Mă surprind adesea uitându-mă la mine cu mintea de 41 de ani în încercarea de a înțelege ce din ce sunt și din ce mi-au transmis despre mine și despre lume părinții și bunicii mei mă ajută în viață și ce ani de zile m-a tras înapoi.
Ce nu mă ajută?
- Compararea constantă cu ceilalți (pe care nu o câștigam niciodată, nici la note, nici la popularitate, la frumusețe, la părinți cu posibilități; mereu am fost în medie, ca majoritatea, dar nu știam că asta e normal, credeam că e vina mea că nu sunt în top, că nu merit să fiu iubită și că nu o să am niciodată succes din cauza asta) mi-a erodat constant încrederea în mine.
- Lipsa de apreciere corectă din partea părinților, care mereu m-au subevaluat, ca să mă motiveze, fără să știe, dragii de ei, cât de nesigură pe mine am crescut.
- Pedepsele repetate.
- Lipsa opțiunilor și a oportunităților de a explora lucrurile la care sunt bună.
- Convingerile limitative de tipul: Succesul nu e pentru noi, Toți vor doar să râdă de tine, Cine te crezi, Nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma, Capul plecat, sabia nu-l taie,
- Dorința părinților mei ca eu să mă conformez, să urmez ordine, să nu întreb, să nu contest, să nu pun la îndoială și să în niciun caz să nu dezbat (perfect justificată atunci, neproductivă acum).
Toate acestea m-au făcut un adult nesigur, anxios, evitant, prizonieră în tot felul de relații toxice (de cuplu, dar și de prietenie sau profesionale), care mereu se pune la zid și se biciuiește pentru orice nimic, în schimb când ceva îi iese bine, spune că a fost noroc. Toată tinerețea mi-am petrecut-o în acest loc obositor. Abia după 30 de ani am început să mă scutur și să mă repar și acum, după un deceniu de reconstrucție, pot vedea aproape limpede care-mi sunt calitățile și defectele, mă pot iubi cu toate la un loc și mă simt responsabilă în loc să mă simt vinovată. Spun aproape, pentru că încă mai am de lucru.
M-am gândit mult la acest subiect al stimei de sine, al valorii pe care ne-o dăm noi nouă în lumea asta. Credem că putem contribui la ceva pe Planetă, ne simțim în stare? Sau avem convingerea că ne-am născut doar ca să fim o altă rotiță într-un mecanism inert, fără sens? Ori poate ni se pare că dimpotrivă, Universul se învârte în jurul nostru…
Îmi doresc copii care să se evalueze corect, să se prețuiască, dar să nu se creadă buricul pământului, pentru că nu sunt. Dar pot eu să îi educ în sensul corect, câtă vreme eu încă mai lucrez la aspectele acestea pentru mine? Răspunsul meu scurt e: Pfff, habar n-am, dar o să încerc până la cer și-napoi, pentru că e atât de important! Lucrez cu mine, ca să le fiu un model bun. Sunt atentă la ce știu acum că e important. Și știu clar ce îmi doresc în educarea lor, în care eu sunt încă principalul factor:
Vreau ca ei să își permită să greșească, să se ierte, apoi să încerce iar, până le iese.
Vreau să poată privi la cei mai buni ca ei cu admirație, nu cu invidie, și să învețe de la ei.
Vreau să își știe punctele forte.
Dar și pe cele slabe. Să lucreze și cu unele, și cu altele.
Vreau să știe că sunt prețioși și iubiți indiferent de performanțele lor.
Vreau să caute să fie mereu mai buni la lucrurile care le plac și suficient de buni în celelalte cât să se bucure de viață.
Vreau să poată aprecia talentul, pasiunea și performanțele altora.
Vreau să poată ajuta pe cei mai puțin antrenați ca ei.
Vreau să poată cere ajutorul fără rușine sau frică, și să poată gestiona un eșec.
Vreau să aibă încredere că vor găsi oameni integri, care le vor da șanse.
Vreau multe, e drept.
Și fac tot ce pot în direcția asta. Dacă fac bine sau nu o să aflu în câțiva ani, când amândoi vor fi adolescenți și vor gestiona mai bine sau mai rău trecerea către maturitate.
Ce știu sigur este că le voi rămâne aici, o oglindă cât pot eu de realistă pentru ei înșiși și pentru restul lumii.
Mi-aș dori ca școala să continue să construiască ce eu am început. Să le permit să greșească, să îi corecteze cu răbdare, să le încurajeze gândirea critică și cooperarea în locul competiției, să le vorbească despre emoții și despre relații, despre încredere și dezamăgire.
