Mai țineți minte uniforma noastră școlară și aventurile trăite-n ea? (P)

Pe final de clasa a opta, sarafanul uniformei mele era atât de lucios că arăta mai degrabă ca un sorț de fochist. Și era și foarte scurt! Toată lumea credea că vreau să-mi arăt picioarele, dar eu voiam doar să nu mai dăm banii pe o uniformă nouă!

Cămașa albă se aduna la spate și era mereu strâmbă la guler. Dar cui îi păsa de asta? Aveam gașca mea de prieteni, puneam la cale toate trăsnăile, nu aveam cine știe griji, ne simțeam atât de liberi!

Ah, iar în ciclul primar aveam veșnic o durere surdă de cap din pricina coroniței cu pampoane! Și ce dramă era când o uitam acasă!

Continuăm seria #amintiridinscoala cu un articol despre uniformele noastre școlare. Le mai țineți minte?

Cele două cămăși cu pătrățele și guler alb, pe care mama le călca bine, sarafanul cu elastic în talie, la început prea lung, apoi mama desfăcea tivul, călca și făcea un tiv nou, operațiunea se repeta până rămâneam fără tiv. 🙂

Ciorapii albi groși, care-mi alunecau mereu la vale de pe fund și mi se adunau la glezne, îmi provocau mâncărimi și frisoane. Nici acum nu suport ciorapii, brrr! Dar atunci nu exista să nu port ce-mi dădea mama. Îmi amintesc că ne opream frecvent în drum spre școală, eu și colegele de clasă cu care mergeam în fiecare dimineață, să ne ridicăm ciorapii.

Helanca albă pe care-o purtam iarna pe dedesubt, deși muream de cald în clasă, dar nu e era chip s-o conving pe mama să nu mi-o mai pună dimineața.

Petele de cerneală de pe manșete, pe care încercam mereu să le ascund (le pictam pe deasupra cu cretă, pastă corectoare, acuarele albe), dar evident că nu funcționa nimic și mama mă boscorodea în timp ce freca cu peria fiecare centimetru pătrat.

Buzunarele care se rupeau mereu, pentru că ne trăgeam de ele la leapșa.

În clasa a doua am devenit pionieri. Cămăși albe, cravatele roșii tivite cu tricolor, fustele bleumarin, coronițele albe, cu sau fără pampoane, firele galbene, roșii sau albastre, tresele, toate distincțiile, grupurile care se aliniau dimineața în picioare în fiecare clasă, ca să cânte imnul cu privirea ațintită la tovarășa învățătoare!

Îmi amintesc că am fost un trimestru comandant de grupa a doua, adică eram șefa peste colegii de pe rândul al doilea de la ușă. Trebuia să le verific tema, să mă asigur că au cărțile și caietele bune la ei, apoi, după intonarea imnului, raportam comandantului de detașament, care raporta mai departe către Tovarășa Învățătoare, deși ea auzea oricum totul de la început.

Toată ceremonia de raportare, mâna la frunte, poziția de drepți, erau atât de solemne și de caraghioase printre copii de opt ani! Dar noi eram teribili de serioși și ne făceam treaba cu maximă responsabilitate! Noroc că n-a ținut povestea asta prea mult, a venit Revoluția și n-am mai fost pionieri, fix când aveam și eu șanse să devină comandant de detașament, tresa aceea galbenă era așa de frumoasă!

N-o să uit niciodată băieții din ultimele rânduri, care în loc să cânte Trei culori, se înghionteau, râdeau și trăgeau de fustă fetele din primele rânduri.

Și zarva din pauze, când nu mai erau rânduri și raportări, doar gălăgie, haos, schimb de mâncare, bisericuțe, alergat în toate direcțiile, ridicat ciorapii căzuți, șters genunchi plini de prag și julituri, făcut temele pe fugă, repetate înainte de vreo lucrare de control.

Radiera Herlitz, jumătate roșie, jumătate albastră, pe care o tăiam cu lama în mai multe bucăți, ca să-mi ajungă mai multă vreme (pe unele recunosc cinstit că le mâncam).

Transpirațiile reci când doamna învățătoare răsfoia catalogul, iar eu nu știam bine munții la geografie. Eram prima pe cea de a treia foaie, a șaptea la catalog și în ciclul primar, și la gimnaziu, și la liceu. Până trecea învățătoarea de foaia mea, spuneam Tatăl nostru cap-coadă.

Petele de cerneală de pe degete, pe care le miroseam în ore. Ce mult îmi plăcea mirosul de cerneală Pelikan, varianta turcoaz!

Deși lucrurile erau destul de stricte, eu țin minte senzația de libertate, nerăbdarea din fiecare dimineață, farsele pe care le făceam cu colegii, râsul din pauze, întâlnirile de după școală, temele făcute la grămadă, șoptitul la teze și dorul din vacanțe.

Am avut colegi buni, am avut și profesori de suflet, uniforma a făcut parte opt ani din viața mea de școlăriță și acum privesc toate astea cu nostalgie.

Copiii sunt nerăbdători să înceapă școala, le e dor de colegii lor, deși cu unii nu vor mai fi în aceeași clasă, au și învățător nou în fiecare an, dar tot tropăie de nerăbdare să descopere ce-i așteaptă, sunt și eu nerăbdătoare cu ei!

Uniformă n-au, cu asta ne deosebim, dar în rest, sper eu că se distrează la fel de bine ca mine pe vremuri!

Seria #amintiridinscoala e susținută de Herlitz România, cărora le mulțumesc. Sofi și Ivan folosesc o grămadă de produse Herlitz, de la ghiozdane la penare, creioane, stilouri, carioci, sunt extrem de bine făcute și de rezistente!

Ghiozdanele lor sunt pregătite!

Vă invit să faceți cunoștință cu produsele Herlitz în magazine și la ei pe site, pentru că:

1. Ghiozdanele sunt foarte bine gândite și rezistente, realizate în Germania în colaborare cu medici ortopezi (au sub 1 kg și sunt recomandate de Societatea Română de Pediatrie)

2.  Dacă vei cumpăra din orice magazin din România un ghiozdan sau rucsac Herlitz sau Tiger în perioada 1 iulie – 30 septembrie, poți încărca bonul fiscal pe www.herlitz.ro  și poți câștiga unul dintre cele 300 premii (90 de seturi de rechizite, 100 seturi complete pentru pictură și desen, 100 de penare complet echipate pentru școală și 10 Ipad-uri 8)

3. Herlitz donează 2% din vânzările de ghiozdane și rucsacuri din 2021 pentru dotarea școlilor din mediile defavorizate (campania a început la 1 iulie, dotarea școlilor se va face până în decembrie). Mai multe detalii despre campania “30 de ani de Herlitz in Romania – Alături de fiecare generație” găsiți aici.

Acum spuneți-mi, vă rog, ce amintiri aveți oare voi legate de uniforme? Aștept și pozele voastre pe pagina de FB, să ne mândrim cu noi înșine!