Atentie, postarea poate conține triggers pentru persoanele care au trecut prin avort terapeutic.
Acum un an și două zile am publicat un mesaj anonim despre un avort terapeutic, despre experiența deciziei atât de greu de luat și despre tot procesul de despărțire și doliu după o astfel de tragedie.
Maria era însărcinată în trei luni cu fetița ei, Ema, când a citit articolul acela și tocmai aflase că fetița ei suferă de un sindrom incompatibil cu o viață lungă și frumoasă. Maria a decis să nu întrerupă sarcina. Mi-a trimis povestea ei, a sarcinii, nașterii și a celor câtorva zile cât a trăit micuța ei. Am citit cu sufletul la gură, am plâns, am privit cu greu pozele familiei lor în puținele clipe cu Ema înainte ca ea să se stingă. Cred că merită publicată și o altă perspectivă asupra situației, pentru cei care se află în același impas, mi-a scris Maria. Și eu cred, așa că aveți mai jos povestea adevărată spusă de Maria despre nașterea și moartea fiicei ei, Ema.
Era mult mai liniștită, nu mai plângea deloc. Ne-am așezat amândoi pe canapea cu ea pe genunchi și am mai stat așa o vreme. Eu mă uitam deja obsesiv la gâtul ei ce mai pulsa abia vizibil. Omul meu mi-a dat un cot să îi cânt și i-a spus: ” E ok, Ema, poți să pleci acum”. Cu nod în gât i-am cântat „Dormi nani dormi puișor” și apoi am observat că s-a dus. Era o zi perfectă de început de octombrie. Cerul s-a deschis literalmente pentru ea.
Maria Rock
Soțul meu și cu mine provenim din țări est europene diferite și locuim într-o țară din Europa de Vest. El e mai în vârstă decât mine și are patru băieți din prima căsătorie. Trei dintre ei, acum adolescenți, locuiesc cu noi. Înțelegerea a fost destul de clară de la început: el are deja destui, eu mi-aș fi dorit trei, deci facem si noi unul. In 2018 s-a născut băiatul nostru, iar spre sfârșitul aceluiași an am primit și custodia celorlalți băieți, plus încă unul spre adopție, mezinul fostei lui soții, care a decăzut din drepturile parentale.
La scurt timp după ce s-a născut băiatul nostru, m-a întrebat dacă sunt fericită și dacă îmi mai doresc unul. L-am privit nevenindu-mi a crede și nu-mi amintesc ce i-am zis, cert este că din ziua aceea nu a trecut zi să nu mă gândesc la asta. Între al nostru și ceilalți fiind o diferență destul de mare de vârstă, la aceasta adăugând-se diferența de educație, eu neavând autoritate asupra celorlalți, normal că nutream dorința ca și copilul meu să aibă un frate sau o soră apropiat de vârstă, cu care să crească împreună, și pe care să îi pot modela după valorile mele. Cu atât mai mult cu cât toți sunt băieți, mă gândeam că ar merita o ultimă încercare pentru o fetiță și așteptam momentul potrivit pentru a îndrăzni să-i spun soțului meu. În tot acest timp, parcă intuind dorința mea secretă, soțul meu mai răbufnea din când in când, mai ales când își pierdea răbdarea în special cu cei doi mai mici: „Și mai vrei unul?! Nu mai pot! Nu mai vreau! Sunt prea bătrân pentru asta.” Eram totuși sigură că dacă ar avea o fetită ar fi topit după ea… Situația fiind complicată, timpul trecând, fiul nostru apropiindu-se de trei ani, fix când începusem să mă resemnez, total accidental am rămas însărcinată. Bineînțeles că m-am bucurat, dar in același timp mă temeam de reacția soțului meu. La început a fost exasperat, puțin disperat, a crezut că am făcut-o intenționat. Pe când s-a calmat, la sfârșitul primului trimestru am făcut testul NIPT, care aici se face automat odată cu ecografia morfologică, altfel nu l-aș fi făcut. De fapt singurul motiv pentru care l-am făcut era că ardeam de nerăbdare să aflu sexul.