Mi-aș dori în viața lor adulți care să le poată vorbi onest despre toate astea și care să le fie modele bune, așa cum eu încerc să fiu și am devenit de curând, după ce ani de zile m-am reparat programat și contracost.
Până acum au avut noroc cu învățători și profesori calzi, prietenoși, cu mult tact și răbdare, care i-au ajutat să se cunoască în mediu social și academic, să se evalueze, să progreseze, am scris mai mult despre asta aici.
Dar recunosc că mă sperie ce urmează, relații complicate, presiunea grupului, prezența lor pe internet, pe rețelele sociale, înainte de a fi pregătiți. Aici nu știu să le fiu un model bun, pentru că nu am trăit nimic de genul acesta în adolescența mea și habar nu am cum va fi pentru ei. M-a ajutat, printre altele, și acest ghid gratuit.
Îmi doresc cât mai multe conversații în școli despre lumea digitală, despre filtre și realitatea alterată, despre cyber-bullying și despre cum să nu devii nici victimă, nici agresor, nici martor pasiv.
Sunt bucuroasă că există inițiative precum cea lansată de Dove, în care specialiști oferă resurse gratuite profesorilor, consilierilor, părinților și adolescenților, ca să poată gestiona mai bine tot ce îi așteaptă acolo, în lumea mare, lucruri la care eu nici nu mă pot gândi. Le găsiți pe toate gratuit AICI. Sunt prezentări, clipuri, poze, cifre organizate diferit pentru asociațiile care lucrează cu tineri, pentru profesori și pentru părinți, dar și pentru adolescenți. De la începutul anului au loc ateliere în școli, întâlniri cu toți împreună și separat, și până la sfârșitul lui 2021, Dove își propune să ajungă la 10 000 de copii. Dacă vreți ca școala copilului vostru să beneficieze de acest program, le puteți scrie AICI. Live-ul cu psiholoaga Domnica Petrovai și cu Diana Lescai (elevă, 14 ani) despre acest subiect îl puteți urmări mai jos.
Sper din suflet să fac o treabă bună ca părinte pe acest subiect. Sunt curioasă cum îl abordați voi, cu ce griji și cu ce strategii.
Credit foto: Ioan Stoica
Ce întrebare bună Ioana. Îmi dau seama din experiența de zi cu zi că, în ciuda faptului că înțeleg mult mai mult lucrurile la nivel teoretic (mă aflu într-un proces de cunoaștere), îmi este relativ anevoioasă partea de implementare (mama lui de sistem limbic).
Ce fac eu acum în situații în care nu-i pot fi nicicum model este să mizez pe vulnerabilitate și deschidere. Îi arăt deschis ”nu știu-urile” mele empirice și îi propun să descoperim și să învățăm împreună. Și mai ales, încerc să am răbdare și iertare cu tot ce ni se întâmplă.
Eu sunt in extrema cealaltă, mereu m-am văzut măcar un pic mai bună decât sunt, las o impresie de încredere in mine oarecum intimidanta, am fost considerată si narcisista, dar nu cred ca sunt. Copiii au si ei acest comportament expansiv, nu sunt deloc timizi, le place sa fie priviți si admirați, își fac prieteni ușor, nu pun la suflet eșecurile, dar nici nu dau vina pe alții. Nici nu prea au noțiunea de vină, pentru ca atunci când sunt greșeli căutăm rezolvări, nu vinovați, la școală fac la fel, nu au existat in viața lor pedepse. Despre comparația cu ceilalți, asta e inevitabilă, nu am provocat-o noi si nici nu o încurajăm, dar e ceva uman sa ne uităm in jur si sa vedem pe unde ne situam. Nu trebuie sa le spun eu ca, de exemplu, cea mare învață foarte bine, e cea mai bună din clasă (fără sa aibă clasamente oficiale, observa ea ca mereu e pusa sa citească clasei, ca nu greșește, ca pe ea o întreabă toți colegii când nu știu ceva), însă la sport îi e mai greu, are 3 colege care fac gimnastică si sunt foarte bune la asta, le admiră, nu le invidiază, la fel cum si ele o admiră pe ea pentru alte lucruri. Comparația ne ajută sa ne cunoaștem mai bine, dacă o lăsam sa fie așa cum e ea, doar comparație, nu punem peste si așteptările nerealiste ale părinților, cred ca aici au avut mult de pierdut unii din generația noastră. Cel mic nu e deloc înclinat spre comparații, nu își pune problema unde se situează el in clasă (e tot primul), nu se definește deloc in raport cu alții, discuta despre alții in termeni de „e prietenul meu” sau „nu e prietenul meu pentru ca…” nu spune niciodată ca, de exemplu, e mai bun decât mine la matematică, eu sunt mai bun decât el la citit. Cred ca le-a ieșit foarte bine stima de sine, deși noi nu am făcut nimic special in sensul ăsta, iar pe net au zburdat mereu liberi.
