranoia aproape-abuzului, sunt cumplite. dar tu decizi. DECIDE! propune-ti! cine vrei sa fii? ce vrei da vieții prin tine? despre ce vrei viața ta sa fie? tu ești eroina principala a poveștii tale, tu decizi. te poți lăsa afectată viața toată. sau.. poți lua o decizie și să îți hotărăști direcția după cum îți dictează sufletul tău.
curaj și forța ai.. trebuie numai sa decizi ce vrei tu pentru și cu tine. eu știu că poți, și poți enorm, deși nu te știu.. te știu.
sper că vei găsi ghidare in tine să îți faci viața rai și bucurie, o meriti din plin.
traieste-te frumos! cu har și drag și rost!
te îmbrățișează cu mult drag,
de departe,
un suflet ca tine.
Nu ar trebui sa fie permis tututor oamenilor sa aiba copii. Ar trebui sa existe un proces de selectie, o sa sustin mereu lucrul asta,
Legea ar trebui sa interzica bolnavilor mental sa aiba copii.Parintii mei au o conditie psihiatrica numita narcisism.Evident ca ei nu recunosc,desi le-am spus-o in mod foarte direct.Poti si trebuie sa rupi orice legatura cu ei.Fara ei,viata poate fi si frumoasa,si raiul pe pamint.Iti vorbesc din propria mea experienta de viata.Rostul tau nu e sa fii abuzata.Te imbratisez!
Buna draga fata. Am citit aseara ingrozita povestea ta si m-am tot gandit ca nu e normal ca omul asta sa fie inca liber. Tu ai suferit un abuz sexual si el ar trebui sa stea in puscarie pentru asta. Nu stiu cum e legislatia si daca nu a trecut prea mult timp de cand s-a intamplat. Imi imaginez si ca nu vrei sa afle mama ta si sa treci prin toata drama unui proces. Si poate ai nevoie si de resurse materiale ca sa il denunti si sa pornesti un proces.
Poate stiu alte cititoare, nu exista organizatii, avocati pro-bono care pot ajuta in aceste cazuri? Din comentarii vad ca se intampla des si foarte rar vad ca vinovatii sunt si pedepsiti.
Imi pare rau pentru ce ti s-a intamplat in copilarie si sper ca viata sa fie mai generoasa cu tine de acum incolo. Nu sunt in masura sa iti dau sfaturi, as zice sa inveti bine ca sa fii puternica si independenta material mai incolo. Si sa stii ca ma gandesc la tine.
Offfff, pentru o fetita sa treaca prin asemenea traume este cumplit. Cred ca trebuia totusi sa-i spui mamei tale din primul moment despre calvarul prin care treci. Eu am avut o copilarie fericita dar am simtit cu fiecare cuvant scarba si sentimentul acela de neputinta pe care l-ai trait si furia. Daca fetitei mele i-ar face cineva asa ceva, eu as fi in stare sa ma reped la el cu mainile goale, nu m-a sputea stapani. Mai ales ca omul acesta iti este tata biologic. Oricum sa faci asa ceva cu propriul copil, Doamne de neimaginat ! O lepra, un libidinos ! Este de admirat faptul ca ai reusit in timp sa te desprinzi de aceasta trauma si sa iti continui viata, alaturi de omul care te intelege si te iubeste.