Când am văzut apelul pierdut de la medicul meu ginecolog am știut imediat că nu e de bine. Imediat mi-a scris un mail rugându-mă să mă prezint a doua zi dimineața devreme pentru că nu îmi putea spune rezultatul testului la telefon. Am stat cu inima cât un purice pană am ajuns în cabinetul ei. Mi-a spus direct fără menajamente că e grav, e vorba de trizomie 18, că nu e viabil și că m-a programat direct pentru chiuretaj peste 3 zile pentru că era ultima săptămână în care se putea face legal „întrerupere de sarcină” la cerere. Pentru că i-am spus că nu vreau să fac așa ceva mi-a dat trei zile concediu medical ca să îmi pun gândurile în ordine, să vorbesc cu soțul meu și să mă hotărăsc. Mi-a mai spus că nicio pacientă a ei nu a continuat sarcina în acest punct și că nu i-ar dori nimănui să treacă prin așa ceva. Văzând că nu par deloc să sar pe ofertă, mi-a spus că s-a consultat și cu un alt coleg pe baza rezultatului și că dacă vreau o a doua opinie mă pot duce și la el, ceea ce am și făcut, imediat. Acest medic a fost foarte blând și empatic. Mi-a făcut o ecografie amănunțită din care nu a văzut nimic in neregulă. M-a sfătuit să fac amniocenteza ca să am un diagnostic sigur. Mi-a spus și că a avut o singură pacientă cu același rezultat al testului NIPT care a refuzat să facă „întrerupere de sarcină”, a făcut amniocenteza care a ieșit in regulă, și bebelușul s-a născut fără probleme. Mi-a spus și că a avut un caz în care sexul la testul NIPT a ieșit masculin si de fapt a fost fetiță. Cum pentru amniocenteză trebuia să mai aștept câteva săptămâni bune să mai crească fătul și să fie mai mult lichid amniotic, mi-a propus să revin după 2-3 săptămâni pentru o ecografie.
I-am scris soțului meu un mesaj. Pană am ajuns acasă apucase să dea un google search și mi-a zis că e nasol. Șansele sunt 50/50 să se oprească din evoluție înainte de termen. Dintre cei care supraviețuiesc nașterii, majoritatea mor in câteva zile, săptămâni sau luni. Există și cazuri excepționale care trăiesc un an sau mai mult. Temerea lui erau tocmai cazurile excepționale… culmea e că nu demult îl întrebaseră cei de la serviciile sociale care urmăresc cazul copilului aflat la noi în plasament dacă suntem dispuși să primim și alți copii în caz de urgență și le-a spus că da, dar nu unul cu handicap… mi-a spus că nu vrea un copil cu handicapuri grave. Ce ne facem dacă eu voi fi blocată cu anii acaparată fiind de un copil cu nevoi speciale și neputând lucra? Nu a trebuit să-i spun nimic, știa foarte bine cum gândesc. Eu provin dintr-o familie catolică în care credința a fost tot timpul trăită in mod autentic, iar el a avut parte de o educație catolică foarte strictă, de-a dreptul habotnică, drept pentru care s-a răzvrătit în adolescentă și nu mai vrea să audă de biserică. ” Știu că nu te gândești decât la mântuirea sufletului tău”, mi-a spus, „și nu-ti pasă de restul familiei”. De fapt eu tocmai la mântuirea întregii familii mă gândeam, dar nu i-am spus asta. A mai avut câteva izbucniri de furie ulterior, la un moment dat mi-a spus să aleg între el și copil. Eu, obișnuită fiind cu amenințările lui cu divorțul de la cea mai mică dispută (ăsta fiind mecanismul său de apărare din cauza traumei divorțului prin care a trecut), aproape că i-am râs in față. „Ce asigurare am că dacă fac acum un avort, chipurile ca sa te păstrez pe tine, nu găsești alt motiv de divorț mai târziu?” Nu a putut decât să-mi dea dreptate. I-am spus: „dacă eu nu pot trăi cu mine însămi, nici tu nu vei putea trăi cu mine”. Când ceva mai târziu mi-a zis din nou într-un acces de nervi într-o dimineață cu un copil bolnav și o mașină la reparat să aleg între el și copil, am avut prezența de spirit să-i spun așa: „Tu îți dai seama de câte ori aș fi putut să îți spun același lucru în miile de situații cu copiii tăi? Mai ales când l-ai luat la noi pe acest copil care nu e al tău aș fi putut să spun nu, ai zis că nu mai vrei copii, aș prefera să am un copil al meu decât unul străin! Dar nu am făcut niciodată asta, te-am susținut întotdeauna în a face ceea ce trebuie și acum îmi ceri mie să fac altfel?” De atunci nu mi-a mai spus nimic și am revenit la normal.
