Anxietatea de separare a copiilor noștri, a noastră și a părinților noștri (interviu cu psihanalista Carmen Ene)

Pe Alexandrina-Carmen Ene o știu de multă vreme. Ne vedem și vorbim la telefon periodic despre noi, despre ce ne doare, ce ne înfurie, ce ne bucură. Ea e psihanalistă, are enorm de multă școală și experiență (doctorat la Paris) la activ, iar în timpul liber pictează pe pânză, tablourile ei sunt atât de frumoase! E un om foarte bogat sufletește și atât de inteligent, mă bucur mult că ne cunoaștem!

Am avut evenimente împreună, am participat la un atelier de explorare a emoțiilor prin teatru organizat de Carmen, am mai făcut materiale împreună, Carmen are pe facebook o pagină profesională pe care publică materiale foarte bune de psihologie tradusă și explicată, o puteți urmări aici.

Am invitat-o să povestim azi despre anxietatea de separare, un subiect care supără și creează confuzie pentru mulți părinți. Am vorbit despre anxietatea noastră de separare de copiii noștri, despre anxietatea de separare a părinților noștri față de noi, despre anxietatea copiilor noștri că ne vor pierde pentru totdeauna și despre cum să gestionăm această emoție astfel încât ea să lase urme sănătoase pe termen lung.

Ce este anxietatea de separare a copilului și când apare ea pentru prima oară?

Aș începe prin a spune că noi, oamenii, suntem un fel de puzzle-uri. Și că avem, în creșterea noastră, două tendințe contradictorii: una ar fi de unificare, echilibru, în sensul unui “a deveni cât mai mult noi înșine” cu bunele și cu relele derivate din modul în care ne-am adaptat și am integrat influențele mediului în care am crescut și cea de-a doua ar fi cea de fragmentare, disociere de ceea ce ne amenință existența sau e perceput, trăit ca și cum ar putea să ne distrugă.

În logica unei astfel de metafore, printre primele piese de puzzle care alcătuiesc fundația noastră ca ființe ale lumii în care trăim ar fi: atmosfera conceperii noastre, stările interne ale mamei pe timpul sarcinii, procesul nașterii- ca primă formă de desprindere dureroasă a trupului nostru mic din pântecele ei cald și edenic, apoi etapa de a fi două corpuri cu un fel eu-piele (metaforă care îi aparține psihanalistului francez Didier Anzieu) și minte comună sau etapa acordajului și, iată, ajungem și la anxietatea de separare a minții noastre de mintea mamei.

Anxietatea de separare este, așadar, una dintre piesele de puzzle sau etape normale din dezvoltarea copilului și apare cu aproximație între șase- opt luni ale bebelușului și se poate prelungi până spre 18 luni. Însă, ca în orice puzzle, trecerea cu bine prin această etapă presupune o parcurgere lină, fără prea multe furtuni a etapei anterioare. În caz contrar, vijelia anterioară ar putea afecta serios construirea unui atașament securizant.  

Și ce înseamnă o parcurgere liniștită a etapei acordajului mamă-prunc?

Alinarea bebelușului după trauma nașterii are loc prin continuitatea fantasmei de a fi un fel de doi în unu și de a împărți un fel de minte comună chiar dacă mogâldeața nu mai locuiește în corpul ei.

Privind spre făptura a cărei siluetă nu o poate distinge încă bine, dar care îi atrage atenția ca un magnet, bebelușul are nevoie să simtă că este centrul universului ei, că este sorbit din priviri și că nimic nu îi distrage ochiul și gândurile de la el, că laptele dulce al sânilor ei îi stă la dispoziție fără întrerupere, la fel ca și cuibul brațelor ei, altfel există riscul ca mica făptură să plonjeze în gol și terori fără nume. Am putea spune că are nevoie de prezența internă a mamei, nu numai de cea fizică, ca de un fel de prim scutec de liniște. Ori, o femeie în suferință (fie pentru că a suferit o pierdere, fie pentru că nu se înțelege cu partenerul ei etc) e de bănuit că nu poate oferi o astfel de disponibilitate de a fi acolo necondiționat pentru a răspunde nici mai devreme și nici mai târziu nevoilor boțului de carne pufoasă din grija ei.

Dar să presupunem că etapa acordajului nu este influențată de traume parentale profunde. După șase-opt luni, urmează o altă provocare. Mama și copilul se vor trezi prinși într-un al doilea proces dureros de diferențiere, cea la care m-am referit mai devreme prin anxietate de separare.

Ce se întâmplă acum?

Bebelușul devine  conștient că mama este o ființă distinctă și că nu e la cheremul lui, mama apare și dispare. Ori, cum el nu știe încă nimic despre permanența obiectelor, despre existența lor chiar și când nu se mai află în câmpul lui vizual. Angoase puternice pun stăpânire pe corpul lui de fiecare dată când ea nu mai e prin preajmă.

