Cum să privești lumea prin ochii și inima celuilalt

Am primit acest articol spre publicare către voi. E despre povestea de iubire între o femeie și un bărbat nevăzător, despre prejudecăți, dar mai ales despre acceptare. Mai jos aveți textul așa cum l-am primit.

Mă numesc Laura și sunt din Cluj-Napoca.

M-am născut în Brăila și mi-am petrecut acolo întreaga copilărie și adolescență, ocrotită de părinții și de sora mea mai mare. Când a venit momentul să plec la facultate, am ales să merg la Cluj-Napoca. Doream să văd dacă pot găsi și alți oameni care să mă  iubească și să mă accepte așa cum o făceau ai mei, să văd dacă pot crește și evolua și într-un alt mediu.

La Cluj am descoperit oameni noi, locuri noi, necunoscut și provocări. Nu toată lumea era îngăduitoare cu mine, așa cum eram obișnuită. Dar din niște “străini”, departe de ai noștri, am început să fim mai deschiși și mai prietenoși unii cu alții.

Pe Ștefan l-am cunoscut încă din primul an de facultate, însă nu am îndrăznit să vorbesc cu el atunci. Abia în anul trei ne-am împrietenit pe Facebook. Era cu 4 ani mai mare decât mine, iar eu eram curioasă să văd cum se descurcă să scrie pe internet pentru că… Ștefan este nevăzător.

Încet-încet am început să ne scriem des. Așa am aflat că nevăzătorii folosesc un program integrat în smartphone, numit Talk-Back și un program similar instalat pe laptop și că ambele citesc ce apare pe ecran. Ștefan poate scrie foarte repede pentru că s-a obișnuit cu tastaturile respective, care nu diferă deloc de cele convenționale.

Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii, cum sună o replică din “Casablanca”.

Într-una dintre zile, vorbind, am aflat că avea nevoie de cineva ca să meargă pe la diferite instituții publice, să încheie contracte, să plătească facturi. M-am oferit să merg cu el.

A fost foarte lungă și ostenitoare, cu multe obstacole, dar și cu oameni foarte deschiși să îl ajute pe Ștefan să rezolve treburile de proaspăt proprietar. Tot ce am făcut eu a fost să stau lângă el. Am mers în mai multe locuri și aceea a fost prima zi în care amândoi am început să ne deschidem unul față de celălalt.

Ne-am plimbat amândoi prin parc, ne-am odihnit pe o bancă, am mâncat iaurt cu fructe și corn din foietaj. Țin minte că ne-au cam înghețat picioarele, povestind până după căderea serii reci de februarie, dar am uitat complet și de frig și de toate celelalte.

După acea zi, am început să vorbim și la telefon. Prin primăvară, ne-am dat seama că vorbeam cam 4 ore pe zi, aceasta în ciuda orarului meu încărcat și al programului său de muncă de 8 ore.

Am înțeles că ceva se întâmpla între noi.

Așa că am început să vorbim serios despre căsătorie. Ștefan la început credea că glumesc.

Nu se considera destul de potrivit pentru a fi soțul meu, așa cum avea să îmi mărturisească mult mai târziu. Dar țineam destul de mult unul la altul, iar acest pas a venit foarte firesc.

După ce mi-am susținut examenele finale și licența, am decis să îi anunț și pe părinții mei despre decizia de a mă căsători. Evident că a fost un șoc foarte puternic pentru ei și s-au opus inițial. Eu știam însă că decizia de a ne căsători este cea mai potrivită pentru noi.

Au fost mulți oameni dragi care ne-au încurajat și doi prieteni minunați ne-au devenit nași de cununie.

În aceeași vară, după absolvirea facultății, am mers împreună într-un pelerinaj până la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Munții Făgăraș. A fost poate unul dintre cele mai solicitante trasee din punct de vedere fizic. Faptul că l-am parcurs împreună a fost cu adevărat și mai minunat. Ne-am temut că nu ne vom descurca, pentru că nu știam cum să îl ajut pe Ștefan, nu știam cum să îl ghidez. Eram atât de speriată încât uneori încurcam dreapta cu stânga, atunci când îi dădeam indicații asupra drumului. 

Dar tot atunci am învățat încă o dată cât de importantă este răbdarea, cu tine și cu celălalt. Și tot atunci am înțeles că așa va fi și viața noastră împreună. Că vor fi momente când ne va fi foarte greu, dar că dacă avem răbdare și înțelegere și comunicăm unul cu altul, vom reuși, oricât de grea ar fi încercarea care ne stă înainte. Și, mai ales, că nu suntem singuri: Îl avem întotdeauna pe Dumnezeu împreună cu noi și pe ceilalți care ne iubesc și ne ocrotesc. Cu o astfel de echipă poți ajunge cu mult mai departe decât ți-ai putea închipui vreodată.

La sfârșitul verii ne-am căsătorit. Părinții lui Ștefan m-au primit cu multă bunăvoință și tot ei ne-au dăruit, alături de celelalte rude ale lui, o parte din banii necesari pentru organizarea nunții.

Nunta noastră a fost simplă, dar plină de bucurie, pentru că i-am avut alături pe mulți dintre prietenii și apropiații noștri și pe familiile noastre. Chiar dacă ai mei erau încă neîmpăcați cu decizia mea. Mama își dorea să mă căsătoresc cu cineva care să aibă posibilități materiale mai mari. Iar faptul că Ștefan este nevăzător era cumva un alt minus și mama se temea că acest fapt îmi va fi o povară în viitor.