Până la următoarea ecografie am trăit cu speranța într-o eroare. Până la urmă testele astea nu sunt 100% sigure, scrie chiar în nota de subsol că nu poate fi luat drept diagnostic și că sunt factori care pot interfera cu rezultatul, cum ar fi medicamentele. Mi-am amintit că luasem chiar in dimineața testului o pastilă prescrisă de ginecologa mea pentru mâncărimi. M-am amăgit că ar fi avut vreo legătura cu covidul prin care trecusem fix înainte. Mama îmi povestea de o grămadă de cunoștințe cu povesti similare de sarcini cu malformații (inclusiv una cu diagnostic de trizomie 18) și care au născut copii perfect sănătoși.
Când m-a văzut medicul, s-a arătat surprins că crește burtica. Mi-a spus „Haideți să vedem. Nu am mai văzut pană acum trizomie 18 fără malformații”. A examinat îndelung, verificând tot ce se putea, fătul nefiind într-o poziție bună pentru a vedea inima. Totul arăta normal pană când a reușit să vadă inima, pe care mi-a arătat o gaură. In plus de asta era totuși un bebeluș destul de micuț pentru stadiul de dezvoltare. Ambele lucruri sunt tipice pentru trizomie 18. Mi-a spus de vreo trei ori încurcat: ” Îmi pare foarte rău, doamnă”. Mi-a propus totuși să mă duc la o consultație la o colegă specializată în cardiologie fetală, pe care a și sunat-o de față cu mine. Aceasta, auzind despre ce este vorba, a întrebat direct: „Si nu vrea să facă întrerupere de sarcină?” El s-a apărat că rezultatul testului putea fi de natură placentară si nu neapărat fetală. După o ecografie de o jumătate de oră, cardiologa mi-a confirmat și ea că malformația este tipică pentru trizomie 18, că probabil s-ar fi văzut oricum la următoarea ecografie și mi-a recomandat să fac amniocenteza pentru a avea un diagnostic sigur și pentru a nu-mi face speranțe deșarte. Mi-a spus că înțelege că nu vreau să fac eu ceva pentru a lua viața bebelușului dar să înțeleg că într-un asemenea caz nu se pune problema decât de îngrijire paliativă.
În acest punct am început să îndrăznesc să cercetez trizomia 18 pe internet. Imaginile de pe google sunt devastatoare. Pe youtube există însă o mulțime de filme de omagiu pentru copilași care au trăit care câteva zile, care săptămâni, care luni sau chiar șapte ani (dar și care s-au oprit din evoluție la 28-38 de săptămâni). Există pană și o mărturie despre o fetiță diagnosticată clar cu trizomie 18 în sarcină, cu malformații tipice. Părinții au primit-o așa cum era și i-au pus numele Rafaela (care înseamnă „Dumnezeu m-a vindecat”). La ecografia de 32 de săptămâni nu se mai vedea nicio malformație și s-a născut perfect sănătoasă. Din cate filmulețe am văzut eu, niciun părinte nu a regretat decizia de a păstra copilul, acesta rămânând in sufletul lor pentru totdeauna, unora schimbându-le total viața. Am citit chiar și o carte scrisă de părinții unei fetițe cu trizomie 18 care a trăit 13 ani. O viață grea, într-adevăr, dar fetița pe cât de handicapată fizic, pe atât mai plină de iubire și de bucurie de a trăi. La înmormântarea ei au participat 300 de oameni.
