Groapa cu gura deschisă, pregătită s-o primească.
Frigul.
Clopotele care bat întruna.
Ies din mașină cu inima bubuind, îmi pun masca.
O văd pe mama în curtea bisericii. Până la ea, mă cuprinde nașa mea, prietena ei. Mă încurajează, tremur. Îmi spune lucruri, nu știu ce, dar mă simt alinată. Mă duc la mama, o iau în brațe, plângem amândouă. Nu mai plânge, zice, că plâng și eu.
Foarte bine, îi zic, e bine să plângem. De asta suntem aici.
Stau la câțiva metri de ușa capelei, o văd acolo, dar nu pot intra.
Mi-e greață și sunt amețită.
Știu că trebuie să intru la ea, dar nu vreau și nu pot. Nu încă.
E lume în jur, vorbesc tare despre ale lor. Vărul meu intră primul. Îl urmăresc cum o atinge, o mângâie, îi așază părul.
Nu mă pot uita la ea încă. Îi văd doar vârful nasului, slab și palid.
Mai fac un pas. Mă ia un val de greață.
Inspir adânc, mă uit în sus. Se întunecă.
Bunica rămâne singură și mă gândesc că e timpul.
Pășesc peste prag cu ochii aproape închiși.
Curaj, Ioana, e frumoasă bunica, mergi s-o vezi, aud o voce în spate.
Știu că e frumoasă, dar nu vreau s-o văd.
Mă apropii de sicriu, miroase a lumânări arse și a flori uscate.
Mă uit la năframa care îi acoperă jumătate de trup, la cămașa ei cu volane și la sacoul pe care și l-a ales singură, acum mulți ani.
Ridic ochii s-o văd.
Noroc că plâng și nu văd bine.
Mi se pare că respiră. Parcă-i văd pieptul cum urcă și coboară, obrazul cum se mișcă ușor.
I-a cumpărat mama o togă mică, cu voal negru.
E frumoasă. E atât de slabă și de albă… ca o păpușă.
N-o pot atinge încă, dar stau să mă uit la ea.
Stau mult, o oră, poate au fost două.
E senină, pare că doarme.
Mai vin oameni, colegi, elevi ai ei, familie.
O salută, lasă bani peste ea, se închină, îmi spun condoleanțe.
Nu-mi mai iau ochii de la ea. Nu mai e mult și n-o s-o mai văd decât la mine-n cap, și atunci n-o să mai fie ea, ci gândul meu despre ea.
Lumea pleacă, e întuneric și frig, stingem lumânările de la capul ei, e timpul să plecăm, dar eu aș mai sta cu ea.
Mă desprind greu, mergem acasă. Povestim despre ea, râdem, mai plângem.
Mai ții minte când a strâns bani ca să renoveze cabinetul medical, să vină un medic în sat o dată pe săptămână?
Când a dus băiatul vecinei la București, să-l opereze la ochi?
Când a ajutat preotul cel nou să se împrietenească cu sătenii?
Mai ții minte cum organiza grupuri de tineri pe Ceahlău? Piesele de teatru? Petrecerile pentru adolescenți?
Cum ne aduna pe toți în curte și ne dădea de mâncare?
Cum ne chema să culegem cireșe și struguri și plecam toți acasă cu găleți de fructe sau direct cu gem?
Mai ții minte cum veneau vecinii certați să-i împace?
Cum și-a ținut frații aproape, pe toți nouă?
Seara m-am întins pentru câteva minute în patul ei din camera mea de copil. Acolo unde a murit vineri. Nu suport să văd patul ei gol, așa că m-am cuibărit acolo, pe perna ei, cu pătura ei. Toate miros a ea. Așa a fost mai bine.
Am adormit târziu aseară, după mult vin. M-am băgat în pat lângă mama. M-am trezit de multe ori, era încărcată camera, am dormit întrerupt, cu frică de înmormântare, dar mai ales cu dor de ea.
De dimineață ne-am întors la ea, am descuiat capela, era acolo, puțin schimbată la față, dar tot liniștită, aproape zâmbind.
Am stat acolo lângă ea două ore. I-am atins mâinile, părul, fața. I-am spus cât e de frumoasă, de bună, i-am mulțumit. Mi s-a părut că se uită la mine nu știu cum, de parcă ea le știe deja pe toate și eu urmează să le aflu.
Când a început să se aglomereze, am ieșit, m-am plimbat prin curte, m-am uitat la cer.
Venea tot mai multă lume, foști elevi, frați, nepoți, prieteni, colegele mamei, prieteni de-ai noștri din copilărie. Au scos-o în curtea bisericii și a început slujba catolică.
