Vineri am anunțat căsuța poștală pentru copii, la care-mi pot scrie cu întrebări care-i preocupă și pe care nu se simt confortabil să le împărtășească cu părinții lor. Un fel de Poșta Redacției pentru tineri, mno. Adresa e CaietulMurei@gmail.com. Ei, și au început să vină întrebările, mă bucur mult că au încredere în mine să le răspund și sper să fiu un adult înțelept pentru ei și să reușesc să-i ghidez și să-i încredințez că pot avea curaj să discute și cu părinții lor.
Dar au sosit în comentarii la acel articol și întrebări de la copii mari, care sunt părinți la rândul lor. Le răspund și lor pe rând, cum pot mai bine. Unele dintre întrebări, pe care le simt valabile pentru un număr mare de oameni, o să le public anonim aici, cu tot cu răspunsul meu, care poate o să vă ajute, poate o să vă îndrume să vă găsiți propriul răspuns. Important e să începem conversația, lucrurile vor ieși la lumină dacă investim puțin timp și sinceritate.
Întrebarea de azi e cea din titlu: Sunt egoistă dacă am grijă de mine, dacă vreau să mă vindec în liniște și vreau să trăiesc și în afara casei (la job, cu prieteni, în vacanțe etc)?
Partea a doua a întrebării, legată de furie, o abordez într-un articol separat, sunt teme care se leagă, dar e mult de scris la fiecare și știu că nu aveți timp, așa că le luăm pe rând, grija de sine azi, furia din noi data viitoare.
Pe scurt, răspunsul meu e așa: Nu, nu ești egoistă, ești un om prezent în viața lui, care dă la o parte aiurelile auzite în copilărie și înțelege că nu poate fi și nu poate face bine dacă nu are grijă întâi de nevoile lui.
Cred că multe dintre noi se simt vinovate când încearcă să aibă grijă de sine. Iar asta se întâmplă pentru că:
- Ne-am văzut mamele și bunicile, mătușile și vecinele sacrificându-se pe altarul casei, al maternității, al bărbaților, muncind până târziu în seară, trezindu-se la 5 să frământe, mereu în haine de casă, cu părul strâns moț, mereu o zdroabă, mereu un efort, prea puțină odihnă și bucurie
- Am auzit acasă și la școală cum fetițele trebuie să fie cuminți, ordonate, atente la nevoile altora, nu trebuie să se plângă ele, vai, e rușine, faci ce e de făcut, pui la loc, speli și dacă mai e timp, poți sta un pic la televizor
- Am crescut convinse că asta e calea în viață, să ținem capul plecat, să facem ce se așteaptă de la noi, răsplata vine ea la bătrânețe, poate cana cu apă, poate intrarea în Rai, cert e că viața e pentru muncă și sacrificiu, nu pentru a fi fericit.
- Am văzut și am auzit des de bărbați care ies și ei la un pescuit, bere, fotbal, deh, băieții sunt băieți, au nevoie să se distreze, ei muncesc mult la serviciu, au nevoie de pauze. Femeile îi ajută să se pregătească, le țin locul acasă, pregătesc totul pentru întoarcerea lor, pentru că așa sunt lucrurile lăsate.
Acestea sunt convingeri toxice, create de o societate patriarhală ai cărei membri nu cunosc cum funcționează psihicul uman și dau mai departe nemestecate comportamente și principii care au ca efect oameni suferinzi emoțional, cu enorm de multe nevoi neîmplinite, care cresc copii care vor face la fel.
Adevărul este că oamenii au nevoi. Toți oamenii. Multe dintre aceste nevoi sunt comune. Dincolo de nevoia de hrană, adăpost, siguranță, sănătate, oamenii au nevoie de odihnă, somn, relaxare, bucurie, pasiune, sex, explorare și așa mai departe.
A cunoaște care-ți sunt nevoile și a căuta căi de a le împlini nu este dovadă de egoism, ci de prezență conștientă în viața ta și de responsabilitate personală, iar asta te face un om isteț, demn și împlinit, nu un egoist.
