„Cât mai puține instrucțiuni” – Strategie de parenting inspirată de cartea „Antifragil” de N. N. Taleb

Acest articol este scris de soțul proprietarei blogului, soț care a citit o carte și acum se crede deștept.

Am citit recent cartea Antifragil de Nassim Nicholas Taleb. Pentru cine nu știe, Taleb e un fost trader de opțiuni transformat în filosof și care e faimos pentru conceptul „black swan” – un eveniment rar și impredictibil, dar care are un efect extraordinar de important asupra evoluției umanității (pozitiv sau negativ, nu contează).

Poate ați auzit în ultimul an diverși corporatiști vorbind despre pandemie ca despre o „lebădă neagră” (exemplu), pentru că Taleb e popular printre corporatiștii români (în special bancheri) cam în aceeași măsură în care este neînțeles. Pandemia nu este o lebădă neagră, pentru că este predictibilă (vezi Bill Gates), iar simplul fapt că ne-a luat pe nepregătite la corporație nu înseamnă că e o „lebădă neagră”, ci doar că nu am înțeles ce zice Taleb. Exemple de lebede negre sunt: razboaiele mondiale, 9/11, criza economică din 2008, computerul, internetul.

În fine. Cartea Antifragil e un fel de generalizare a ideii centrale a lui Taleb, anume aceea că lumea e mult prea complexă și prea volatilă ca cineva să poată face preziceri corecte despre ea (cu scopul de a reduce sau elimina evoluțiile negative) și că însăși încercarea de a face predicții ne predispune la erori care ne fragilizează, așa că cel mai bine e să nici nu încercăm să facem predicții ca să controlăm lucrurile. În schimb, Taleb propune să aplicăm strategii (de viață) care să ne permită nu numai să nu fim complet dărâmați de apariția unui eveniment de tip „lebădă neagră”, ba chiar să beneficiem de pe urma lui. Adică să fim anti-fragili.

De când am citit cartea, oscilez între a considera ideea cu anti-fragilitatea o idee originală și a o considera o supă reîncălzită. Dar e bine că îmi dă de gândit, în definitiv asta e și ideea cu o carte bună. Citiți și voi cartea dacă vreți să aflați mai multe, părerea mea despre ea e că are și părți bune și părți rele, e dezorganizată și enervantă pe alocuri, sunt multe idei neargumentate șamd, dar uite, m-a determinat să scriu acest articol, deci reiese că mi s-a părut mai mult bună decât proastă.

Taleb împarte toate lucrurile în 3 categorii:

• Lucruri fragile, adică acelea care sunt afectate negativ de variabilitate (volatilitate), de surprize, de șocuri, de perturbări, de incertitudine (ceea ce Taleb numește în general „factori stresori”, dar eu o să-i numesc „factori perturbatori”, pentru că „stresori” ne duce cu gândul la stres și asta are o conotație negativă). Exemple: un pahar de cristal, sistemul financiar global;
• Lucruri robuste, adică acelea care nu sunt afectate nici pozitiv, nici negativ de factori perturbatori. Exemple: o piatră, o minge de fotbal;
• Lucruri anti-fragile, adică acelea care beneficiază de pe urma factorilor perturbatori sau măcar de pe urma unora dintre ei. Exemple: Hydra, căreia îi cresc două capete pentru fiecare cap tăiat sau, mai concret, mușchii, care au nevoie de antrenament (adică să fie supuși la stres) pentru a deveni mai puternici – la fel și sistemul imunitar.

Trebuie spus în acest moment că nu prea există lucruri care să beneficieze în urma șocurilor (adică anti-fragile) indiferent de intensitatea sau indiferent de tipul șocurilor. Pentru orice lucru anti-fragil, există o limită referitoare la intensitatea șocurilor care, dacă este depășită, nu mai există beneficii, ci doar efecte negative, de multe ori chiar distrugere completă.

Adică e bine să facem exerciții fizice cu greutăți pentru a ne întări mușchii, dar dacă încercăm să ridicăm greutăți prea mari sau nu dăm timp suficient de refacere, consecințele vor fi negative, opusul a ceea ce ne dorim. Așa că șmecheria stă în dozarea factorilor perturbatori – în caz că sunt sub controlul nostru, desigur.