Nu mi-am luat ochii de la ea. Am stat lipită de mama, am plâns amândouă.
Au mutat-o pe bârnele de deasupra mormântului. Bunicul e dedesubt, zidit în locașul lui.
I-au tras năframa peste cap, n-am mai putut-o vedea. Au încuiat capacul. Au coborât-o în groapă.
Atunci mi-a venit să urlu.
Mi-am imaginat că sunt undeva pe vârf de munte, aproape de Dumnezeu, că strâng pumnii și mă fac ghem și urlu de se cutremură pietrele și norii.
Nu s-a auzit nimic de sub masca mea, dar eu am urlat, am urlat ca lupii, ca toate animalele sălbatice.
Groparii au început s-o zidească și noi am plecat.
Am venit acasă și am mai povestit despre ea.
Pe seară am mers la biserica catolică, la slujba pentru răposați.
N-am mai mers în biserică de când aveam 15 ani, dar încă știu toate replicile, știu slujba pe de rost.
A fost liniștitor să cânt, să repet rugăciunile, să mă aplec și să mă ridic odată cu oamenii din biserică.
Acum sunt iar în patul ei. Al meu, de fapt, în care a trăit și ea o vreme.
Încerc să fac loc în mine lumii fără ea.
O să reușesc, cu siguranță, dar mai am nevoie să mai urlu o vreme în mine, să plâng cu lacrimi și cu muci, să mă gândesc la ea în toți anii în care am avut privilegiul să învăț de la ea bunul simț, măsura, dragul de oameni, bucuria de a ajuta și iubitul fără frică.
Mi-a fost tare teamă de ziua asta, dar am fost însoțită de oameni, de mama, de un firesc și o putere care nu știu exact de unde-au venit, dar care m-au pus la loc într-un fel în care durerea pentru ea are spațiul ei, alături de durerea pentru tata, bunicii mei și copilul nostru nenăscut.
Aveți grijă de voi.
Mulțumesc, Ioana!
Am plâns citind postarea ta.Mi am adus aminte de înmormântare bunicii mele și cat de dor îmi este de ea.?Te îmbrățișez cu drag.Ionela?
Bună seara, am citit povestea dvs, eu anul acesta mi-am pierdut ambii părinți, bunicii fetitei mele in vârstă de 6 ani…nu erau foarte bătrâni, ea avea 75 mama (26 septembrie ac) și tata 70 împlinea 71 pe 24 octombrie însă a murit pe 12 octombrie anul curent, inca nu pot trece peste aceasta suferință enormă, dorul este atât de adânc….. Doamne este atât de greu!!
Putere va doresc tuturor!! Eu nu cred ca o sa mai am multa putere…..
Știi? Când a murit bunica mea buna, eu aveam 15 ani. Iar mama 40. Era mama ei. Mi-am zis: bine macar că mama nu e mica, acum e adult și durerea nu mai e așa de mare. Nu știu de ce! Ce-o fi fost în capul meu atunci?
Nu-ți spun decât să încerci să o păstrezi vie cat de mult poți. La un moment dat probabil se va atenua prezenta ei.
Azi am inceput sa caut poze cu bunica, din casa bunicii și mi-am dat seama că am foarte puține amintiri pe hârtie.
Condoleanțe!
Buna dimineața,stimata doamna,citind comentariul Prințesei și pe al dvs ,de asemeni,am dorit sa va spun că și eu am trecut prin aceasta durere,dar anul trecut,când mi-am pierdut sora și mama,la o diferență de timp de o lună și jumătate….??și știu cum e sa urli de durere,eu am făcut-o la propriu..va înțeleg și numai cine a pierdut pe cineva drag ,știe ce e durerea,..va doresc multa putere să vă de-a Dumnezeu sa reușiți să învățați să trăiți cu acest chin și dor de ei ..!
Oh, Doamne ! Bunica mea, Buna mea ❤️ A plecat anul acesta in septembrie dupa o lunga suferinta la pat…sunt inca socata, parca blocata in ceea ce priveste plecarea ei si tot ce simt despre cele petrecute, desi de multe ori am plans cand era gata gata sa o pierdem…dar acum sunt exact contrar a ceea ce credeam ca voi fi fara ea; probabil inca nu accept ideea. A fost mama mea de la 11 luni pana cand am plecat la casa mea … oricum , bunica mea, tot catolica si ea , va fi mereu inima mea ❤️❤️❤️. Vreau sa cred ca acum e linistita si vrea sa ne vada fericiti si pe noi .
Condoleanțe.
Am citit cu ochii în lacrimi, cu greu, cu gândul la ai mei bunici materni.