Am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care m-au încurajat foarte mult. De la preotul căruia i-am împărtășit teama mea inițială de dezbinare a familiei, care m-a asigurat că încercările de acest gen aduc familiile aproape, și ale cărui predici mi-au vorbit personal în nenumărate rânduri, la prietenii care m-au încurajat să cred și să mă rog pentru un miracol, și care mi-au trimis rugăciuni și mărturii în cele mai potrivite momente. Am simțit că Dumnezeu îmi este aproape chiar dacă mă încearcă. Si mai ales, am avut încredere că nu îmi dă mai mult decât pot duce. I-am pus numele fetiței Emanuela, în primul rând pentru semnificație („Dumnezeu este cu noi”), dar și pentru că Ema a rezonat rapid cu băiețelul meu, Ema și Eric fiind personajele lui preferate. I-am spus că Emei nu îi merge bine, și in fiecare seară, după rugăciunea Îngerelul, ne rugam și pentru ea. Câteodată voia să ne rugăm doar pentru ea 🙂
Pe măsură ce înaintam în sarcină îmi era din ce in ce mai clar că diagnosticul se adeverește. Gaura pe inimă era tot mai evidentă, și retardul de creștere tot mai mare. Ginecologa mea se mira la fiecare control că încă îi bate inima. Tot ce îmi doream era ca Ema să se nască, să apuc să o botez și să o cunosc puțin înainte să plece. Atâta lume se ruga pentru noi încât aveam încredere că dorința îmi va fi îndeplinită. Apropiindu-ne de termen, ginecologa mea a insistat să ne întâlnim și cu un neonatolog pentru a discuta posibilitățile în cazul nașterii. La această întâlnire a participat și soțul meu. Doamna neonatolog ne-a confirmat pe de o parte că șansele supraviețuirii la naștere sunt infime și că în cazul în care se naște nu se poate face nimic pentru ea pentru că terapia intensivă nu ar face decât să îi prelungească chinul. Singura decizie la care aveam dreptul era dacă să o hrănim sau nu artificial. Pe de altă parte am discutat și despre cum să pregătim copiii, în special pe cei mici. Văzând burtica și atașându-se de bebeluș, era important pentru ei să vadă un bebeluș ca să poată să înțeleagă ce se întâmplă și să proceseze ideea de viață și moarte.
Sora mea a venit la noi cu 5 zile înainte de termen ca să ne poată ajuta cu toate cele. I-am spus că și așa e destul de devreme pentru că Ema nu are de ce să se grăbească. Estimarea era de abia 2 kg la termen. În ziua termenului am fost la control și am stabilit că dacă nu vine într-o săptămână mai merg la un control și stabilim atunci ce urmează. Săptămâna următoare, vineri, ginecologa mea m-a anunțat că 10 zile e maximul care se acceptă peste termen (eu știam că două săptămâni e in regulă). Mi-a dat bilet de internare pentru miercuri. Dacă nu venea singură urma să mi se inducă travaliul (cezariana mi-a spus de la început că e exclusă pentru că in cazul de față prioritară este mama). Nici măcar monitoring în timpul travaliului nu urma să mi se facă pentru a nu ne stresa degeaba. Si pentru a pigmenta toata situația era și pelviană 🙂
Cel mai tare mă temeam de un travaliu lung căruia erau șanse mari să nu-i poată supraviețui, și un travaliu indus era garantat să fie dificil. Așa că am început să caut leacuri naturale pentru provocarea travaliului, urma ca luni să mă duc la un erborizator ca să-mi fac ceaiuri. Dar nu a fost cazul pentru că luni dimineață m-am trezit pe la 6 și mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că ceea ce simțeam nu erau mișcările obișnuite ale bebelușului ci contracții de-a dreptul, și chiar foarte dese! Pană să mă lămuresc mi s-a rupt apa și am simțit că e acolo. Ne-a luat o jumătate de oră să ajungem la spital și abia m-am întins pe pat că dintr-o privire a moașei s-a confirmat că vine. M-a întrebat daca simt nevoia să împing, am zis o da, am împins de trei ori și a venit. Faptul că a fost pelviană a fost de fapt bine pentru că am avut un contact vizual direct. Ne-am privit ochi în ochi eu și Ema, iar privirea aceea pătrunzătoare de om matur n-am s-o uit niciodată. A fost dusă imediat în sala de reanimare, soțul meu fiind chemat s-o însoțească, timp în care doctorița mea care era prin preajmă s-a ocupat de mine. Au revenit în scurt timp, spunând că semnele vitale erau slabe și mi-au pus-o la piept. Am rămas singuri. L-am rugat pe soț să scoată apa sfințită ce o aveam pregătită și am botezat-o imediat. După ceva timp la pieptul meu a scos și primul strigăt. Am rămas câteva ore liniștiți în sala de nașteri până când am fost conduși într-o cameră mamă copil de la secția de neonatologie, unde putea fi monitorizată. Prima noapte am rămas singură cu Ema, doctorița de gardă comunicându-ne regulile stricte. Dar asistenta de noapte ne-a spus că ar fi putut rămâne și soțul, iar in următoarea noapte i-au adus un fotoliu-pat.