Dimpotrivă, a avea grijă de tine e cel mai mare dar pe care-l poți face celor care te iubesc.
Ce mult îmi plăcea mama mea când o vedeam îmbrăcată cu rochiile ei lungi, parfumată, cu mărgele la gât! Mi se părea regina universului. Cât de mult sufeream când era obosită, cu mâinile roșii și crăpate!
Nimeni niciodată nu va fi de partea ta cum poți fi tu. Nimeni nu va șlti niciodată de ce ai nevoie mai bine ca tine. Nimeni nu va investi energie și resurse să-ți fie ție bine întâi.
Tu, e rolul tău, e DATORIA ta să nu-ți bați joc de viața asta, care e posibil să fie singura!
Vezi ce-ți trebuie. Poate ai nevoie de ajutor. De timp să alergi seara. De pauze mici și dese. De o noapte de somn legat. Ai nevoie de răbdare din partea celorlalți. Ai nevoie să înveți altă meserie. Ai nevoie să explorezi locuri noi.
Sunt nevoi umane firești. Le ai pentru că exiști.
Fă liste cu ele, nevoile variază. Vezi ce nevoi ai azi. Apoi fă a doua lista, cu ce poți face să le împlinești. Cine te poate ajuta la fiecare și cum?
Apoi cere ce dorești. Vorbește despre tine, despre nevoia ta. Calm, fără reproșuri, spune ce simți, ce dorești. Creează rutine noi.
Emoțiile noastre pozitive apar atunci când ne împlinim nevoi.
Emoțiile noastre negative apar când ne ignorăm nevoi.
Dacă suntem mereu altruiste și ne uităm doar la ceilalți, o să fim o mare de tristețe, furie, frustrare, regret, rușine, vinovăție.
O viață în suferință, pentru care nimeni nu ne va construi vreo statuie.
Dacă ieșim din poziția de victimă despletită și ne uităm bine la noi, apoi ne cerem dreptul la o viață plină, și facem ce e nevoie pentru asta, o să putem da și altora ce au ei nevoie.
Copiii noștri nu au nevoie doar de mâncare pe masă, asta poate face și chelnerul. Copiii noștri au nevoie de o mamă care să le arate cum să aibă grijă de sine, cum să se cunoască și să-și apere limitele personale, cum să lupte pentru ceea ce le trebuie, cum să fie fericite.
E mult mai ușor și mai sănătos să dai altora din plinul tău, decât să storci la infinit o lămâie uscată.
Nevoia de vindecare e una extrem de importantă. Exact cum e corpul nostru, care urlă de durere când e rănit, la fel e și psihicul. Când nu vrei să te dai jos din pat dimineața, când țipi la copii din nimic, când nu mai găsești bucurie nicăieri, e sufletul tău care vrea să se vindece. Nu este egoism să mergi cu el la un specialist, este o decizie responsabilă pentru tine și pentru cei care te iubesc, pentru că și suferința psihică poate să te omoare, mai încet și mai în tăcere, dar poate s-o facă.
Sper să vă fie de folos. Vă scriu dintr-un spațiu la care am lucrat mult în ultimii ani, e construit bucată cu bucată din timp cu mine, terapie, cărți, sport, pauze mici și dese, conversații cu oamenii dragi mie despre mine și despre emoții. Iau mult mai ușor veștile proaste, îmi gestionez mult mai bine furia, îi pot sprijini mai bine pe cei din jur, mă bucur mai des și mai mult de tot ce am, sigur că mai e de lucru, dar sunt într-un loc bun, care nu este deloc dovadă de egoism, ci de dorință de a face ceva cu anii care mi s-au dat, nu doar pentru mine (deși da, mai ales pentru mine), ci și pentru alți oameni, care sper să facă și ei la fel ca mine, ca să fim cu toții bine împreună în probabil singura viață pe care o avem.
Îmi place mult locul în care ai ajuns, Ioana și te apreciez tare, tare. De când te citesc, am ajuns să mă uit și eu la mine cu blândețe și să fac pași mici către o mine mai bună care trăiește, nu doar supraviețuiește. Îți mulțumesc că ai contribuit enorm la această schimbare de macaz. Te îmbrățișez!
