Dacă-i veți întreba pe copiii mei peste douăzeci sau treizeci de ani ce-și aduc aminte din copilărie despre mama lor, mi-ar plăcea să spună cele de mai jos. Să simtă și să spună toate acestea, sau măcar ultimele trei fraze.
Mama era ca un copil mai mare. Avea părul lung și moale, care se mișca în jurul ei ca un nor. Mâinile ei miroseau mereu a vanilie și a cremă de corp.
Purta haine simple, cam ca ale noastre când eram copii, iar la mâna dreaptă îi zornăiau brățări albastre pe elastic cu care se jucau uneori copii necunoscuți din parc.
Îmi amintesc dimineți, multe dimineți în care deschideam ochii și o vedeam dormind lângă mine. O priveam în liniște să nu-i tulbur somnul, dar ea imediat deschidea ochii verzi și limpezi și-mi zâmbea. Mă strecuram sub pătură lângă ea și îi povesteam ce-am visat, iar ea râdea și-mi spunea: Știi cât de mult de iubesc?
Știu, îi spuneam. Chiar știam. Mereu am știut că mama ne iubește.
Se juca mult cu noi, alergam prin casă, ne ascundeam prin dulapuri, uneori călcam pe rochiile ei de conferințe sau de evenimente, iar ea râdea, ce idei vă mai vin, ne zicea. Ba odată s-a ascuns chiar ea printre hainele ei de zile mari și ne-am prăpădit de râs când am găsit-o, că avea pe cap o fustă verde ciufulită și arăta ca un tufiș înflorit.
Jucam cărți, scrabble, ne jucam de-a regii și dragonii, ne căra în spate ca pe saci.
Mama avea această superputere: să ne facă fericiți.
Când ne loveam sau ne supăram, ea era lângă noi.
Întindea brațele, noi ne urcam acolo lângă inima ei, iar durerea, tristețea, dorul, furia dispăreau, se scurgeau printre noi în pământ.
Îmi amintesc mesele noastre împreună, cu tata și cu mama. Omleta, ardeii umpluți, ciorbele și clătitele, mirosul de pizza făcută de noi.
Vacanțele noastre la mare și la munte, mereu împreună, râzând, explorând, căzând, lipindu-ne plasturi, ștergându-ne lacrimi, făcându-ne să râdem.
Serile noastre, ani la rând, cu câte-o carte din care mama ne citea și noi abia respiram, să nu pierdem vreun cuvânt. Ne citea pe voci și noi ne speriam sau ne uimeam sau chicoteam la poveste, în timp ce ea era mai prinsă de acțiune decât noi.
Îmbrățișările de noapte bună.
Îmi amintesc privirea ei îndărătnică atunci când se enerva. De parcă i-ar fi venit să sfarme munții, dar nu-și dădea voie. Pașii ei înapoi. Ochii închiși, pumnii strânși, respirația adâncă, unu, doi, trei. Apoi un zâmbet și o invitație:
— Mai încercăm o dată, copii?
Regulile ei simple și clare:
Nu lovim. Nu rănim. Nu râdem de alții. Nu mergem în mașină fără centură. Nu folosim ce nu ne aparține. Nu aruncăm lucruri pe jos. Spunem doar adevărul. Nu renunțăm când e greu. Cerem ajutorul. Ajutăm când putem.
Patul ei mereu deranjat, pentru că ne plăcea să ne hârjonim acolo înainte să ieșim în parc.
Fața ei luminoasă când ne lua de la școală în fiecare zi.
Rucsacul ei vechi, peticit, în care mereu avea grisine, fructe, nuci, pe care le împărțea mereu cu toți copiii.
Cântecele de Crăciun pe care le fredona tot anul.
Dar cel mai bine îmi amintesc felul în care ne făcea să ne simțim: buni, frumoși, prețioși, iubiți. Speciali.
Au trecut mulți ani de când nu mai suntem copii.
Dar ne simțim în continuare buni, frumoși, prețioși și iubiți, pentru că darul mamei pentru noi a fost pentru totdeauna.
Capitol din cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu.
Minunat!!!! Mi-au dat lacrimile!