Într-un fel, suntem echipați instinctual să reacționăm așa când suntem mici și neajutorați, iar supraviețuirea noastră depinde de brațele, sânii, vocea ei binevoitoare. La fel cum și etapa anterioară, fuzională, este o adevărată patologie în doi, fără spațiu de delimitare psihică între părinte-copil, este proiectată așa tot de mama natură, ca să asigure supraviețuirea speciei.

Cum resimte mama această anxietate proprie?

Mama o resimte cu măsura anxietății ei de separare de odinioară.

Adică va avea și ea tendința să caute cuibul brațelor mamei ei. Au fost brațele mamei ei unele care au legănat, liniștit sau dimpotrivă au lovit, zdruncinat, bruscat? Și vocea? Vocea care le-a însoțit, cum a fost ea? A țipat exasperată sau a fredonat cântece de leagăn dulci ca siropul de agave?

Anxietatea de separare a copilului predispune la un proces regresiv al mamei, și aici fiecare femeie va regăsi sau nu repere interne sănătoase de liniștire în relația cu părintele ei, sau dimpotrivă, va căuta de prisos în celulele corpului ei urmele celor mai firave forme de alinare și va găsi frici la fel de intense ca și cele pe care le întrezărește în ochii pruncului ei.

A găsit la mama ei un bun dozaj apropiere- distanțare în această etapă? A învățat de la mama ei cum să se liniștească și în absența ei?

De exemplu, o mamă care poate a crescut cu bunicii în primii ani de viață ar putea să resimtă în această etapă de dezvoltare a copilului o teroare peste măsură, ca și cum anxietatea ar da pe-afara marginilor oricărei capacități de conținere. Mai departe, ar putea fi tentată să rețină copilul mai mult decât are el nevoie pentru a se calma, trupul lui lângă corpul ei, să nu-l piardă de lângă sine pentru a nu retrăi durea absenței de altădată a mamei. Ori, asta poate fi epuizant, persecutiv pentru unii copii. Și, iată cum, fără să vrea, așază premisele unui atașament insecurizant evitant, să zicem, deși e o concluzie simplificatoare.

Dorința de a fi o mamă mai bună pentru copilul ei, de a nu-i face ce i s-a făcut, în cazul de față să-l lase singur, deși de registru reparator, ar putea corela cu diverse forme de a nu vedea și auzi nevoile reale ale copilului din fața ei. Pentru că, în definitiv, bebelușul sau bebelușa din fața ei nu este bebelușa care a fost ea.

O alta ar putea să reacționeze prin a-i face copilului exact ce i s-a făcut, adică în limitele condiționării modelului. Nu o condiționare voită. Nu despre dorințele raționale este vorba aici. Ci să simtă efectiv că nu poate să stea lângă pruncul ei când el plânge neconsolat. Și să-l lase singur. “Știți, când plânge îmi vine să fug. Nu mai suport să-l aud. O iau razna. Îmi fuge pământul de sub picioare.” Și nu e nevoie să plece fizic. E suficient să fugă din realitatea prezentă a relației cu mogâldeața din fața ei.

Cum poate fi gestionată anxietatea de separare la diferite vârste?

Numai această întrebare ar putea să aibă ca răspuns o carte de variante.

O gestionare armonioasă cere o dinamică relațională mamă-copil armonioasă. Adică dacă doar aplici ceva artificial, citit din cărți sau vreun sfat auzit aiurea, fără să vină din tine, natural, dintr-o înțelegere a ceea ce ai fost tu ca fetiță și a ceea ce este copilul din fața ta, s-ar putea să creezi fără să vrei mai multă distanță emoțională și implicit să întărești o posibilă fixație a anxietății de separare.

Revizitarea modului în care anxietatea ta de separare a fost gestionată de părinții tăi este un prim pas. Identificarea modului în care te-ai adaptat la strategiile lor de a te crește cu tot ce ți-a priit și ce nu a fost bun pentru tine, ce a fost prea mult sau prea puțin pentru tine, ținând cont de temperamentul tău și de felul de a fi al alor tăi, ar fi al doilea pas.

Dacă spațiul tău intern e coerent, nu ți-e necunoscut și te cunoști îndeajuns, vei găsi din prea-plinul a ceea ce ai devenit (în ciuda anxietății tale de separare) resurse pentru tine și copilul tău.

Da, vei putea să găsești dozajul unor bune pauze în care să ai grijă și de tine și să fii și lângă copilul tău după primele 8 luni de viață. Vei avea încredere că prin a-i oferi dar de viață care este valoroasă pentru tine nu numai prin ce este el în viața ta, ci și prin bogăția nuanțelor care alcătuiesc o femeie care are și hobby-uri, job, soț, prieteni, va ști să facă sens cândva și din micile nepotriveli și frustrări inerente faptului că nu ești perfectă și nici nu e dorit să încerci să fii.