Am crescut alături de ei,m au învățat, m au îngrijit mai presus de orice!
7ani Am stat la ei in casa, aproape non stop. Tataie s a pensionat pentru a putea sa stea cu mine. M a îngrijit! Și a făcut o cum nimeni nu putea mai bine, în afara de părinți, bineînțeles.
Când a murit Am crezut ca s a sfârșit totul pentru mine. Casa a fost goala din acel moment, deși încă trăia mamaie și tot acolo locuia și fratele mamei mele.
Din acel moment și pana astăzi au trecut mai bine de 10 ani. S au dus pe rand la el primul meu copil, apoi mamaie, iar ultimul fratele mamei.
Tot universul în care am crescut s a năruit. Pe cât de drag îmi este locul acela, casa în care am copilărit, pe atât de greu îmi este sa merg acolo.
Îmbrățișări!
Si eu am pierdut-o pe bunica,la inceputul acestui an. Am citit cu lacrimi in ochi si am retrait acele momente. Sunt fericita ca au cunoscut-o copiii mei si o sa ma asigur ca nu o vor uita. Sincere condoleante!
Am citit si am plans pentru bunicii mei care s-au dus toti. Am retrait fiecare inmormantare. Ce tristete. Condoleante!
Ioana, ce minunată ești, chiar și în durerea ta! Bunicul s-a dus în iunie și nu am putut să sufăr cum trebuie, cum o faci tu, că trebuia să mă ocup de toate, că nu avea cine și toți s-au pierdut cu firea. A fost neașteptat, deși avea 96 de ani.
Mulțumesc Ioana! Acum plâng cu tine pe bunica ta și pe bunicul meu și pe toți bunicii ce se duc zilele astea, că pare că-i prea greu aici și au obosit cu toții.
Să ai zile senine și să-ți rămână amintirile vii în memorie ca să le poți da mai departe!
Te îmbrățișez!
Am retrăit momentele când mi-am îngropat primul și singurul copil. Chiar daca era foarte mic, am învățat atât de multe de la el. Și la fel, avea o figura atât de liniștită și de senina, sigur s-a dus într-un loc mai bun…
Multumesc Ioana, mi-ai facut mult bine in seara asta.
La inceputul anului aveam 39 de ani si 2 bunici. Acum am 40 si mi s-a terminat copilaria. Mai brusc decat mi-as fii dorit. Ma agat inca de vocea lor care imi rasuna in inima si de tot ce au sadit ei, bunicii, in femeia care sunt acum. Cand nu mai pot de dor le chem pe bunicile mele si, negresit, ne intalnim in vis. De acolo si din suflet nu se vor muta niciodata. Si tu sa ai grija de tine si de toti ai tai
Ai grija de tine, Ioana!
Condoleante draga Ioana! De multe ori, dupa cate o tragedie (soldata cu disparitia unei fiinte intens iubite) pe care o urmaresc undeva din plan secund, impresionata fiind de suferinta celor ramasi, ma intreb: cum de mai merge viata si timpul mai departe? Cum este posibil ca dupa o suferinta asa impresionanta sa mai poti păși? Sa mai poti zambi, vorbi, respira? De ce ai mai face-o?
Imi e groaza de “felia” mea de amaraciune care va veni la un moment dat, inevitabil (doar moartea face parte din ciclul complet al existentei noastre pe Pamant)…..
te imbratisez, fatuca draga! Sa stii ca multe suflete iti trimit alinare ( macar virtual sau doar printr-o simpla rugaciune catre Cel de Sus) din bucatica lor de liniste!
A murit mama pe 18 octombrie anul acesta, mi-e asa de dor de ea!
A mea mamica a murit pe 26 septembrie ….. și tata pe 12 octombrie…greu foarte greu
Condoleante. Ești atât de puternică. Să ne dezvălui toate trăirile . Ești minunata. Un model .
Am citit cu dor si lacrimi pentru bunicii mei, care m-au crescut. Imi e tare dor de ei si imi vine sa urlu.
Imi pare rau Ioana pentru pierderea ta. Tare, tare rau.