Zilele ce au urmat au fost intense dar de o liniște și pace ca de pe altă lume. Aproape nu am lăsat-o din brațe deloc, am făcut cu rândul să o ținem, să dormim cu ea, să îi cântăm, să-i povestim câte-n lună și în stele… de fapt eu eram mai mult cu nodul în gât, soțul meu a fost cel care a interacționat cu ea în cel mai duios mod cu putință. Am pompat lapte și am încercat să i-l dăm cu seringa dar asta îi provoca o criză ulterior și scuipa tot. Pediatra cu care ne consultasem în timpul sarcinii a venit să ne asigure că nu suferă de foame sau sete pentru că senzația de foame trece după câteva ore la persoanele pe moarte la care li se sistează tot… și că are o inimă care bate pentru noi, surprinzând personalul în repetate rânduri. Când ne-a explicat care număr anume de pe monitor arăta ritmul cardiac am văzut că in momentul acela era foarte jos și ne-a spus că pare că se duce… dar și că e posibil să-și mai revină. Ne-am uitat unul la altul cu o oarecare disperare, nu eram pregătiți… și imediat, după cum a spus, și-a revenit. Ca să nu fim tot timpul cu ochii pe monitor și să ne concentrăm pe ea, ne-au stins ecranul, urmărind-o doar din sala lor. Ne-au spus că ne vom da seama când ritmul cardiac se deteriorează… A primit morfină de 3-4 ori când ni s-a părut că are un plâns prelungit care ar indica o suferință. In orice caz, era plăpândă și liniștită, nu era nou născutul obișnuit care plânge de foame… Ne-am resemnat să îi mai dăm câte o picătură de apă de la Lourdes, dar cred că a fost mai mult pentru noi decât pentru ea. Pediatra ne-a sugerat să o scoatem la o plimbare să îi arătăm lumea exterioară (în situația noastră nimic nu era interzis), dar soțul meu a refuzat de frică să nu ratăm momentul. I-a adus in schimb un trandafir, iar sora mea i-a adus o frunză și o castană…
Vineri dimineață devreme soțul meu m-a trezit pentru că aveam gleznele foarte umflate (eu dormeam cu ea in brațe pe fotoliul pat), și a luat-o el în brațe pană m-am dezmorțit eu. A observat că ceva s-a schimbat, era mult mai liniștită, nu mai plângea deloc. Ne-am așezat amândoi pe canapea cu ea pe genunchi și am mai stat așa o vreme. Eu mă uitam deja obsesiv la gâtul ei ce mai pulsa abia vizibil. Omul meu mi-a dat un cot să îi cânt și i-a spus: ” E ok, Ema, poți să pleci acum”. Cu nod în gât i-am cântat „Dormi nani dormi puișor” și apoi am observat că s-a dus. Era o zi perfectă de început de octombrie. Cerul s-a deschis literalmente pentru ea.
Am discutat practicalități cu pediatra și asistenta de gardă (care ne-a asigurat că a fost cel mai frumos lucru pe care-l puteam face pentru ea și că nu puteam face mai mult decât am făcut), ne-au rugat să nu ezităm să apelăm la specialiști dacă simțim nevoia, și am plecat să-mi iau fiul de la creșă, lăsându-l pe soțul meu cu ea. L-am găsit așa cum îl lăsasem, cu ea in brațe. Urma să rămână la morga spitalului, unde puteam să o vizităm, pană când o vor lua pompele funebre. Pentru că era deja vineri după amiaza si primăriile erau închise, trebuia să așteptăm pană luni ca să aflăm unde o vom putea înmormânta. Soțul meu era destul de sigur că în cimitirul din satul nostru nu mai era loc așa că am început să discutăm posibilități. Cei de la pompe funebre ne-au sugerat cetatea îngerilor (un mormânt comun pentru copii) dintr-un cimitir-parc din oraș. Am făcut o plimbare împreună acolo sâmbătă, după ce am vizitat-o pe Ema, un parc frumos de altfel, dar cetatea îngerilor nu era tocmai pe gustul nostru, era plin de obiecte care se degradau… Pe Ema am vizitat-o doar noi doi. Pentru soțul meu nu mai era ea însăși cu ochii și gura închise perfect (in viață nu își putea închide complet un ochi), dar pentru mine a fost ca o icoană, eliberată de toate handicapurile pământești.
