Cum mi-am învățat copiii să-și gestioneze furia?

Încep prin a spune că Sofia (acum 9 ani) e tipul de om ușor adaptabil, care își găsește rapid strategii pentru a se echilibra, așa a fost de mică, se enervează mai greu și când se enervează, plânge și cere dreptate de la cei mai puternici ca ea, a făcut crize de furie puține și după 3 ani, în timp ce Ivan (7 ani) se desprinde greu, are nevoie de tranziții lungi de la un moment al zilei la altul, are toleranță la frustrare mică, multe crize de furie, multe ore de plâns cu pumnii strânși, tendința de a arunca vorbe grele la mânie. De altfel, cu el am și mers la psiholog pentru copii de când avea 4 ani, pentru că nu mai puteam duce furia lui.

Am ajuns acum în punctul în care ei reușesc să identifice furia devreme (nu mereu, dar în tot mai multe cazuri) și să o parcurgă fără a face rău lor sau altora prin vorbe, strigăte sau gesturi. Mai au mult de învățat, desigur, dar simt că am făcut progrese uriașe împreună. Se retrag fiecare în camera lui când simt că le vin nervii, revin când se calmează. Se mai trântesc uși, se mai mormăie printre dinți, dar furtunille sunt mai calme și mai rare. Și eu urlam cot la cot cu ei acum 6, 7 ani, mi-am dat seama repede că nu e bine, așa că am început să lucrez mult cu mine ca să mă pot controla. Am revizuit ce mă înfurie de fapt, am explorat senzațiile din corp, ca să pot preveni furia cea mare, am inventat strategii ca să pot umple cu ceva timpul cât creierul rațional e pus pe pauză de cel emoțional. Pentru că asta face furia. De asta ne pierdem controlul. Revin mai jos la asta. Despre furia părintelui am scris aici și aici, dar și în cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu.

Cum ne ajutăm copiii să se împrietenească cu furia? Am pus mai jos câteva idei care sper să vă ajute.

Relația noastră, a părinților, cu furia.

Contează mult ce simt de la noi, în ce fel învață ei subconștient, doar privindu-ne și trăind alături de noi, ce relație avem noi cu furia. Ne temem de ea? O înțelegem? O lăsăm să ne domine? Ne transformă în animale sălbatice?
Înainte de a ne învăța copiii orice, trebuie, e absolut obligatoriu să înțelegem noi despre ce e vorba.

Furia e o emoție, așa cum sunt fericirea, uimirea, frica, plictiseala, curiozitatea, generozitatea, vinovăția, veselia, invidia și așa mai departe. Emoțiile nu pot fi anulate, șterse, îngropate, și majoritatea țin câteva secunde. Toți traversăm un număr mare de emoții în fiecare zi și asta e normal.

Acordăm o mai mare atenție celor neplăcute, pe care încercăm să le prevenim și să le gestionăm cu pagube minine.
Pentru mine, furia e semnalul de alarmă că nu sunt bine la un nivel mai serios. Copiii apasă niște butoane care detonează butoiul cu nevoi neîmplinite.

Secretul este să o vezi venind de departe, să înveți să fii atentă la corpul tău și când simți enervarea cum crește, să te desprinzi un pic și să respiri, ca să te liniștești.
Iar pe termen lung, să lucrezi un pic la prioritățile tale, să ceri ajutor astfel încât să fii cât de cât în echilibru și butoaiele de pulbere să nu existe. Sigur că te vei mai enerva din când în când, e normal, nu există oameni care nu simt niciodată furie, dar una e să explodezi de zece ori pe zi și alta să ți se întâmple o dată la săptămână, și atunci să gestionezi elegant.

Când reușești să faci toate astea, atunci copilul va putea învăța de la tine cum se face.

Degeaba îi ceri lui să nu mai facă haos la furie dacă de la tine a învățat că furia înseamnă țipete, jigniri, eventual loviri sau mobile dărâmate.

Educația emoțională: zonele de culoare

O metodă simplă de a învăța și tu, și copilul, emoțiile, este cea practicată la școala alor mei, mi-a fost de mare ajutor și mie. Îmi imaginez lumea emoțiilor ca un tobogan pe care alunec toată ziua, uneori e amuzant, alteori e înfricoșător, uneori mă plictisește, alteori mă enervează, ce e important e să cunosc aceste culori, să recunosc ce simt în funcție de ce îmi arată corpul meu, să stau liniștit cât trec prin zonele neplăcute și să mă bucur de cele plăcute.

Acestea sunt zonele de culoare.

Zona verde e cea în care te simți bine, ești relaxat, bucuros, vesel, curios.

Zona galbenă e cea în care începi să simți frustrare sau ești îngrijorat, iritat, gelos, plictisit, vinovat, supărat.

În zona albastră ești trist, foarte obosit, retras, rușinat, bolnav.

În cea roșie ești panicat, speriat, furios, dezorientat, îți vine să țipi, să distrugi, să explodezi.

Copiii pot înțelege genul acesta de clasificare încă de pe la 3-4 ani, dacă le explicăm aplicat, pe noi înșine și pe ei. Aici aveți multe idei de activități pentru a explica acest concept copiilor.

Ce avem de făcut în fiecare zonă? E extrem de simplu. Când suntem în zona albastră, ne odihnim. În cea verde facem ce vrem noi. În cea galbenă încetinim și suntem atenți. În cea roșie de oprim imediat și respirăm adânc. Ca semnele de circulație.

Vedeți și mai jos.

Atenția la senzații.

E foarte important să ne învățăm copiii de mici să își asculte corpul.

În momente de pace le putem spune: Uite, vezi, când stăm așa îmbrățișați, inima bate normal, mintea e liniștită, zâmbim. Suntem în zona verde, pe o poieniță verde, în pădure.