Ești minunată.Am plâns…cu lacrimi șiroaie???…Imi amintești de acele momente când mi-am pierdut și eu la rândul meu Bunica.Tocmai ce îl născusem pe David…primul copil,avea 9luni…Nu a mai apucat să îl cunoască…mereu ne făcea teorie să ne mărităm tinere…să apuce și ea să joace la Nuntă…Săraca nu a mai apucat?.Am învățat tot ce este mai frumos de la ea:Să mă rog seara inainte de culcare,să fiu un om simplu,bun și să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat.Din puținul care îl aveau făcea RAI.Am avut o Copilărie minunată…ne-a crescut de mici..pe mine,sora și verișoară mea.Ne-a fost ca o mamă.Toate vacanțele,le petreceam la țară,îmi amintesc cu drag de ploile călduroase de vară când săream desculțe în bălți…și dansăm in ploaie,păpușile făcute din hainele rămase mici uitate într-un cufăr prăfuit in podul casei…toamna când ne jucam prin lanul de porumb când le împleteam codițe cocenilor,mersul la cules de prune, mere și ce mai aveau de cules…ne luau cu ei peste tot?❤.Și nu în ultimul rând nu pot uita niciodată mirosul de pâine caldă de casă proaspăt scoasă din cuptorul de piatră.Ne dădea aluat să ne ne modelăm și noi o „boboneață”cum îi zicea bună mea Bunică.O scotea fierbinte și nu mai puteam de nerăbdare să le mâncăm asa fierbiți cum erau..Mâncarea de post care avea un gust mai bun decat in cel mai de fițe restaurant,gătită în oală neagră de lut,pe plita fierbinte unde ne arunca într-un colț semințe de Dovleac să se coacă..să avem ce ronțăii seara inainte de culcare la o poveste spusă din amintirile bunicii.Imi e tare dor de ea ☹David împlinește 7ani…a venit și frățiorul între timp care are acum3ani…și îmi dau seama cât de repede trece timpul…și cât de scurtă este viața…Mi-aș fi dorit din toată inima să se bucure și el de toată copilăria pe care am avut-o eu…Ne-am dorii Bunicii,Părinții să fie nemuritori…să ii mai avem încă puţin dar din păcate când vine clipa despărțirii este foarte greu…realizăm că suntem doar niște trecători prin lume..și trebuie să prețuim fiecare clipă petrecută lângă cei dragi,să ne bucurăm de tot ce ne-a lăsat Dumnezeu pe Pământ.Să învățăm să trăim mai mult ,să zâmbind mai mult,să iubim mai mult viața și pe Dumnezeu.Te urmăresc cu drag❤
Condoleanțe.Multă putere.De acolo de sus te veghează și este foarte mândră de tine cu siguranța?
Nu mă pot opri din plâns, se fac 9 ani de când mamaica mea dragă s-a dus, însă m-a așteptat să ajung din Italia ca să poată să se ducă, efectiv a mai trăit doar câteva minute, timp în care am putut să ne luăm rămas bun,(deși ea era, teoretic, inconștiență) însă știu că m-a auzit, a lăcrimat înainte să se ducă liniștită. Îi mulțumesc că m-a așteptat, îi mulțumesc că m-a crescut, că m-a alinat, că m-a dus la biserică ș m-a învățat să mă rog și să-mi pun întotdeauna nădejdea în EL. Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace!
Mulțumesc mult!
Am plâns la fiecare postare a ta despre moartea bunicii. Am plâns durerea mea, probabil. Mamaia mea mi-a făcut bucuria să moara cu mine, în brațele mele. Am fost atât de legate, până la final. Nu mi-aș fi dorit altfel. Eu m-am dus sa o pun pe picioare. Ea m-a așteptat să moară cu mine. Bine a facut.
Apoi am incercat să mă consolez cu gândul că e cu tataia, cum își dorea de când a murit el, că eram egoistă sa cer să mai rămână când eu mergeam la ea de două ori pe an iar ea trăia cu singuratea și cu dorul de noi zi de zi de zi. M-am consolat cu gândul că nu și-ar dori sa fiu tristă, mi-ar șterge lacrimile cu mâinile ei aspre, aproape zgariindu-mi obrajii și mi-ar zice „nu m-ai plânge fă-n-auzi, manca-o-ar mamaia …voi să trăiți că sunteți tineri, eu … o pâine mai puțin în țară „.
Mămăițu’ meu ❤️
Condoleanțe și multă putere! Mulțumim ca scrii despre asta. E minunat. Eu ma regăsesc in trăirile și cuvintele tale. Ce bine ca ai apucat sa îți iei la revedere, sa o vezi și sa o priveghezi pe bunica ta. E absolut necesar sa ne trăim doliul cum trebuie, însă eu nu am apucat, pe bunica ne-au dat-o in sac negru, vai de ea. A murit de ulcer perforat cu peritonita, însă avea si infecție Sars CoV2. Eu nu am stiut nimic. Nu avea pofta de mancare si se simțea obosita, cu ceva frisoane, singurele simptome. Apoi, dintr-o data a luat-o durerea de burta si gata, a doua zi a murit la ATI de șoc septic dupa operație. Am tânjit sa o văd, sa o plâng si sa imi iau rămas bun, dar nu am putut și inca e o trauma faptul ca nu i-am făcut ritualul normal de înmormântare, a murit subit, era activa inca, 82 de ani. Cu 2 săptămâni înainte sa moara m-am dus la ea și mi-a gătit gaina din curte de la ea, am mâncat cu băiețelul meu de 4 ani. Nu am apucat sa vorbesc cu ea deloc dupa ce am plecat de la țara când o vizitasem ultima oară, deoarece urma sa mergem, dar nu am mai apucat.