Luni dimineață am aflat că puteam primi loc în cimitirul din satul nostru, unde am și luat un loc dublu. Nu ne pusesem până acum problema, amândoi fiind străini de meleaguri, dar așa s-a rezolvat în mod simplu. Ema ne-a unit pentru vecie, niciunul dintre noi nevoind sa fim înmormântați altundeva când ne va veni rândul… Ziua înmormântării a fost singura zi însorită din săptămână. Ceremonia a fost scurtă, nefiind nevoie de liturghie, nici măcar nu am purtat negru. Am ținut să fim doar noi familia, și verișorii… au fost mai mulți copii decât adulți. Inocența întruchipata!
Dragă cititoare, am vrut să împărtășesc cu tine povestea mea in speranța că te va ajuta să spui da vieții. Știu că presiunea e mare. Doctorii, familia, toata lumea spune că nu are rost sa-l păstrezi, dar instinctul tău de mamă îți spune altceva. Nu ai nimic de pierdut dacă alegi copilul. Nu poți ști sigur câte zile i s-au dat și ce misiune are. Te asigur că acolo în burtică nu suferă, iar dacă se naște i se poate oferi îngrijire paliativă de calitate. Si pentru sănătatea ta e mai bine să duci sarcina pană la capăt. Avortul poate produce multe sechele, de la sterilitate pană la cancer sau boli psihice. Dacă de reacția partenerului tău te temi, e adevărat, bărbații au tendința să fie detașați, dar la vederea pruncului se îndrăgostesc. Al meu mi-a mulțumit la final că m-am luptat pentru ea și s-a simțit foarte vinovat că nu m-a susținut de la început. Am suferit împreună, dar suferința ne-a unit. De încercări nu scapă nimeni, e important să le înfrunți, pentru că ele dau sens vieții. Curaj, oricât de negru pare viitorul, există luminiță la capătul tunelului, și mai ales nu ești singură! E mai bine să trăiești cu consolarea că ai un înger în cer decât cu vinovăție și cu întrebarea „ce ar fi fost dacă”…
Cu drag,
Maria
Am citit cu fetița mea de 2 săptămâni în brațe. Sunt mai recunoscătoare ca niciodată că e sănătoasă și mă pot bucura de ea. Mă doare sufletul că Maria, mămica eroină, nu poate face același lucru ca și mine. Îi trimit îmbrățișări și o apreciez pentru curaj.
Si eu am avut o sarcina cu trisomia 18. La noi malformatiile erau total incompatibile cu viata. La morfologia de 12 saptamani am plecat incantati ca vom afla sexul copilului. Avem un baiat si ne doream o fetita…
Primul lucru observat a fost ca avea cate 6 degete la fiecare mana si fiecare piciorus. Am intrebat daca se poate remedia si dl dr mi-a spus ca da. Apoi a vazut malformatii ale inimii (avea o gaura in inima) si ale creierului (practic avea doar o singura emisfera). In seara aceea fetita noastra nu a vrut sa stea cu fata… Am plecat devastati din cabinet, nu intelegeam ce se intampla. Doamna dr care imi urmarea sarcina, un inger de femeie, m-a chemat la maternitate a doua zi pentru o noua ecografie. La ecografia de la spital s-au confirmat cele vazute cu o seara in urma de dl dr, dar au reusit sa o vada si cu fata. Nu avea craniul format, ii lipseau o ureche, un glob ocular si nasul… Plangeam in hohote, mai ales ca eram singura, sotul nu a avut voie sa intre, statea si plangea singur la poarta maternitatii. Mi s-au spus optiunile, am hotarat sa astept cateva zile, sa ne gandim bine ce dorim sa facem. Dar Dumnezeu stie cum asaza lucrurile. In acea seara am imceput sa am niste sangerari slabe, iar dimineata au devenit abundente, am mers la dna dr la maternitate si mi-a confirmat ca inima fetitei noastre nu mai batea… A trebuit sa imi faca chiuretaj, bine ca m-a adormit si nu am simtit nimic fizic… Durerea a ramas pt totdeauna in sufletul meu. Am facut cariotipul fetitei si s-a reconfirmat ca avea trisomia 18 completa (adica fiecare celula a organismului are trei copii ale cromozomului 18), cea mai grava forma a acestei trisomii.