Când începi să te enervezi, zici: Simt cum inima bate mai repede, mă ia o căldură la urechi, îmi simt palmele ude, îmi vine să o iau la fugă ca un leu. Sunt în zona galbenă, un deșert. E timpul să revin în zona verde. Cum? Vezi capitolul următor.

Când deja vrei să distrugi, nu mai auzi, nu mai vezi, îți vine să urli, ești roșu la față și îți e cald, inima bate repede repede, respiri ca un trenuleț de mare viteză, îți bubuie capul, atunci ești în zona roșie. Ești pe zona din tobogan unde totul e foarte rapid și simți că nu ai nicio putere. Închizi ochii, strângi pumnii, respiri adânc de câteva ori și vei reveni curând în zona galbenă, apoi în poienița verde.

Când te doare capul sau burtica, capul e amețit, îți simți mâinile și picioarele moi, nu vrei nici mâncare, nici joc, atunci ești în zona albastră, pe o mare cu valuri care te clatină. Ceri ajutorul ca să revii în zona verde.

Puteți printa o foaie cu expresii și culori, ca să îi fie mai ușor să le învețe.

Vorbiți despre asta des, vă puteți folosi și de resursele de la final pentru a exersa.

Exerciții de lucru cu furia la rece.

Degeaba îi spuneți copilului ce să facă atunci când e în plină criză de furie. Creierul lui rațional e pus pe pauză, furia preia controlul. Nu putem aplica strategii raționale, pentru că panoul de control e în avarie. Ce putem face este să ne formăm un reflex ca atunci când suntem în zona roșie să reacționăm prin retragere. Putem ajuta și copiii să facă asta.

Cum? Repetând de multe ori acest scenariu și lăsându-i să ne vadă aplicându-l.

Urmăresc corpul, când simt că intru în zona galbenă, mă opresc din ce fac și mă relaxez un pic, să revin la verde. Dacă e prea târziu, nu am fost atent și sunt deja aproape de roșu, aplic schema asta simplă: Zic sunt nervos, văd roșu, închid ochii, strâng pumnii, dau din mâini și din picioare un pic să scap de energia asta negativă (hormonul puternic de stres eliberat în corp când suntem furioși) și respir adânc, inspir până număr la 4, țin un pic, expir până număr la patru.

Ca să exersați respirația, puteți face exercițiul floare-lumânare. În mâna dreaptă am o floare, în dreapta am o lumânare (imaginare). Miros floarea până număr la patru, stau un pic cu aerul în mine, sting lumânarea până număr la patru. Dacă repet asta de câteva ori, furia a și trecut. Suntem din nou în zona verde.

Când vedem copilul că începe să se agite, îi putem propune jocul de-a leul. Cum face leul când e agitat? Se mișcă de colo colo, descarcă cortizolul.
Îl învățăm să verbalizeze de mic. Ce simți în corp? Cum e furia? E ca un șarpe în burtică? Ca o albină în cap?

Ce-ți vine să faci? Să țipi, să strici, să te răzbuni? Așa, spune tot în timp ce te miști.

Putem folosi un pluș ca să boxăm furia.

Ne retragem câteva secunde undeva unde ne place, la fereastră sau într-o cameră liniștită, ca să ne putem reveni la zona verde și să nu facem rău.

Reparația

După ce revenim în zona verde, ne asigurăm că reparăm ce am stricat cât eram în zona roșie. Punem la loc ce am dărâmat, cerem scuze de la cei pe care i-am speriat sau supărat. Promitem că ne străduim mai tare să traversăm toboganul roșu fără pagube data viitoare. Ce făceam de nu am putut ține frâurile? Poate nu am dormit destul. Poate eram flămând? Hai să vedem ce putem face să prevenim zona roșie.

Valabil și pentru noi, nu doar pentru copii.

Aprecierea

Ne bucurăm de fiecare traversare cu succes a zonei roșii.

Ce bine ai reușit să stai cu furia de data asta, minunat, mi-a plăcut mult că ai spus ce te supără și ai respirat cum am exersat.

Ne apreciem și pe noi când ne iese, e foarte important!

Idei de jocuri pentru educație emoțională

Mima cu emoții

Faceți cartonașe cu emoții (desene sau cuvinte, în funcție de vârstă) și trageți pe rând câte unul, apoi mimați, iar celălalt trebuie să ghicească.

Ghici ce emoție e aici!

Când citiți sau vă plimbați sau vă uitați la desene, dați sonorul pe mute și discutați despre ce emoții simt personajele în funcție de cum arată și se miscă.

Hai să ne desenăm furia!

Foaie și creion și discuții despre cum arată furia noastră. E urâtă? E cu țepi? Ce desen are pe chiloți?

Cum ar arăta și ar merge emoția asta?

Luați pe rând emoții și mimați cum ar merge ea dacă ar fi un personaj.

Ce emoții ai simțit azi? – joc de jucat seara la culcare

În pat, înainte de somn, puteți trece în revistă momentele cu emoții puternice, iar copilul e invitat și el.

Cărți și jocuri utile pentru educația emoțională

Neapărat filmul Inside out, foarte bun, are inclusiv referințe la zonele de culoare.

Pentru copiii micuți, 2-4 ani, vă recomand seria despre emoții cu Noni, de la editura DPH.

Pentru copii de 3-7 ani, cartea cu Ema și Eric despre emoții a fost de mare ajutor pentru mii de copii în ultimul an, Ce, cum și de ce simt?

Cartea emoțiilor mele e și ea foarte bună!

Acest joc cu jetoane despre emoții e interesant, Cutiuța cu emoții jucăușe.

Aici aveți niște cartonașe cu emoții.

Mai adaug dacă îmi dau seama că am scăpat ceva. Sper să vă fie de folos!