Una dintre întrebările pe care și le pun des copiii mici și mari e asta. De fapt, cred că asta e preocuparea principală după ce fac vreo boacănă sau apasă fără să vrea un buton al părintelui, care ia foc și se transformă în balaur, spune și face lucruri în viteză, strigând, amenințând, jignind, roșu la față, cu dinții strânși.
Copiii nu înțeleg cum funcționează emoțiile puternice, ce sunt mecanismele automate care ne conduc spre anumite comportamente iraționale, sigur că putem să-i învățăm de mici despre cortexul prefrontal și structurile arhaice ale creierului (recomand podcastul MindArchitect.ro pentru asta, poate fi ascultat de copii de la 7-8 ani în sus, și e, zic eu, obligatoriu pentru părinți), dar adevărul e că majoritatea dintre noi încă nu înțelegem prea bine de ce ne transformăm așa când simțim frică, rușine, invalidare, furie, iar copiilor noștri le e și mai greu să înțeleagă. Se învinovățesc (uneori pe bună dreptate, alteori degeaba) și se gândesc că de asta asta vor pierde, poate definitiv, iubirea părinților. Iar asta pentru ei este insuportabil.
Mai mult, copiii nu îndrăznesc să întrebe direct lucruri acesta, pentru că simt că e un subiect dificil pentru părinte, o temă vulnerabilă, grea, iar copiii nu vor să ne pună în situații complicate. Dacă iar declanșez vreun război?
În volumul 2 din Caietul, roman pentru copiii care cresc, am inclus această întrebare, pentru că de multe ori în întâlnirile mele cu copii de clasă primară, ei au deschis acest subiect. Mulți copii și-au notat această întrebare în jurnalele lor, iar părinții mi le-au trimis mie, ca idee de capitol pentru volumul 2. De ce se poată uneori mama ca o mamă vitregă? De ce mami și tati se poartă de parcă nu mă mai iubesc?
Una dintre colegele de clasă ale Murei, personajul principal al romanului, trimite către Dătătorul misterios de răspunsuri această întrebare. Pun aici răspunsul pe care l-am așternut și în carte, poate vă va fi de folos să explicați copiilor voștri de ce ați făcut un gest pe care-l regretați. Sau poate vă inspiră să vă găsiți propria explicație.
Dragă Anastasia, (așa o cheamă pe fetița care trimite întrebarea)
Uneori părinții ar vrea să-și dea demisia (din rolul de părinte), atât e de greu din când în când pentru ei.
Alteori e doar frumos, dar cel mai adesea e greu ȘI frumos în același timp.
Îți mulțumesc pentru întrebarea asta atât de grea, dar și minunată!
Toți oamenii, da, chiar și eu, dar și tu, se poartă uneori mai puțin elegant. Ridică vocea, trântesc o ușă sau un scaun, spun lucruri urâte despre alții, despre viață sau despre sine. Furia ne face să ne purtăm aiurea, de parcă în noi se cuibărește brusc un personaj teribil de nepoliticos.
Și frica mai face asta. Uite, eu când mă sperii nu fug, ci strig. Noroc că n-ai fost lângă mine zilele trecute, când un cățel mare cât un vițel alerga spre mine cu gândul să mă salute! Dar eu credeam că vrea să mă mănânce, așa că am strigat atât de tare încât cățelul a pus ditamai frâna, a făcut stânga-mprejur și a fugit cu coada între picioare înapoi la stăpâna lui.
Furia și frica sunt două emoții pe care părinții, nu doar ai tăi, ci majoritatea părinților, le simt des, TOCMAI pentru că-și iubesc atât de mult copiii. Îi iubesc atât de mult, încât nu dorm bine noaptea de griji că poate n-au fost mama și tatăl perfect. Atât de mult, încât își doresc să nu greșească deloc, și asta e atât de greu de făcut încât te stoarce de puteri.