Acesta e un lucru foarte important de reținut pentru a nu avea discuții inutile în legătură cu ideea acestui articol, care este aceea că lipsa factorilor perturbatori în viața copiilor noștri nu este un lucru bun, fără ca asta să însemne că orice cantitate sau orice tip de factori perturbatori este bună pentru ei. Aveți AICI un articol care explică de ce o anumită cantitate de stres este benefică în viața copiilor. Se pare că copiii sunt de fapt anti-fragili, deși noi tindem să îi vedem ca fiind fragili. De asemenea, ce scriu eu se aplică peste o anumită vârstă, nu la copii foarte mici (să zicem, peste 3-5 ani, depinde de copil), pentru care rutina și stabilitatea sunt lucruri foarte importante.

Discuțiile despre parenting au obiceiul ăsta absurd de a oscila între o extremă și alta, adică fie ne batem copiii, fie îi lăsăm să facă absolut orice vor ei, de parcă o altă alternativă nu există, și eu am obosit de asemenea discuții. Vă mulțumesc deci că rețineți că ce zic eu e că există un domeniu optim în ce privește tipul, intensitatea și frecvența factorilor perturbatori în viața copiilor. Acest domeniu produce beneficii. Mai puțină perturbare este nocivă, dar evident același lucru este valabil și pentru prea multă perturbare.

Ideea cu strategia de parenting la care m-am gândit este sa aducem în viața copiilor noștri suficient de mulți factori perturbatori așa încât ei să fie forțați să învețe și să se dezvolte (dar evident nu atât de mulți încât să îi chinuim sau să îi traumatizăm, că nu asta e ideea). Consider deci că aruncatul copiilor care nu știu să înoate în piscină este o idee sinistră, chiar dacă unii dintre ei reușesc să se mențină la suprafață.

Cred că cea mai simplă modalitate de a introduce un pic de incertitudine și de perturbare in viața copiilor noștri este: SĂ DĂM COPIILOR NOȘTRI O CANTITATE CÂT MAI MICĂ DE INSTRUCȚIUNI.

E foarte simplu deci, nu trebuie să facem ceva, ci să încetăm să facem ceva – Taleb numește această abordare „via negativa” și susține (vedeți în carte cu cât succes) că este o abordare dezirabilă în foarte multe aspecte ale vieții, de la medicină și alimentație până la politici publice – să vezi ce poți elimina înainte să te gândești ce poți adăuga. Opusul aceste abordări îl numește„intervenționism naiv” și susține că face mai mult rău decât bine în cele mai multe cazuri.

Cănd spun „instrucțiuni” mă refer la tendința părinților de a le spune în permanență copiilor CE și CUM SĂ FACĂ CEVA, de a-i ajuta și când nu au nevoie de ajutor (am scris mai demult despre asta AICI), de a nu-i lăsa în general vorbind să trăiască și să respire. Lucruri cum sunt „nu alerga / nu te duce acolo / nu pune mâna pe aia că o să cazi / o să te lovești / o să te murdărești”, ridicatul copiilor mici de jos când nu au nevoie de așa ceva, instrucțiunile despre cum să se joace „corect” cu ceva (sinistru), insistența de a se comporta într-un anume fel în interacțiunile cu alți copii când ele nu sunt violente („dă-i și lui jucăria”) și așa mai departe.

Mă mai refer și la tendința unor părinți de a vedea pericole peste tot și de a încerca să prevină absolut orice, ceea ce se transformă în pisălogeală în cel mai bun caz sau într-un copil anxios în cel mai puțin bun caz (de asta mă fac și eu vinovat uneori, lucru pentru care încerc să mă tratez).

Faceți următorul exercițiu: încercați să fiți atenți măcar o oră și să numărați câte instrucțiuni dați copiilor voștri. Apoi numărați câte din aceste instrucțiuni sunt cu adevărat necesare, adică chiar servesc unui scop important, altul decât că e părintele speriat de bombe sau control freak și are nevoie să se auto-liniștească.