Eu nu cred ca comparația cu ceilalți e dăunătoare. Dăunător sau dimpotrivă, foarte util, este ce faci cu rezultatul acestei comparații. Aud din ce in ce mai des in ultima vreme “fiecare copil jn ritmul lui” , “ o sa facă asta când va fi pregătit” , “ așa e el, mai leneș/mai incapatanat”. Toate statisticele, graficele, predicțiile despre orice sunt bazate pe comparații. Începând cu sarcina și continuând cu luatul in greutate, dezvoltarea fizica și cognitivă a bebelușului etc- toate se încadrează in anumite grafice, scheme, toate sunt comparative. Am văzut zeci de copii aduși in terapie mult prea târziu fiindcă nu era nicio problema ca la 18 luni nu mergea, la 2 ani nu vorbea nimic, stiu copii cu retard ușor descoperit abia la școala fiindcă părinții au refuzat sa fie comparați cu copii de aceeași vârsta, i-au retras din grădinița fiindcă educatoarele erau rele și sugerau ca totuși e o problema, copilul nu se dezvolta ca colegii săi. De la asta și pana la a face o tragedie ca copilul tău nu citește perfect la 4 ani, cum ai văzut tu in parc un copil, e cale lunga, dar dacă vorbește mai prost decât majoritatea copiilor de vârsta lui din parc, posibil sa fie nevoie de intervenție.
Iar când sunt mai mari, tot nu mi se pare greșit sa se compare: aia e lumea in care trăiesc, aceea e generația lor, acolo sunt prietenii, dar și viitorii posibili concurenți la admiterea in liceu, la angajare, la diverse competiții. Trebuie uitat in jur și văzut cam care e media, pe unde se situează al tău, ce însușiri sunt considerate calități ( fiindcă, in afara de anumite lucruri clare, linia între calitate și defect mi se pare extrem de fina), de ce sunt acele însușiri calități. Nu cred ca oricine iese prost din orice comparație, de exemplu mie uneori imi face chiar bine sa ma mai uit in jur, imi creste stima de sine și ma simt valoroasa dar și norocoasa. Depinde cum ești setat sa vezi lucrurile, cât de obiectiv și sincer poți fi cu tine.
tu, parintele, poti sa il compari in capul tau cu cine vrei, dar aici era vorba despre situatia in care copilul aude frecvent de la tine „ala cum a putut sa ia 10, tu de ce nu ai putut” si altele pe aceeasi tema
in afara de faptul ca aceste comparatii sunt intotdeauna in detrimentul copilului – nu cred ca e vreun parinte roman care sa fi zis vreodata „esti mai bun decat cutare pt ca tu ai luat 10 si el nu” – nici chiar daca ar fi in favoarea copilului nu ar fi ok de facut, fie si din simplul fapt ca nu l-ar ajuta pe el cu nimic, doar l-ar seta sa-si traiasca viata comparandu-se cu altii, ceea ce este o reteta sigura pentru nefericire pe termen lung, pentru ca pentru majoritatea covarsitoare dintre noi este imposibil sa fii „cel mai bun”
poti sa lucrezi la punctele slabe si fara sa te compari cu altii – e suficient sa te compari cu tine cel de ieri – deci nu vad la ce foloseste concret aceasta comparatie, ca de facut rau stim sigur ca face
in plus, exista si o problema de logica aici, anume ca nu putem fi toti „peste medie” (pentru ca ar creste media si inevitabil unii cad sub ea) si nici macar „in medie” (ca am fi toti la fel si asta e imposibil), deci e clar ca unii vor fi tot timpul peste sau sub ea, in functie de criteriul pe care il alegem… mai ales ca „media” s-ar putea nici sa nu existe intrupata in vreun om
Da, exact. Una e să te compari tu însuți (mai ales ca adult) cu cei din jur la nivel rezonabil și alta e să fii copil și să te compare părinții pe ton de reproș. „X de ce a putut să ia 10 si tu nu? Y a luat locul I și tu „doar” II. Z cât a luat la teză la mate?”. La genul ăsta de comparații am înțeles eu că se referea articolul, nu neapărat despre școală, dar asta e domeniul principal când ești copil.
Altfel, da, mi se pare normal să te compari cu cei din jur sub diverse aspecte într-o anumită măsură. Compararea nu trebuie neapărat să aibă conotație negativă, poate fi un stimulent sau te poate ajuta să-ți deschidă ochii spre anumite lucruri. „X lucrează mai bine decât mine. Hai să preiau de la el/ea ce mi-a plăcut că a făcut bine.”