Uneori, când tu faci ceva ce ei ar dori să nu faci, sau când nu faci ce-ar vrea ei, părinții tăi se sperie și se înfurie, cum ar face
orice om în locul lor. Trei secunde după aceea, regretă că s-au înfuriat. Iar iubirea lor pentru tine nu scade niciodată, orice s-ar
întâmpla. Dimpotrivă, cu fiecare zi petrecută împreună pe planeta asta, iubirea părinților tăi pentru tine crește, fiindcă fiecare zi
aduce noi motive să-ți placă de copilul tău.
Dacă te-ar ajuta să știi sigur asta, poți să-i întrebi, de fiecare dată când se poartă în feluri care te fac să te simți nesigură:
„Mami, tati, mă mai iubiți?“ Știu sigur că-ți vor spune adevărul, care nu poate fi altul decât: „Ohohoooo, și încă ce mult te iubim!“.
Te îmbrățișez, Anastasia.
Probabil sunt norocoasă pentru că niciodată nu mi-am pus problema că nu m-ar mai iubi mama că am făcut o boacănă sau am luat o notă mică sau din alte motive. Știam că se supără, că mă ceartă, că nu știu ce, dar de iubit știam că mă iubește orice-ar fi chiar dacă nu-mi spunea în cuvintele astea.
De aceea mi-e greu să înțeleg cum sau de ce și-ar pune un copil problema asta, la modul ăsta. Cum să creadă că nu-l mai iubesc părinții? Asta dacă nu cumva, într-un moment de nervi, n-o fi strigat cineva la copil: „dacă faci/nu faci nu-știu-ce, nu te mai iubesc.” și atunci s-ar explica teama copilului.
Asa e, nici eu nu imi amintesc sa imi fi pus intrebarea cand eram mica. Dar poate am simtit fara sa verbalizez.
La noi, copilul cel mare a inceput sa ne intrebe (des) asta atunci cand a aparut cel mic (si de atunci incoace), adica de doi ani.
Buna! Eu iti pot spune punctul meu de vedere si ce am simtit eu in copilarie. Parintii mei nu mi-au oferit dovezi de iubire sub forma de imbratisari, mangaieri, timp petrecut impreuna, cuvinte de apreciere. Probabil cat am fost bebe da, m-au tinut in brate, insa din momentul in care am devenit cu adevarat constienta de lume stiu ca parintii mei nu m-au mai imbratisat si restul. Pe langa asta veneau certurile si nemultumirile constante privind situatia mea scolara (ca nu aveam 10 pe linie, aveam poate 9.50) si comparatia cu alti copii ai vecinilor, prietenilor etc. Cat timp imi vedeam parintii mereu nemultumiti de mine , eu am crezut ca nu ma iubesc. Da, unele persoane pot spune ca dovezi de iubire sunt faptul ca aveam o casa, mese calde in fiecare zi, in casa era curat, aveam haine, incaltamine, rechizite si jucarii sau carti. Eu nu am vazut dovezile de iubire ca fiind legate de partea aceasta materiala. Asa cum ziceam, cat timp parintii mei nu imi spuneau ca ma iubesc, nu ma luau in brate si nu erau in niciun fel aproape de mine, am considerat ca nu ma iubeau. Si, ca sa continui, presiunea pe care o puneau pe mine sa am note mari o consideram in felul urmator: eu am fost pentru ei o investitie (casa, masa, haine, rechizite etc.) si investitia trebuia sa ofere rezultate (note bune, intrat la facultate la buget, bursa etc.).
In concluzie, se poate ca un copil sa ajunga la concluzia ca parintii nu il (mai) iubesc. Eu am fost acolo si stiu ce am simtit.
Si eu am crezut in copilarie ca nu sunt iubita. Parintii divortati, crescuta de mama si bunici, am trait ca o proiectie a resentimentelor mamei fata de tata. Mai mult, cand faceam cate o boacana plangeam mult si imi doream sa mor pentru ca nu ma iubeste nimeni.
Ma bucur ca sunt persoane care nu si-au pus aceasta intrebare in copilarie, dar poate fi mult chin intr-un sufletel de copil.