Eu am făcut acest exercițiu și am fost impresionat: în medie cam una la 5 minute, nici măcar o treime din ele importante (ca să fiu indulgent cu mine).

NICI NU E DE MIRARE CĂ COPIII NU NE MAI ASCULTĂ DUPĂ O VREME, este perfect normal ca ceea ce spune părintele să devină zgomot de fond după un timp, că nimeni nu poate rezista la asemenea avalanșă de instrucțiuni.

Când spun „instrucțiuni” NU mă refer la lucruri cum sunt regulile de siguranță („nu băga degetele în priză”) sau regulile de politețe („nu face iureș în restaurant”), care sunt, evident, necesare. Dar orice altceva îl numesc instrucțiune și propun să fie în cantitate cât mai mică.

Beneficiile eliminării instrucțiunilor sunt pe 2 paliere:

Palierul 1 – instrucțiuni care și așa sunt în exces și nu fac decât să streseze inutil copilul și să îl facă surd la ce vine dinspre noi

• aș zice că copiii (români) sunt bombardați cu instrucțiuni de către părinți, deci dacă mai reducem din ele avem beneficiul imediat că copilul va fi mai relaxat și mai atent la ce îi spunem, atunci când decidem că chiar este necesar să îi dăm o instrucțiune – less is more;
• lipsa instrucțiunilor îl forțează să își pună mintea și inventivitatea la contribuție – poate nu se va juca cu jucăria aia nouă exact cum trebuie să se joace cu ea sau cum am vrea noi să se joace, dar cu siguranță va ajunge să se joace într-un fel mulțumitor pentru el, ceea ce (unii ar zice că) e cel mai important lucru;
• lipsa instrucțiunilor dă posibilitatea copilului să greșească iar greșelile sunt cea mai bună cale de învățare pentru copil (cu condiția să nu îl pună în vreun pericol, bineînțeles)
  

Exemple personale la palierul 1

• s-a urcat copilul în copac și mă cheamă să-l cobor; îi spun că mai întâi trebuie să încerce să coboare singur fără să îi spun eu unde să pună piciorul (că de luat în brațe nici nu se pune problema). Și ce să vezi, de cele mai multe ori, reușește; în plus, învață și că de obicei coborârea e mai dificilă decât urcarea, deci e nevoie de un plan de coborâre înainte de a te urca;
• a primit copilul o dronă de ziua lui și nu știa cum se operează; în două zile a învățat, cu intervenție minimă din partea mea, prin trial & error (ceea ce Taleb numește „tinkering”) – a supraviețuit și drona.

Palierul 2 (pentru avansați) – instrucțini a căror lipsă creează copilului un anume disconfort / stres (îi perturbă existența), dar în același timp îl forțează să găsească soluții, iar asta este benefic pentru că, știți cum se zice, nu știi cu adevărat să faci ceva decât după ce l-ai făcut (adică practica precede și este mai valoroasă decât teoria, o altă idee care îi este foarte dragă lui Taleb).

Există multe situații în care putem să creăm pentru copii un pic de disconfort lipsindu-i de instrucțiuni:

• putem să nu le explicăm deloc (sau mă rog, să le explicăm o singură dată) cum se folosesc aparatele electrocasnice / electronicele, de exemplu mașina de spălat rufe/ vase, aparatul de aer condiționat, televizorul, laptopul, telefonul etc, mai ales că nu este nici un pericol, însă există posibilitatea fie să fim uimiți când vor descoperi singuri, fie să fim amuzați când greșesc;
• putem să nu le explicăm cum se înlocuiesc bateriile la jucării sau la orice altceva și să îi lăsăm să descopere singuri;
• putem să nu le răspundem nici cu „da” nici cu „nu” atunci când ne întreabă dacă pot să facă ceva riscant, ex. să se urce într-un copac, pe ceva înalt etc, și în loc de asta să le spunem că dacă ei cred că pot să facă acel lucru fără să se rănească, atunci au permisiunea noastră – asta îi va forța să se gândească bine înainte de a se duce și s-ar putea să fim surprinși de decizia lor – eu am observat că copiii sunt mult mai prudenți când sunt pe cont propriu decât atunci când sunt sub supravegherea părintelui;
• putem să îi lăsăm să se joace nesupravegheați într-un parc, grădină etc;
• îi putem lăsa singuri acasă de la o vârstă, pe perioade scurte (lipsa părintelui este maximul în ceea ce privește lipsa instrucțiunilor);
• îi putem trimite singuri afară pe distanțe scurte (până la magazin etc);
• putem să nu le explicăm cum anume să folosească unelte despre care ei știu că îi pot răni (ușor) în caz că nu le folosesc cum trebuie: ex. cuțit fără vârf ascuțit, șurubelniță electrică, șurubelniță simplă, foarfece, pistol de lipit cu clei etc.