Cu timpul însă, ai mei au început să îl vadă pe Ștefan așa cum este de fapt și cum îl văd și eu: un om deschis, jovial, foarte muncitor și organizat.

Sunt foarte multe lucruri pe care le-am admirat la el încă de când l-am cunoscut și sunt și multe alte lucruri minunate pe care le descopăr chiar și acum, după 5 ani de la căsătorie.

Faptul că Ștefan este nevăzător nu a reprezentat un dezavantaj pentru mine. Adică nu m-am concentrat pe ce nu poate să facă Ștefan, ci pe acele lucruri pe care le putem face amândoi cu ușurință. Lucrăm împreună pentru că suntem o echipă și într-o echipă nu poți capitula, nu-ți lași singur coechipierul.

Timpul petrecut împreună mi se pare minunat, pentru că Ștefan este un om minunat care s-a întâmplat să fie nevăzător. A fi nevăzător nu înseamnă că ești dintr-o altă specie, ci că faci poate diferit lucruri pe care persoanele văzătoare le fac într-un anumit fel, considerat normal de majoritate.

O persoană nevăzătoare poate trăi perfect independentă. Ștefan își poate găti singur, face singur curat în casă, plasează comenzile online pentru cumpărături, duce gunoiul, merge singur cu autobuzul, lucrează din confortul propriei case ca freelancer, fără ajutorul meu.

Uneori chiar uit că Ștefan nu vede. Pentru mine este un lucru care nici nu mă mai șochează și nici nu-mi creează disconfort. Atunci când l-am cunoscut, simțeam, probabil ca majoritatea văzătorilor, că îmi este tare milă de el. Credeam că este un om care are nevoie de ajutorul cuiva să facă orice, că oricând se poate lovi și că stă numai prin casă.

Sunt și situații în care Ștefan nu se descurcă singur, dar de aceea sunt eu lângă el, să acopăr acea lipsă dacă pot, așa cum el este lângă mine să acopere o alta.

Alături de el am înțeles că este foarte important să fiu atentă la ordinea din casă, pentru ca Ștefan să găsească lucrurile de care are nevoie.

Că este bine să avem mereu holul și culoarele libere ca să se poată mișca în voie și că îi va lua o perioadă de timp să se obișnuiască dacă mut lucrurile prin casă.

Că iubește curățenia mai mult decât mine.

Că îi place să lucreze de dimineață, când mie îmi place să dorm.

Că îi plac mâncărurile simple, din ingrediente cât mai naturale.

Că deși nu ieșim foarte des, atunci când o facem, ne bucurăm amândoi de sunetele naturii. Îi place să îi povestesc despre nori și despre ce schimbări au mai apărut în parcul de lângă casă sau prin oraș.

Am înțeles că nu este bine să îi trimit poze dacă vreau să înțeleagă ce este în ele, pentru că încă nu există aplicații care să citească informația în format .jpg sau .png. Așa că  trebuie să îi scriu despre ele sau să îi descriu direct lucrul respectiv.

Că nu îi plac filmele, nici măcar cele accesibilizate (în care se narează tot felul de elemente vizuale, care să dea culoare poveștii și dialogurilor dintre personaje). Avem însă prieteni nevăzători care iubesc filmele și cu care pot povesti pentru mult timp despre filmele și serialele mele preferate.

Că atunci când mergem fizic la cumpărături ar trebui să am o listă cât mai restrânsă și obiective clare, altfel îi voi pune la grea încercare răbdarea lui Ștefan, tot plimbându-ne printre rafturi și apoi punând toate produsele pe bandă și ulterior în sacoșe.

Nu ar fi ușor nici ca Ștefan să meargă singur la cumpărături. Cumpărăturile în magazin pentru un nevăzător neînsoțit sunt ca mersul pe un teren minat. Trebuie să meargă cu cineva sau să solicite asistență în magazin. Ștefan îmi povestea că, la un moment dat, a mers la un supermarket și a fost preluat de o doamnă angajată acolo. După ce a fost tare amabilă și l-a ajutat cu cumpărăturile, l-a întrebat, oarecum speriată, dacă nu cumva venise în inspecție de la minister.  Pentru că un nevăzător singur la cumpărături nu este un lucru prea des întâlnit. Cei mai mulți merg cu familia, sau prietenii pentru că nu doresc să deranjeze pe nimeni în magazine.

Ștefan lucrează, iar printre colaboratorii lui se regăsește și Asociația pentru Dezvoltare Urbană, un ONG din București care are programe pentru nevăzători. Pe copiii nevăzători îi ajută să descopere independent cum arată lumea înconjurătoare și să studieze subiecte STEM, cu ajutorul Tactile Images, aplicația de mobil care identifică poziția degetului pe un desen reliefat și descrie audio ceea ce copilul atinge. Chiar și Ștefan studiază cu ajutorul acestei aplicații.

Ștefan, ca mulți dintre prietenii noștri nevăzători, este un om cu mult mai puternic decât mine. Faptul că cei din comunitatea nevăzătorilor se ajută reciproc, dovedește că a fi un om bun nu presupune limite, așa cum a descris cel mai bine vulpea lui Antoine de Saint-Exupéry în mărturisirea ei față de micul prinț “Ochii sunt orbi. Limpede nu vezi decât cu inima.”

În definitiv, povestea mea este o invitație sinceră la a fi deschis să înveți de la celălalt, să întrebi respectuos dacă ai nelămuriri sau curiozități și să fii dispus să ajuți dacă poți. Fiți curajoși! Prietenia este un drum minunat care poate începe de la un simplu și dezinteresat: „Te pot ajuta cu ceva?”