Mi se pare foarte faină inițiativa.
Dar vreau să zic că pentru fiecare discuție despre câte fac femeile și cât sunt de epuizate, ar trebui cel puțin alte două-trei articole despre cum bărbații nu fac mai nimic sau fac atât de puține lucruri încât practic implicarea lor nu se simte în casă (nu vorbesc de bani atât timp cât amândoi au locuri de muncă). Degeaba îi spunem femeii să nu mai facă, să nu mai dreagă, să le mai lase în pace de treburi dacă nu are cine altcineva să le facă. Pentru că încă trăim într-o societate patriarhală în care bărbații implicați în casă sunt excepții, ne minunăm când auzim câte unul care se ocupă cot la cot cu partenera de cele necesare. Poate ar trebui educați și ei cumva în sensul ăsta chiar și la maturitate dacă mamele lor nu s-au ocupat la momentul potrivit.
Eu nu ii spun femeii sa nu mai faca, eu ii spun femeii sa se uite la ce vrea si ce nu vrea sa faca si apoi sa mearga cu lista de cereri la cei din jur, sa faca si ei.
Rox, as vrea sa subliniez o chestie. Scrii: „Poate ar trebui educați și ei cumva în sensul ăsta chiar și la maturitate dacă mamele lor nu s-au ocupat la momentul potrivit.”
E tot o idee prabil inconstienta pe care o zicem multe dintre noi, pentru ca asa am invatat, DAR nu doar mama trebuia sa se ocupe de educatia copilului baiat, din contra, daca exista un tata, el este esential, ca model si asa mai departe.
Eu una chiar am obosit de aceasta permanenta invinuire a mamei pentru orisice, ca si cum tatal e doar un obiect decorativ. Nu zic de mesajul tau, zic asa in general. Oricum ar fi si pentru orice, chiar recent intr-un caz de viol era de vina in primul rand victima (femeie) ca nu a fugit (???) si pe urma, desigur, mama violatorului, tot femeie, ca nu l-a invatat pe psihopat mai bine.
Cristina, ai perfectă dreptate, trebuia să scriu „părinții”, nu „mama”. Dar mi-a ieșit așa pentru că știm cu toții că in generațiile anterioare mama era cea care se ocupa de educația copiilor chiar mai mult decât in ziua de azi când parcă se mai ocupă și tații. Normal că trebuia să se ocupe și tații și în trecut, dar dacă nu s-au ocupat putem spune la modul realist că mamele sunt mai responsabile de modul cum au ajuns bărbații adulți din ziua de azi. I-au învățat să perpetueze același comportament de acasă si acum femeile din generația noastra (30-40 de ani) se „luptă” să îi facă mai implicați.
Speranța mea este că generația noastră de părinți – având deja experienta asta – își va educa copiii de ambele sexe in același spirit al implicării egale. Până atunci poate reușim să-i mai aducem pe calea cea dreaptă pe bărbații nostri adulți din ziua de azi.
Te citesc de atat de mult timp, si rezonez cu tine, Ioana. Dar in ultima perioada nu mai pot da share parca, ceva in sufletul meu nu ma mai lasa. Cunosc la fel de multe mame care ar avea nevoie de articolul acesta, dar in aceeasi masura, celelalte, care exagereaza cu aceasta nevoie 🙁 Care da, au vazut la mamele lor ca nu si-au dat timpul acela lor, care au alte neimpliniri, si care efectiv nu acorda copiilor suficient.
Da, stiu, este perspectiva mea…poate ca atata pot si ele, saracele, la ce suferinte au. Dar ma doare sufletul de copiii lor, incat simt ca daca ele ar citi articolul acesta, si-ar lua si mai mult timp pentru ele, si copiii ar suferi si mai tare, ar fi si mai neingrijiti, si mai neglijati, imi permit sa afirm…..trist ca traim in extreme cateodata…
Da, e necesar ca o generatie sa exploreze extremele ca urmatoarea sa gaseasca mijlocul, e un fenomen studiat si justificat, prin care trec toate popoarele pe toate temele importante.