Descriere cu iz de telenovelă. Adevărul e că prea puțini au avut parte de asta (mă refer la generațiile anilor ’80-’90). Nici tu, Ioana, nu ai astfel de amintiri. Dimpotrivă. Avem amintiri legate de umiliri, bătăi, privare afectivă, comparații nesfârșite cu alții care sunt mereu mai buni ca noi etc. Așa că eu nu-s impresionată. Nu suntem într-un roman de Ionel Teodoreanu, să smiorcăim nostalgic, ci într-o copilărie destul de chinuită, cu repercusiuni în prezent și în viitor. Nu mai idealizați atât imaginea părinților, mulți dintre ei au fost adevărați narcisiști și sociopați și noi am fost calul lor de bătaie. „Dar cel mai bine îmi amintesc felul în care ne făcea să ne simțim: buni, frumoși, prețioși, iubiți. Speciali.” – am pufnit. Smiorc.
Scrie despre cum isi doreste sa isi aduca aminte copiii ei despre copilarie, nu despre cum isi aduce aminte ea.
D…eu cred ca Ioana nu se refera la trecut, ci la viitor….asa isi doreste sa fie privita de copii ei cand vor fi mari si se vor uita inapoi in timp. Si tinand cont de modul in care ii creste, educa, iubeste, e foarte posibil ca ei sa-si aminteasca in acest mod…..poate nu 100%, ca nu stim exact cum privesc ei si ce simt ei, dar in mare masura, e foarte posibil ca asa sa simta.
Nu ati inteles nimic…Ce trist. Mai cititi o data inceputul.Apoi stergeti comentariul asta nepotrivit.
Mie imi vine sa smiorc cand vad ca si pe-aici sunt oameni care citesc si nu inteleg ce citesc, dar se simt suficient de bine cu sine cat sa dea de pamant cu altul. Noroc ca m-am obisnuit cu aerele astea de superioritate gonflate cu pompa, nu le mai iau personal, ele vorbesc despre neputinta comentatorului disperat sa primeasca niste atentie, nu despre emotiile mele, pe care da, asumat la pun aici, sa-si dea cu parerea oricine (din fericire, majoritatea celor care citesc aici si inteleg ce citesc). Nici eu nu-s impresionata, cu alte cuvinte. 🙂
Salut! Eu sunt nascut in 81, dar fix asa imi aduc aminte de mama. Mie (copil) mi se potriveste la minune articolul. Ma bucur sa constat ca sotia e inca de x 10 ori ca mama mea pentru copiiii nostri.
D., cred ca nu ati inteles. Postul Ioanei e despre cum si-ar dori ca Sofia si Ivan sa isi aminteasca de copilarie, de mama lor.
Ce frumos, Ioana?
Sigur isi vor aminti multe lucruri minunate despre mama lor , care i-a tinut in brate cat au vrut ei si inca o secunda ?
sesizat conditional-optativul, va rog, nu foloseste viitorul si nici viitorul popular, „cum o sa-si aduca aminte …” Fiecare mama viseaza la cum ar vrea sa ramana in amintirea copiilor ei si e dreptul ei, cu atat mai mult al mamelor care si depun eforturi constiente sa „impregneze” copiii cu emotii placute, sa le creeze o atmosfera placuta acasa, sa le dea siguranta cat de mult pot ele astfel incat copiii sa creada in ei suficient cat sa nu fie speriati de lumea asta tot mai nesigura si mai sumbra. Copiii sunt raze de soare, mama e cea care da tonul, daca mama lor le da voie, ei ajung departe, razbat asemeni razelor de soare chiar si printre cei mai reci si suri nori.