Condoleanțe!
Plâng pentru tine. Plâng pentru mine. Plâng pentru fetita mea de nici 5 anișori, care este foarte posibil să rămână fără tăticul ei. E groaznic de greu să trăiești cu spaima ca el nu o să mai fie, că o boală cruntă îl poate răpi. Încă sper să se întâmple o minune și omul meu iubit să rămână cu mine, cu noi. Acum, după aflarea diagnosticului, trăim zilele așa cum sunt si eu nu-mi permit să plâng. Gânduri vin și le alung, dar în seara asta, când am citit postul tău, am plâns, continui să plâng și îmi vine să urlu. Dar nu pot urla, as trezi fata, l-as speria pe el…Așa că las lacrimile să curgă, asta pot să fac. Mi-e frică de viitor.
Marina, nu stiu daca te ajuta cu ceva, dar promit sa ma rog pentru familia ta, pt tine, pt fetita ta si indeosebi pt sotul tau bolnav! Stiu ca EL toate le vede si le stie.
Te imbratisez tare tare!
M-au trecut toți fiorii citind postarea ta și lacrimile au început sa curgă șiroaie pe obraji! Dumnezeu sa o odihnească în pace ! Continua sa scrii, pentru ca atingi sufletele oamenilor cu darul asta! ??
“Curaj, Ioana, e frumoasa bunica…”
Acum 2 ani a plecat tata, dupa 1 an de suferința. In anul ala a îmbătrînit mai mult decit inainte, durerea își pusese amprenta si pe fata lui.
In momentul cind am intrat in capela am realizat cit de frumos e, cit de liniștit, cit de tinar, ce zimbet frumos si sugubat avea pe fata! Sa cred ca a plecat liniștit? Nu stiu. Poate.
Condoleanțe, Ioana!
Ce om frumos a fost bunica ta!
Ma regasesc in aceste emotii, in sentimentul de singuratate pe care despartirea de oamenii dragi il aduce, teama ca ramane doar gandul la ei, ca trecem la o alta etapa, aceea in care nu mai sunt prezenti fizic si nu ii mai simtim. In frica, multa frica si neacceptare si in nevoia de a striga catre ceruri pentru a implora intoarcerea lor langa noi. Despartirile acestea sunt rupturi, parca dezradacinari, o parte din noi pleaca odata cu ei. Dar murim spre a ne naste, in locul acelei parti desprinse ei au lasat ceva in noi, si vor ramane in noi. Imbratisari, Ioana!
Semeni cu ea, Ioana! Multe din faptele ei le continui tu…
Am observat si eu asta, cu surprindere! Deci de la ea vine nevoia mea de a contribui…
Condoleanțe! Am observat asemănarea ta cu bunica, prima data fizica, iar din ce ai povestit, si din multe alte puncte de vedere. Bunica ta este genul de om care a creat in jurul ei o lume mai buna. Acesta este un dar. Si a transmis mai departe darul, amplificând-l. Dumnezeu sa o odihneasca, in pace și lumina! Aveți grija de voi, bunica nu mai suferă și va veghea mereu asupra voastră, a celor dragi sufletului ei. Condoleanțe!
Buna dimineața,stimata doamna,citind comentariul Prințesei și pe al dvs ,de asemeni,am dorit sa va spun că și eu am trecut prin aceasta durere,dar anul trecut,când mi-am pierdut sora și mama,la o diferență de timp de o lună și jumătate….??și știu cum e sa urli de durere,eu am făcut-o la propriu..va înțeleg și numai cine a pierdut pe cineva drag ,știe ce e durerea,..va doresc multa putere să vă de-a Dumnezeu sa reușiți să învățați să trăiți cu acest chin și dor de ei ..!
Imi aduc aminte comentariile ei la tine pe blog, cu ani in urma.
Drum lin, Bunica Veronica!
Te imbratisez, Ioana. Va imbratisez pe voi toti cei care ati scris aici si care purtati in suflete dorul si durerea pentru cineva drag. Sanatate si putere!
Condoleanțe, te îmbrățișez!