Pentru că suntem programați să ne dorim asta dincolo de orice rațiune.
Pentru că habar n-avem cât de puțin pregătiți suntem să creștem ființe umane, oricât ne-am antrena înainte (iar majoritatea nu se antrenează deloc înainte, mulți nu o fac nici pe parcurs, alții niciodată).
Facem copii pentru că avem nevoie să ne simțim iubiți în ciuda a tot și fără măsură, să fim priviți ca centrul Universului, să FIM centrul universului pentru cineva.
Avem nevoie să ne umplem cu ceva găurile lăsate în copilărie de așteptările noastre nerealiste despre cum ar trebui să fim iubiți perfect de părinții noștri. Sperăm ca măcar copiii noștri să poată face asta. Și îi naștem, iar ei o fac, ne iubesc și ne umplu toate golurile, ei chiar au puterea asta de a turna nectar peste tot gustul amar al vieții, peste regrete, suferință și dor.
Dar, în același timp, copiii ridică praful de pe suferințele vechi. Sunt versiunile mici și adorabile ale inconștientului nostru. Ne arată cine și cum suntem de fapt, sunt oglinzile noastre crude și adevărate, așa cum și noi devenim părinții noștri în momentele în care furia sau frica ne dau jos toate costumele și măștile.
Copiii trag cortina care ascunde pilotul nostru automat și ne pun să ne uităm la noi înșine, dacă vrem ca relația noastră cu ei să fie mai bună decât relația părinților noștri cu noi.
Putem să tragem cortina la loc și să lăsăm praful să se depună, să ne târâm în continuare existența de dimineață până seara, de la naștere până la moarte, concentrați pe ce mâncăm și la ce film ne uităm. Le vom oferi copiilor mâncare și jucării și îi vom duce la școală, nu ne vom gândi prea mult la lucrurile care dor, pentru că ne temem de suferință; e normal, e uman să simțim și să facem asta.
Din când în când, vom ridica vocea, vom da o palmă, vom amenința, vom trimite copilul în camera lui cu un șuierat printre dinți, îi vom spune că e rău, prost, că vrea să ne trimită la spitalul de nebuni, că într-o zi o să ne crape un vas de sânge în cap sau în inimă și el va rămâne singur pe lume. Vom auzi din gura noastră cuvintele pe care le-am urât când eram copii, ne vom mira și ne vom înfuria, vom jura că nu vom mai spune asta niciodată, vom trage cortina și vom pune niște muzică, dar data viitoare ne vom surprinde spunând aceleași lucruri, din nou și din nou, până când copiii vor pleca pe drumul lor, la casa lor.
Putem să rupem lanțul acesta, putem să facem lucrurile altfel. Copiii ne cer asta fără cuvinte, de fiecare dată când ne apasă un buton care ne face să ne pierdem mințile. Am scris mult despre furie, cred că este unul dintre cele mai afurisite personaje din toată povestea aceasta, dar e un personaj extrem de important. Furia ne arată când ne este încălcată grav o limită esențială pentru noi, sau când ceva ne aduce aminte de o limită esențială pentru noi care a fost grav și repetat încălcată în copilărie, cândva, de cineva important pentru noi. Iată, pentru mine au fost lipsa dovezilor de iubire, loviturile, trimisul în camera mea, anii departe de mama (părinții mei au avut motive întemeiate pentru toate acestea).
Un alt motiv pentru care facem copii este pentru că avem nevoie ca altcineva să facă lucrurile mai bine ca noi.
O nouă șansă la viață, cum ar veni. Și chiar e un motiv întemeiat, acesta, pentru că fiecare generație face lucrurile un pic mai bine decât cea de dinainte. Traumele fiecărei generații, bucuriile ei, cunoștințele și evoluția ei adaugă lucruri în plus în ființa umană, care își începe viața într-o generație nouă ceva mai pregătită.
Când copiii mei, pentru care am făcut și fac enorm de multe eforturi, mi se opuneau, când (credeam eu că) plângeau fără motiv, când nu reușeam să-i mulțumesc oricât de mult încercam, atunci mă cuprindea furia. N-avea legătură cu ei, era doar a mea. După ce am văzut asta și am mers la terapie cu ipoteza asta, butonul de furie s-a dezactivat. Au rămas altele, pe care le iau pe rând. Unele s-au mai slăbit la încheieturi, altele sunt încă sensibile.
Tot mai puține. Se poate. Promit că se poate.
Facem copii pentru că ne iubim partenerii atât de mult, încât ajungem să ne simțim Dumnezeu și vrem să creăm viață.
Pentru că vrem să fim iertați.
Să fim nemuritori.
Să însemnăm ceva pe lume.
Și pentru că afurisitele alea de filme prezintă copiii ca pe niște chestii 100% adorabile, 0% complicat de gestionat. Cine n-ar vrea un bebeluș din ăia perfecți, blonzi, dolofani, cu ochi mari și rotunzi, care nu zice decât ngu-ngu și o face doar atunci când e invitat să se exprime? O creatură perfectă și minusculă, care doarme noaptea șnur, stă unde-o pui, devorează cu poftă tot ce-i așterni sub nas și care seamănă perfect cu cel mai frumos dintre voi?
Facem copii pentru că simțim că altfel nu mai putem trăi încă o zi, ceasul biologic sună atât de asurzitor, încât nu avem de ales.
Facem copii pentru că toată lumea din jur are și toată lumea care are copii pare în extaz.
Facem copii pentru că vrem asta din toate motivele de mai sus sau doar din unele. În orice caz, nu-i facem pentru ei înșiși, ci pentru noi, pentru că-i dorim, îi vrem, avem nevoie de ei. Conștientizarea acestui lucru mă ajută când viața cu copiii pare insuportabil de grea.