Exemplu personal la palierul 2

• am avut bănuiala că ai mei copii nu știu să traverseze strada, deși le spun cum se traversează strada încă de când au început să meargă, de le-am făcut capul calendar;
• motivul este foarte simplu, anume acela că ei nu au fost niciodată în situația de a traversa strada – ei au fost tot timpul în situația în care părintele a traversat strada pentru ei, fie fiind lângă ei, fie dând instrucțini despre momentul traversării;
• mult mai grav decât atât, am observat că ai mei copii nici nu dau mare atenție traversării străzii: când suntem împreună se bazează complet pe noi și deci nici măcar nu se uită iar când trebuie să traverseze singuri străzi foarte puțin circulate (pentru că pe alea circulate nu îi lăsăm noi să le traverseze) au tendința de a face la fel – nu prea se uită;
• așa că într-o dimineață, când am ajuns la școală, i-am invitat să traverseze strada, fără nici un fel de indicație din partea mea (este o stradă mică, fără treceri de pietoni, cu circulație moderată și viteze mici de deplasare, nu vă gândiți la un bulevard aglomerat, dar de venit mașini vin la fiecare câteva zeci de secunde, că aduc copii la școală, deci nu e lipsită de trafic ca alte străzi pe care le mai traversează singuri);
• ce credeți că s-a întâmplat?
• nu numai că nu s-au aruncat să traverseze cu capul înainte, ba din contră, au devenit excesiv de prudenți și după vreo 2-3 minute de stat și uitat, tot nu au traversat … pentru că așteptau să treacă mașina din capătul străzii, iar până când trecea aceea apărea alta șamd;
• a fost nevoie să îi ajut eu, pentru că întârziam la școală dacă așteptam după ei;
• în urma acestui episod, sunt convins că asta e cea mai bună metodă de a-i învăța să traverseze strada, pentru că după cum se vede instrucțiunile primite în ultimii ani nu au ajutat la nimic – așa că mi-am propus să mai încercăm în viitor fără nici un fel de instrucțiune, până vor reuși.

Asta e ceea ce am avut de comunicat azi. Dacă vi se pare că are sens, puteți să aplicați, ușor-ușor. Dacă nu, sunt sigur că aveți motivele voastre, pe care sunt curios să le aflu.

PS Vreau să explic de ce oscilez între a considera ideea cu anti-fragilitatea o idee originala și o supă reîncălzită. Pe de o parte, felul în care formulează Taleb problema pare nou, și adevărul este că dacă întrebi pe cineva care este opusul cuvantului „fragil”, sunt șanse mari să ți se spună ceva gen „robust, rezilient”, pentru că lumea nu se gândește că ar putea exista lucruri care să beneficieze de pe urma șocurilor. De asemenea, ideea lui nu are legătură cu zicerea „ce nu te omoară te face mai puternic”, că nu e vorba despre asta – în plus, de obicei ce nu te omoară te face mai slab (de exemplu un accident de mașină în urma căruia rămâi paralizat, abuzul în copilărie etc). Pe de altă parte, ideea seamănă cu ce tot zic vânzătorii de cursuri de dezvoltare personală cu „ieșitul din zona de confort”. Sunt curios de părerea cuiva care a citit cartea.

PPS un video pe aceeasi tema, foarte interesant ce zice despre cum dorința de a proteja copiii de alergii duce la creșterea incidenței alergiilor grave, asta apropo de intervenționism naiv și iatrogenie.