La teorie stau bine,practica imi da batai de cap,am realizat,la 30 de ani,avand o fetita de 2 ani ca multe lucruri sunt in neregula cu mine,din cauza copilariei toxice pe care am avut-o si de care doar eu sunt constienta din pacate,caci din punctul de vedere al familiei,mi s-a dat tot prin mari sacrificii,si bataile si tipetele tot cu sacrificii banuiesc ca le-au dat ..mda..cu o mama care se lauda tot timpul ca a facut orice dar de fapt nu a facut nimic sau mare lucru,dar sa nu indraznim sa o contrazicem..toxic..iar eu din pacate vad pe zi ce trece ca am mult din „trecut”tendinta de a tipa,de a ma impune prin „jungla”trist,suntem generatia fericita pe retelele sociale si moarte in suflet.
Eu cred asa: comparațiile între epoci diferite nu își au rostul. Și mie îmi spunea mama exact cum ai scris tu, eu le transmit altceva copiilor mei. Am folosit experiența altora, m-am informat, am evoluat. Copiii mei le vor transmite altceva copiilor lor. Este doar o evoluție a oamenilor inteligenți, nimic mai mult, nu trebuie sa ne atribuim alte merite. . Facem lucrurile mai bine la generația următoare pentru ca avem acces la informațiile, parenting, psihologi, etc
Ba am face bine sa ne atribuim merite, pentru ca nu este suficient sa ai acces la informatii, parenting, psihologi. Cunosc oameni inteligenti (conform acceptiunii sociale), in functii inalte, foarte bine platiti, cu studii de doctorat si in strainatate, care, uimitor, nu au nicio jena sa-si abuzeze fizic si emotional copiii, cu toate ca au acces la cele de mai sus si cunosc notiunile de parenting modern. Pur si simplu, pattern-ul este atat de bine inradacinat, incat perpetueza ce li s-a spus in copilarie. Asa ca noi, cei care provenim dintr-o generatie abuzata in fel si chip, noi, cei care facem eforturi ca lucrurile sa fie altfel, am face al naibii de bine sa ne atribuim merite. Comparatiile exista, cumva, in capul nostru, pentru ca asa suntem setati. Ideea e sa nu le verbalizezi niciodata in fata copilului.
Mi-e foarte greu sa nu compar copilul cu altii, dar ma abtin destul de bine in fata lui, lucrez la asta, il stimulez sa fie bun sau foarte bun, sa rezolve bine sarcini sau ce are de facut si pana acum are o stima de sine buna, dar de timiditate tot nu scapa. Despre mine pot sa zic ca nu stiu daca m-au influentat parintii sau parerea mea despre asteptarile lor care mi se parea mereu maaaare, mereu am vrut sa fiu prima si am si fost la scoala si asa erau si asteptarile daca poti, de ce sa nu fii…, ma zbateam si reuseam numai ca dezamagirile au aparut la maturitate cand nu am avut la fel de mult noroc ca altii sau poate am ales neinspirat ce vreau sa fac, iar frustrarile m-au facut sa-mi dau seama ca am obosit si nu avea cine sa ma mai sustina sa nu cedez.
Asa ca stresul asta cu comparatia e posibil sa dispara la un moment dat si sa dai in extrema cealalta a frustrarilor ca nu ti-a iesit pentru ca nu trebuie sa fii intotdeauna cel mai destept, ci cel mai norocos si sa ai si inspiratie in ce alegi sa faci in viata.
Asa ca e greu sa traiesti o senzatie de dezamagire ca nu esti top desi toata viata ai fost setat pe treaba asta. Incerc sa sa gasesc resurse sa fiu un parinte bun, pare cel mai dificil job, dar sper sa nu exagerez in vreun fel. Trebuie sa-i invatam pe micuti ca e normal sa nu-ti iasa mereu totul perfect, dar ca perseverenta e cel mai bun mod de a reusi, asa cum zice si „printesa urbana” dar cu alte cuvinte.
Legat de valorile sociale care au produs generații de oameni fără încredere în ei – citeam acum câteva zile o știre despre un tânăr executat în Arabia Saudită din cauza unei poze găsite de poliție la percheziție pe telefonul lui la vârsta de 17 ani într-o perioadă de proteste anti-guvernamentale. Cum credeți că se vor comporta părinții și viitorii părinți din familia lui extinsă pe următorii să zicem 10-20 de ani? Ce valori vor insufla copiilor? Câte aripi vor tăia? Ce respect de sine vor demola? Să nu ne ascundem după deget, 99% nu vor crește viitori eroi ci oameni cu capul plecat, fiindcă în astfel de condiții (dictatură, patriarhat) nu eroismul asigură supraviețuirea tribului.