Mama mea a fost o femeie simpla, dintr-un sat de munte, obisnuita cu greul, crescuta intr-o familie fara lipsuri dar unde copilul era blestemat in rand cu animalul, unde tatal favoriza baiatul intai nascut, mama era prea inglotata sa dea atentie speciala cuiva dar ii iubea. S-a maritat cu tata si si-au inceput viata lor la oras. Si noi am fost multi, n-am primit atentie speciala prea des, dar fiecare stiam ca bebelusul era acoperit cu saruturi din cap pana in picioare cand era schimbat, ca i se cantau melodii, triluri unice pe care numai la mama le auzeam, ca nu am auzit ton ridicat si nici macar un cuvant urat din gura niciunuia dintre parinti. Nu a fost o femeie blanda ci o femeie calma, calculata si inteleapta. Nu radea des dar era senina. Nu vorbea prea mult cu noi dar ne arata ce avem de facut, cum sa ne purtam, prin fapte, prin consecventa. Rar nu facea o treaba, iar facand treaba, fredona melodia vreunui cantec, de cele mai multe ori mult modificata de ea. M-am gandit la copilaria si mama mea, cum mi le amintesc? Frumoase, foarte frumoase. Cred ca cel mai mult am avut stabilitate. Armonia dintre parinti a fost cel mai bun lucru pe care ni l-au oferit noua, copiilor. Admiratia din ochii tatei fata de mama, increderea mamei in tata, respectul pentru munca lui, se reflecta inzecit in viata noastra. Imi amintesc cele cateva ori cand am adormit in „poala” mamei. Eram pana’n scoala dar ma trezeam rusinata ca am adormit si poate vor rade fratii mai mari de mine! 🙂 Noi fratii ne mai certam, dar nu in fata parintilor. Ne era rusine sa o facem, si daca o faceam pentru ca eram prea suparati sa ne mai pese, stiam ca vom avea priviri mustratoare din partea celorlalti frati. Sunt adult si in multe ocazii, in familia mea, in educatia copiilor, m-am intrebat „cum ar fi facut mama?”. Asta pentru ca stiu ca ei i-a iesit bine. Am incercat doar sa adaug ceva mai multe cuvinte, sa spun copiilor ca-i iubesc si sa-i imbratisez mai des decat a facut-o ea, si cand s-au facut mai mari. A inceput sa ne spuna din nou ca ne iubeste acum, la batranete. Cand gresesc, ii las sa invete din greseli fara sa adaug eu reprosuri, amenintari sau „ti-am spus eu”, ca nici mama nu a facut-o si ce bine a fost! Cand fiica cea mare mi-a spus „mami, ce mult semeni cu mamaie!” am intrebat-o daca este compliment si mi-a raspuns ca „sigur ca da!”. Eu m-am simtit onorata. Doresc sa seman cu ea si copiii mei sa-si aminteasca de mine cum imi amintesc eu de ea.
Și încă o dată, a mia oară, îmi doresc să te fi citit când copiii mei erau mici, să fi avut grijă mai mare la adunat exclusiv asemenea momente în amintirile lor și ale mele. Au fost multe exact așa, dar au fost și altele cu nervi și strigăte și sperieturi, acum le ascult amintirile, mai râzând, mai lăcrimând, în timp ce ei creează scenete din personajele trecutului nostru, tragicomice și absolut fantasmagorice, n-are cum să fi fost eu așa de dusă, îmi zic, iar ei mă asigură că am fost un vis, o minune, o stea fără nume, poate chiar un dragon, din când în când, cu flăcări în ochi și fum pe nări, care i-a speriat, uneori, amuzat, alteori, o regină și o slujitoare, alternativ, de cele mai multe ori o Isaura ungazungarunghe, o pacoste și o binecuvântare, în același timp… Aș fi vrut să pot da timpul înapoi, să respir de 10 ori adânc, înainte să mă panichez și să țip, să trântesc obiecte, să las vorbe nebune aruncate și repudiate apoi, dar care încă zgârie la ușa remușcărilor unei mame care își adoră băieții și n-a știut să le fie doar soare, fără nori. Singura consolare e că după fiecare furtună am readus curcubeul iertării și al sincerității, iar asta ne-a condus mereu spre comoara niciodată epuizată, niciodată uitată: dragostea, mare cât o lună, cât o planetă, cât universul…
PS Dezvoltarea personală și inteligența emoțională (deja genele mi se zbat necontrolat), la care am tot lucrat de vreo zece ani, mă strunesc cu odgoane de mătase și chiar au succes în a mă face să o compătimesc și eu, alaturi de tine, pe D și pe ceilalți care nu știu citi/auzi/înțelege chestii. Care dau cu mucii în fasole înainte să îi simtă gustul. Care vomită în gură de greața propriilor emoții refulate și neconstientizate. Care simt nesimțiri și văd vedenii, aud auzenii, fac râie pe inimă când alții iubesc și sunt iubiți. Tare milă mi-e de ei, sărmanii, acum că sunt inteligenta emoțional, noroc că m-am dezvoltat personal și nu mai reacționez ca pe vremuri, în tinerețe, când mi se umfla vena de la gât și mi se zbătea buzduganul de pleca singur să se lovească de ușa nemernicului ipocrit și închipuit… Nooo, acum doar oftez suav și zic, în gând, ca oamenii mari: „Mare Ți-e grădina, Doamne… și mulți nedezvoltați sar gardul…”
Love u, prințesă!