Exemple:

Amintirile despre cum te speriai când mama ta pleca fără să-ți spună unde, dacă se întâmpla asta, sau te păcălea că lipsește puțin, dar nu mai era de găsit cu orele prin casă, da, amintirile astea îți pot fi ghid în relația cu fiica/fiul tău. Da, cu reperul trăirilor tale de atunci, poți învăța să pui cuvinte și sens în momentele în care lipsești și pentru copilul tău și pentru tine: mama pleacă două minute să se spele pe mâini și revine. Și, mai ales, nu vei pleca în momentele în care doarme, pe furiș. Nu. Chiar nu ai nevoie de astfel de tertipuri. Doar porți încă în ființa ta urmele toxice ale unor astfel de tertipuri. Ele nu au făcut decât să planteze semințe de neîncredere, ori, neîncrederea astfel zdruncinată, cu greu mai poate fi reparată ulterior. Nu imposibil, dar…

Sau îi poți strecura un sutien de-al tău impregnat cu mirosul tău, dacă lipsești câteva ore și să-l asiguri scurt, binevoitor, că te vei întoarce curând. Dacă ai tentația să zăbovești și să te justifici, poate nu strică să te întrebi: oare pe cine încerc eu să liniștesc acum și de ce? Cum de nu am încredere că va supraviețui plecării mele?

Jocurile de tip cucu-bau, pot și ele să ajute, dacă emerg spontan din spațiul relațional. Ele permit acomodarea cu a fi /a dispărea fără să se întâmple nimic grav.

Mai târziu, înainte de grădiniță, îl vei pregăti, poate, cu povești și cu mici istorisiri ale bucuriilor tale de a fi în comunitate, iar când va veni plângând de acolo, poate îi vei împărtăși că au fost momente când și ție ți-a fost greu, dar, uite, ce mare te-ai făcut și cum ai crescut om în toată firea chiar dacă au fost și neplăceri etc.

Dar una e să găsești soluțiile astea în tine, poate cu ajutorul unui psihoterapeut, dacă te simți în impas, și alta e să le aplici fără să le simți ca fiind și ale tale, venind și din tine și din spațiul unic al relației cu fiul/fiica ta.

Perioadele de anxietate de separare vin și pleacă de mai multe ori în timpul copilăriei. Cum ne este această emoție necesară? Ce spune ea despre noi?

Niciun fel de creștere, fie ea internă, fie biologică nu se întâmplă fără o zonă de tranziție, de cele mai multe ori dureroasă.

Așa suntem noi oamenii făcuți, să nu ne vină să schimbăm mai nimic pe sub soarele pitic dacă ne e bine și suntem învăluiți într-un fel de confort călduț.

Cele mai profunde transformări au ca punct de plecare forme de tensiune, de conflict, care ne împing, la propriu, să ne reinventăm, să căutăm soluții, să descoperim resurse. Dacă nu ar fi anxietatea de separare și durerea ei, probabil că am fi tentați să rămânem copii, la propriu și la figurat. Și unii oameni chiar rămân acolo, mai ales dacă au avut și au un părinte posesiv, care nu vrea să le dea voie să crească și să se desprindă.

Cum gestionăm anxietatea de separare la vârste înaintate, de exemplu părinți care nu reușesc să se desprindă de copiii lor, acum adulți?

Din păcate, aici e și una dintre cele mai profunde forme de abuz, un fel de invitație la inversarea raportului părinte-copil. Ea nu este de judecat, nu, în definitiv face fiecare ce poate cu ce i s-a făcut. Însă nu e de dorit să se întâmple. De cele mai multe ori, părinții care refuză să-și lase copiii să zboare din cuib sunt prinși în propriul lor scenariu de viață și repetă un șir al condiționărilor care urcă în amonte, cine știe câte generații în urmă.

Ei resping un proces firesc de autonomizare al fiilor/fiicelor lor, își îndatorează copiii, îi împovărează, poate și pentru că au un profund sentiment al sacrificiului: “Eu mi-am sacrificat viața pentru tine. Am renunțat la tot și asta-i răsplata ta? Mă lași de izbeliște, a nimănui?”

Când viața părintelui e goală de sens, tentația va fi să-l plaseze în spinarea copilului devenit adult, chiar dacă acesta îl poate încovoia pe cel din urmă. Aici mai contribuie și forme de cutumă de gândire românească, care nemestecate reflexiv pot avea ca efect transmisia transgenerațională a unor mesaje de genul: odată ce devii părinte, viața ta de femeie s-a terminat sau că soțul și copiii sunt mai importanți decât tine.

Unii părinți nu vor să taie cordonul ombilical, vor inconștient să-și țină urmașii prizonieri în închisorile în care ei înșiși au crescut și atunci e nevoie ca fiii și fiicele lor să găsească resursele de a o face în locul lor.

Te pregătesc eu pe tine, părintele meu, pas cu pas, pentru o mai mare distanțare. Poate din a te suna zilnic, încep să te sun la două zile, apoi la trei. Mă deschid tot mai mult către viața mea și îți cer să mă privești cu bunăvoință, chiar dacă știu că nu ți-e ușor. Dacă te superi, știu că nu eu sunt ținta și că nu faci decât să reverși asupra mea ceea ce ți s-a făcut.

Ar mai fi multe de spus, însă restul va așterne fiecare pe paginile experienței sale de a fi fost un copil cu anxietate de separare, una pe care o regăsește în oglinda ochilor copilului său.