E greu, Ioana, dar știi, copiii aceștia care acum te împing la limită sunt aici, împingându-te la limită, pentru că tu ai decis să-i aduci pe lumea asta. Sunt rezultatul dorinței tale, ființe complete, cu drepturi egale cu ale tale, față de care ți-ai asumat să-i crești bine și să nu le faci rău. Le-ai promis asta când au început să se formeze în tine. Nu poți anula contractul. Nu te poți dezice de responsabilitate, nu poți șterge, nu poți anula nicio clauză. Ești aici alături de copiii pe care ți i-ai dorit, i-ai chemat, i-ai făcut și i-ai născut. Și ai face bine să te scuturi și să te comporți ca un adult, îmi mai spun în gând.
Ca să rezum, eu cred că facem copii pentru că, ajunși într-un anumit punct al vieții noastre, nu mai putem trăi în lipsa lor.
_______ Capitol din cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu._________
Draga Ioana, iti multumesc ! Scrii atat de frumos ! As printa acest articol si l-as pune pe fiecare gard, pe fiecare pom, pe fiecare usa, ca toti parintii si ne-parintii sa il citeasca si sa ia aminte, sa constientizeze si macar sa incerce sa fie mai buni cu copiii lor. Si eu ma straduiesc, nu imi iese de fiecare data, dar acest articol m-a facut sa imi doresc sa ma straduiesc mai mult, sa dau gres cat mai putin in relatia cu copilul meu si iti multumesc mult pentru asta!
M-am regăsit atât de mult în acest articol! Asa este! Suntem atât de mult părinții noștri! Și eu le sun copiilor mei cuvinte care mi se spuneau și care ma dureau atât de mult! Și culmea e, ca oricât de mult îmi impun sa nu le mai spun, ma trezesc ca o fac iar și iar!
Oare e ceva gresit in a NU vrea copii ca femeie? Eu nu stiu ce simt si vreau in legatura cu asta, mi-ar placea sa citesc si alte pareri.
Nu, nu cred ca e ceva gresit. Dimpotriva. Gresit mi se pare sa-i faci desi nu iti doresti… Poate te ajuta dezbaterea de aici: https://www.printesaurbana.ro/2021/05/o-cititoare-intreaba-sa-fac-sau-nu-copii.html
Nu este gresit sa nu vrei copii. Ar fi o greseala sa faci copii de gura lumii si ca asta sunt e asteptarea societatii de la noi femeile. Femeile pot si implinite si fara a avea copii. Eu am 3 copii pe care mi i-am dorit enorm de mult. Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu mama si cred cu tarie ca e mai usor sa suporti greul maternitatii cand decizia a fost luata de tine si nu impusa din afara. Ca si contraexemplu, mama mea nu si-a dorit niciodata copii, dar nu a avut de ales pentru ca erau avorturile interzise si nici nu existau contraceptive in comunism si am avut o copilarie tare nefericita. Mereu am fost o povara pentru ea si mereu imi spunea mie si fratilor mei ca de-abia asteapta sa crestem si sa scape de noi.
si mie imi spunea mama la fel; iar acum crede ca eu sunt fix ca ea, si ca ce am nevoie e ca fetita mea sa creasca si sa plece de acasa; si e dureros sa nu poti proteja copil de asemenea mentalitate.
Imi place mult scriitura ta, Ioana. Insa articolul asta este sezational de frumos, dulce, amar, rotund. L-ai scris pentru mine! O mama care se infurie pe copii de parca ar fi colegi de scoala cu ei, nu adultul din camera.
Ioana, imi doresc curaj sa imi infrunt frica de a privi in fata durerea ascunsa sub furie. Iti multumesc ca imi arati ca se poate!
Cand am terminat de citit articolul tau m-am intrebat: „Oare se putea descrie mai bine ceea ce inseamna maternitatea in globalitatea ei?” Si citindu-l, realizez cat de multe cuvinte zac in sufletul de mama si care poate nu ies niciodata la iveala din carapacea aceea ponosita in care s-au adunat muuuulte sentimente neexprimate din varii motive. Ar fi prea simplu daca doar „am face copii”, dar „a face” se extinde si el si inseamna mult mai mult..
O mare problema a generatiilor de oricand – poate acum tindem spre mai bine – este comunicarea: nu lipsa ei totala, ci comunicarea defectuoasa, fara exercitiu, comunicarea unor indivizi care doar „sum”, nu si „cogito”, comunicarea dintre parinti intre ei, copii-parinti, parinti-copii, frati etc. Toata familia este intr-o oala sub presiune si niciun membru nu incearca sa il inteleaga pe celalalt sau sa repare ceva din teama de necunoscut, de schimbare. Cand apare un copil in peisaj, fruntile se mai descretesc, reapar cuvintele de alint, toti roiesc in jurul pruncului. Dar doar pana implineste cativa anisori si trebuie sa „follow the pattern”.
Revenind la optimism, articolul tau atinge sufletul oricarei mame si iti multumesc pt. ca exprimandu-te tu, ne ajuti si pe noi sa ne recunoastem macar sentimentele si sa le acceptam.
Multe salutari si spor la condei (virtual)!
Cât de frumos! Am să păstrez articolul si am să il recitesc mereu desi simt deja ca imi răsună-n cap promisiunea mea , contractul meu făcut.
Cat de frumos! Chiar avem nevoie de astfel de scrieri, nu stiu cum ar putea cineva exprima mai bine sentimentele parintilor. Vorbesti cred, in numele multor suflete, multi simtim la fel.