În liceu (anii ’90) am asistat la o discuție la o oră de dirigenție: una dintre colegele mele se declara revoltată de faptul că mama ei o ține pe ea în casă „ajutor la bucătărie” în timp ce fratele mai mic era trimis afară la fotbal – și se plângea că „lumea” o consideră „feministă”. Înainte de a intra în „mansplaining”, fosta mea colegă este în prezent mediator legal (mediază divorțuri adică) și nu pare să fi avut până acum vreo relație care să ducă la căsătorie.
Revenind, de ce lucrurile stăteau așa în anii respectivi: într-o societate patriarhală rolul femeii este „casnic” iar al bărbatului mai degrabă „social”. Ieșitul la fotbal – de fapt efortul fizic în sine – întreținea condiția fizică a tânărului în formare. Băieții aveau în „fișa postului” un stagiu militar la 20 de ani: știu, o corvoadă, o serie de umilințe – dar spuneți asta și celor care au luptat cu turcii la Plevna, cu nemții la Mărășești sau cu rușii la Odessa și la Stalingrad – același gen de băieți de 20 de ani trimiși de mamele lor în copilărie să alerge maidanele când surorile lor tocau verdeață la găini și fierbeau ciorba.
Paranteză: problema nu e că băieții nu ar fi fost interesați – unii dintre ei – de lucruri gen cusut sau gătit; eu personal am fost un astfel de băiat și nu am fost lăsat pur și simplu să ating andrelele sau cum le spune acelor lungi de croșetat. M-a fascinat tot timpul cum dintr-un ghem de ață poate să iasă ceva așa de frumos, dar femeile din jurul meu aveau altă părere.
Mai departe, supraviețuitorii „stagiului militar” (războiului în cazul generațiilor mai în vârstă) aveau în față o viață de muncă fizică grea – gen la pădure la tăiat de lemne, la mutat lucruri grele prin fabrici, la săpat șanțuri cu unelte de mână. Veneau seara acasă cu mușchii întinși, rupți de oboseală, practic incapabili fizic să mai aducă măcar o găleată de apă de la fântână.
Consumul de alcool era o formă de supraviețuire, asigurând atât energia fizică pentru munca grea, cât și „calmantul” mental. Acest stil de viață se termina în general prost odată cu primele semne de îmbătrânire; de exemplu satul tradițional în care mi-am petrecut vacanțele era plin de bărbați „damblagiți” la nici 50 de ani și de văduve de 60-70 care nu mai aveau altceva de făcut decât să-și crească nepoții. Vorbim de anii ’80-’90.
Ce e bine e că lumea de azi arată diferit de cea de atunci, de aici și pretențiile de la viață. Dar să nu uităm de unde am pornit înainte de a emite judecăți legate de partenerii de viață.
Asta e primul comentariu argumentat, pe care il citesc, de la un barbat preocupat de aspecte de genul asta. Problema e ca modul de viata pe care il descrii e disparut in Romania de ceva vreme, adica dupa anii 40 cand tara s-a cam urbanizat. Cand 2 parteneri locuiesc la bloc, au amandoi slujbe si impreuna copii, nu prea mai ar fi morive ca femeia sa munceasca dupa job acasa, singura, si sa se preocupe de copii, iar barbatul sa iasa” la un forbal”.
La Odessa romanii au facut masacru impotriva evreilor. Au omorat pana le-au amortit mainile…apasand pe tragaci. Pana cand nu ne cerem macar iertare pt Odessa? Pana cand nu recunoastem ce am facut acolo si de asemenea pogromul de la Iasi ( si nu numai!)? Da deviez de la subiect…ca e deviat.
Recitesc ce am scris si vad ca mi-a dat eroare tastatura. Reiau mesajul:
Te urmaresc de mult timp si imi place mult ce scrii.
Multumim ca ne readuci aminte ca si noi avem o viata pe langa cea de mama si sotie, ca si noi contam ca indivizi, separat si ca nu suntem create doar pentru a darui!
https://youtube.com/playlist?list=PLWCXX8tjkPYu8Nm7NYFl50kkY5ODFHRKB