42

Doaaamne, câte mesaje am primit deja și nici nu e 9 dimineața! Vă mulțumesc, ce bine e să mă știu văzută și importantă pentru atâția oameni! Niciodată nu mi-am dorit ceva mai mult decât să ajut! Mulțumesc că îmi arătați că reușesc să fac asta din când în când!

Promit că nu-i așa rău la 42 de ani!

Era o vreme când nici nu știam că există oameni cu vârsta mai mare de 35 de ani.

Apoi a urmat perioada în care toți oamenii peste 40 mi se păreau moșnegi și babe, Doamne, cum or trăi cu gândul că partea cea mai frumoasă din viața lor s-a dus, mă gândeam în rarele momente în care acceptam că există și acești oameni undeva, departe de mine, eu eram înconjurată de tineri vii și aprigi ca mine, și vai, ce ne mai distram, ce ne mai trăiam viața…

Ei, uite că mi s-a întâmplat și mie inevitabilul și am făcut și 35, și 40, acum iacă: 42 de ani. Șoc și groază! Sunt oare o babă? Uneori când mă uită Dumnezeu într-o poziție mai contorsionată, mă dor genunchii, deci da, un anumit factor de bătrânețe se insinuează discret. Mă uită Dumnezeu, cum am scris, e clar, I am getting old! :))

Cum trăiesc știind că probabil am trecut de jumătatea vieții? Cu răbdare și recunoștință, cu autoironie, uneori cu tristețe, da, dar cel mai adesea cu curiozitate și entuziasm. Abia aștept să văd ce mai urmează, ce fel de zi o să mai fie și asta, cu ce-o să rămân din ea la final, ce mai pot naște, ce mai pot râde, ce mai pot plânge și ce mai pot iubi.

Asta nu știam să fac la 25 de ani. Nu zic că acum e mai bine, era foarte bine și atunci, chiar dacă aveam capul atât de bine înfipt în fund că trăiam într-o beznă totală. A fost o etapă necesară și aceea, mă bucur că am avut suficient noroc cât să nu mor, am trăit experiențe interesante, am avut prieteni buni, am călătorit, am râs și am citit mult. N-aș schimba nimic, deși, Doamne, ce m-am mai chinuit uneori…

Nu mai aștept nimic de la oameni, iar asta mă eliberează și mă ține la adăpost de dezamăgiri.

Nu mai reacționez impulsiv, orice vine spre mine și orice-mi vine să fac, mai întâi stau puțin și doar respir. În 99% dintre cazuri, găsesc o reacție mult mai bună după minutul de respirație.

Nu mă mai supăr când oamenii reacționează cu răutate față de mine, deși da, mă întristez. Mi-ar plăcea să văd mai multă răbdare în jur.

Am învățat să spun NU. Să mă apăr. Să-mi vorbesc cu blândețe.

Sunt lecții pe care la 25 de ani nu aveam cum să le fac parte din mine. Nu eram pregătită. E ca și cum aș fi vrut să plantez trandafiri în nisip. N-ar fi prins.

Sunt mai obosită, e drept. Am mai multe riduri, e drept.

Am nevoie de mai mult somn și nu mai rezist la băutură, de la trei pahare de vin mă resimt trei zile.

Dar mi se pare un preț bun de plătit.

Anul acesta e primul în care nu simt deloc nevoia să sărbătoresc. Se schimbă multe lucruri în viețile noastre, totul e suspendat cumva, sunt bucuroasă că suntem sănătoși, e și mama aici de azi, nu petrecem, nu dansăm, nu e momentul acum pentru asta, dar îmi număr binecuvântările, sunt destule, sunt mulțumită, recunoscătoare, sunt în locul meu, care e cel mai bun pentru mine acum.

Iar dacă doriți să-mi faceți un dar, am creat această pagină Galantom pentru a strânge bani pentru burse de studiu care vor fi oferite copiilor care suferă de cancer, prin Asociația Magic. Puteți dona 10 lei, 20 sau cât doriți de ziua mea. Vă mulțumesc.

Și vă încurajez, nu-i așa de rău la 42, dimpotrivă, compania e selectă! :))