Când primul născut dezvoltă tot mai multe frici din cauza furiei reprimate împotriva fratelui mai mic

Fragment din cartea Viața emoțională a copiilor mici de Alicia Lieberman, în curs de apariție în colecția Educatie cu blândețe la Editura Univers

Tobias era un copilaș firav, palid, cu o expresie gânditoare. Se mișca foarte atent, vorbea încet și-i plăcea să petreacă mult timp jucându-se singur. Folosea cuburi de lemn să construiască structuri migăloase, pe care le înfrumuseța cu orice avea la îndemână: cărți, pahare de plastic, pene, conserve de mâncare de la bucătărie. Când termina, construcțiile lui arătau ca niște capodopere complicate din mai multe perioade arhitecturale. Îi plăcea, de asemenea, să se uite în cărți, vorbind de unul singur în timp ce privea ilustrațiile.

Tobias s-a dezvoltat fără probleme până la 26 de luni. Se încălzea greu când se confrunta cu situații noi, nu părea extrem de interesat de oameni și era foarte precaut când încerca provocări fizice noi. Pe de altă parte, era afectuos cu părinții, avea vreo doi prieteni cu care se juca fericit și părea să fie tot timpul ocupat și mulțumit meșterind prin casă ba una, ba alta. Mama lui comenta: „Are o personalitate cu totul deosebită”.

Cea mai mare provocare din viața lui Tobias era fratele lui, Andrew, cu 15 luni mai mic decât el. Andrew era iadul pe roți. În timp ce Tobias era subțirel și firav, Andrew era puternic și robust. În timp ce Tobias era lent și delicat, Andrew umplea camera cu sporovăiala lui gălăgioasă și deplasarea rapidă. În timp ce lui Tobias îi plăcea să-și petreacă timpul singur, Andy tânjea după companie. Un băiețel roșcat, cu pistrui, cu un zâmbet ștrengar și un licăr în ochi, Andrew atrăgea atenție, simpatie și laude oriunde mergea, în timp ce Tobias privea tăcut de pe margine.

Andrew nu-i dădea deloc pace lui Tobias. Acest lucru este de înțeles din perspectiva unui adult, dar pentru Tobias, faptul că fratele lui îl deranja era un permanent motiv de iritare. Andrew era fascinat în special de construcțiile în care Tobias își punea tot sufletul și nu ezita să le dărâme. Tobias îi spunea nu și încerca să-și apere capodoperele, dar firea lui molcomă și vocea blândă n-aveau nicio șansă în fața nesupunerii pline de încredere a lui Andrew. Colac peste pupăză, Andrew mai și scăpa nepedepsit. Mama lor îl considera pe Tobias un băiețel matur, care se poate stăpâni, și-i spunea să nu se supere pe Andrew și să refacă, pur și simplu, construcția. Tobias se conforma docil, cu o expresie resemnată și deznădăjduită pe chip. În acele momente, părea mult prea matur pentru vârsta lui.

Înainte să împlinească 30 de luni, Tobias a început să prezinte multiple frici. Refuza să meargă la întâlnirile cu grupul lui de joacă, pe care-l frecventa de 6 luni și care-i plăcuse mereu, și plângea mult timp după plecarea mamei. A dezvoltat o frică puternică de-a merge la culcare și era convins că la el în dulap se ascunde un monstru. A început să-i fie frică literalmente și de umbra lui și se agăța de mama ori de câte ori își vedea propria umbră sau pe cea a altei persoane sau a unui obiect. Refuza să încerce mâncăruri noi. Fiecare dintre aceste frici, luată separat, apare destul de frecvent în anii copilăriei timpurii. În cazul acestui băiețel, numărul și intensitatea lor au semnalat că este vorba de ceva mai grav.

Fiecare zi părea să aducă după sine o frică în plus. Dacă era la magazinul alimentar de la colț, i se făcea frică de casa de marcat veche și zgomotoasă. În parc, era îngrozit să nu-l muște câinele care mergea liniștit alături de stăpânul lui. Într-o zi s-a panicat când a văzut un bărbat complet chel. În altă zi s-a agățat de tatăl lui când a văzut un om costumat în clovn într-un magazin de jucării. Părinții lui spuneau: „De orice-ți trece prin cap, lui îi este frică”.

Viața a devenit imprevizibilă din cauza fricilor lui Tobias. Părinții lui nu știau niciodată dacă o ieșire în parc va decurge liniștit, dacă nu cumva se va transforma într-un exercițiu interminabil de a-l liniști sau dacă nu se va întrerupe brusc pentru că Tobias va insista să meargă acasă.

Andrew nu era afectat de agitația de la el din familie. Părea să nu fie conștient de suferința fratelui său și continua să-i dărâme plin de voioșie turnurile și să-i înhațe jucăriile. Avea mână liberă din cauza atitudinii părinților lui, care considerau că este „prea mic ca să știe”. Această atitudine avea consecințe negative pentru ambii copii: îl încuraja pe Tobias să devină o victimă și-i permitea lui Andrew să se comporte tot mai mult ca un agresor.

Situația grea prin care trecea Tobias poate fi înțeleasă ca un efort eroic de a-și suprima furia față de fratele lui ca să se ridice la nivelul așteptărilor mamei și tatălui său: să fie un „băiețel bun”.

Acest efort necesita un grad de autocontrol care depășea chiar și capacitatea sa considerabilă în acest sens. Singurul mod în care putea să fie copilul de un altruism precoce pe care și-l doreau părinții lui era să se deconecteze de la orice percepție conștientă a propriei sale furii față de fratele și părinții lui. Făcând asta, trebuia să-și suprime entuziasmul și impulsul de autoafirmare, normale la această vârstă, pentru că se temea ca afirmându-și personalitatea să nu piardă controlul asupra propriilor impulsuri și să ajungă să-și bată măr fratele, pierzând astfel dragostea părinților.

Copiii mici nu-și pot suprima total și permanent furia fără să sufere niște consecințe. Emoțiile vor să iasă la suprafață și până la urmă vor găsi o cale de exprimare. Tobias nu se putea gândi la el însuși ca fiind furios fără să se îngrozească imediat de răutatea lui. Făcea față situației atribuindu-le furia lui persoanelor necunoscute și obiectelor. După părerea sa, el reușea să fie bun, dar orice persoană pe care n-o cunoștea și n-o iubea era rea și voia să-i facă felul. Își dezvoltase o adevărată litanie când ieșea cu părinții lui: „Omul acela este rău? Câinele acela este rău? Camionul acela este rău?” Astfel verifica împrejurimile să vadă dacă sunt sigure și în același timp întreba: „Eu sunt rău când nu pot fi așa cum vor mami și tati să fiu?”

La început părinților lui Tobias nu le-a convenit când am sugerat posibilitatea ca fiul lor mai mare să fie furios pe fratele lui, dar să nu-și poată exprima furia de frică să nu-i supere pe ei. Furia era o emoție care-i incomoda. Într-adevăr, acești părinți tineri se comportau neobișnuit de protocolar și de corect unul cu celălalt și cu copiii, de parcă bunele maniere contau mai mult decât orice altceva în relațiile de familie. Gândul că Tobias se luptă să-și inhibe emoțiile de furie le amintea prea mult de experiența lor de-a se strădui din răsputeri să fie „buni” în detrimentul spontaneității emoționale.

Cu mult sprijin, acești părinți bine intenționați și grijulii au început să accepte ideea că niciun copil de 2 ani nu poate avea atâta autocontrol cât sperau ei să aibă Tobias. Privind în interiorul camerei de joacă din spatele unei oglinzi transparente, ei l-au văzut pe Tobias ezitând la început și în cele din urmă azvârlind încântat cuburile prin cameră, apoi punând două păpuși să se lovească până au căzut pe podea, epuizate. Părinții au fost impresionați de expresia fericită de pe chipul lui Tobias când i-am spus că „uneori e plăcut să fii furios”.

În timpul unor sesiuni comune cu Tobias și Andrew, părinții au avut ocazia să exerseze noi moduri de-a reacționa față de copiii lor. Au început să-i respecte lui Tobias dreptul de-a se juca singur și să nu-l mai lase pe Andrew să-l deranjeze. Merita să vezi expresia de surpriză atât de pe chipul lui Andrew, cât și de pe al lui Tobias, când părinții lor l-au pus la locul lui pe Andrew și au fost de partea lui Tobias. Părinții au fost la rândul lor surprinși și extrem de încurajați de faptul că găsiseră puterea să-i spună lui Andrew ce trebuie să facă. Adevărul este că Andrew îi asculta când vorbeau serios cu el. Acest lucru le-a adus părinților ușurare, pentru că și ei se simțeau la fel de neajutorați ca Tobias în fața puterii aparent de neoprit a lui Andrew. Probabil că și pentru Andrew a fost o mare ușurare faptul că nu mai era el figura cea mai puternică din familie la frageda vârstă de numai 20 de luni.

La câteva luni de la finalul unei intervenții care a durat patru luni, mama copiilor m-a sunat să-mi comunice cum stau lucrurile. Tobias avea 39 de luni la acel moment; Andrew tocmai împlinise 2 ani. Doamna Novak îl dusese pe Tobias la terenul de joacă în ziua precedentă și petrecuseră două ore minunate împreună, în cadrul efortului părinților de-a petrece mai mult timp singuri doar cu câte unul dintre copii. După ce s-a dat în leagăn mult timp, Tobias a spus: „Mami, demult era un băiețel căruia îi era frică de orice. Băiețelul acela a murit, dar în locul lui s-a născut alt băiețel, căruia nu-i e frică”. Vorbea despre sine.

Tobias ilustrează o situație foarte des întâlnită la copiii mici molcomi și cu încălzire lentă care vor să fie buni, dar își fac griji că emoțiile lor firești de furie și frustrare înseamnă că sunt răi. Încep să se teamă de propria lor furie, dar, în efortul lor de a o reprima, devin preocupați de răutate și pericol și ajung să le fie frică de lume în general.

Fricile au multe origini. Unele frici nu au nicio legătură cu furia, ci sunt rezultatul unor fantezii și interpretări greșite ale felului în care funcționează lumea, firești la această vârstă. Alte frici sunt provocate de expunerea la experiențe înspăimântătoare. Iar alte frici provin chiar din furia reprimată, iar acestea sunt cel mai greu de înțeles pentru părinți.