La un an dupa aceea am ramas din nou insarcinata, a fost o sarcina plina de frici si sperante, fiecare ecografie facuta aratau ca bebe e sanatos, dar tot imi era frica. Asa ca la 22 de saptamani de sarcina am facut amniocenteza care ne-a confirmat ca urma sa avem o fetita sanatoasa. Dumnezeu stie cum le aranjaza, intotdeauna!
Mulțumesc, Maria!
Am plâns mult citind acest articol și mi-am strâns din nou copiii în brațe! Te admir draga mamă pentru puterea ta! Te îmbrățișez și îți doresc tot binele din lume ❤️
Maria…
Cu lacrimi în ochi îți scriu.
Am 5 copii, cel mai mare are 6 ani, celui de-al doilea i s-a oprit inimoara intrauterin la 25 de săptămâni, la scurt timp după nașterea și moartea lui, am rămas însărcinată cu luminița de la capătul tunelului.. Maria mea frumoasă!
Anul acesta la începutul lui iunie, am mai pierdut un copil, i s-a oprit inimioara intrauterin la 27 de săptămâni.
Acum sunt însărcinată în 20 de săptămâni și se pare ca și acest băiețel suferă de aceeași boala genetica – hidrops fetal (încă nu am aflat cauza). Scriu aici diagnosticul, deoarece eu am cautat informații, întâmplări asemănătoare din țară, dar tot ce am găsit, a fost din alte țări.
În toate cele trei sarcini cu probleme, mi s-a propus întreruperea sarcinii și am ales sa nu le curm eu viața.. nu as fi putut trai în continuare liniștită dacă as fi ales acest drum.
La primul copil pierdut am ales sa nu îl vad, din teama, șoc, dar apoi mult am regretat.. Pe cel de-al doilea copil care a plecat de lângă mine l-am văzut și tare m-a întărit asta și m-a ajutat sa ma iert pentru ca nu îl văzusem pe frățiorul lui la naștere.
Acum ca sunt în aceeași situație, știu ca pare straniu pentru unii, dar eu nădăjduiesc totuși la un final fericit.
Te felicit din toată inima pentru decizia plină de dragoste și înțeleaptă pe care ai luat-o!
Diana, ma rog pentru tine și pentru suflețelul pe care îl aștepți! Multă putere și sănătate sa va dea bunul Dumnezeu, pace și alinare sufleteasca!
Maria, la fel și Diana, sunteți mame și îngeri in același timp, prin voi , aceste suflete care s -au stins mult prea devreme au reușit sa își împlinească menirea! Ma înclin in fata voastră!
Wow….ce poveste de viata! Am citit cu lacrimi în ochi. Mai citeam puțin, ma mai uitam la puiul meu cum doarme și mulțumeam ca e sănătos, iar mai citeam, iar mulțumeam…. Draga Maria, ești minunata, iar Ema…odihneste-te în pace! ?
Draga Maria! Felicitari pentru puterea ta! Eu cred ca fiecare viata trebuie traita. Baietelul meu cel mic, Adam, s-a nascut cu o afectiune genetica grava, lipsindu-i o parte din cromozomul 7. Sunt 36 de cazuri in lume iar Adam e singurul cu mozaicism. Sarcina a decurs normal pana in trimestrul 3, dar eu intotdeauna am simtit ca ceva nu este in regula. A venit pe lume cu scor apgar 9, iar problemele au inceput sa apara la 6 luni. E greu, mi-as fi dorit o alta viata pentru el, o viata pe care sa o traiasca mai mult in parc, decat in centre de recuperare. E un copil bun, frumos si vesel. Un copil care ne-a schimbat viata atat de mult in bine. Un copil care ne trezeste in fiecare zi cu zambetul pe buze si care gaseste fericire in lucruri marunte. E cel mai fericit om pe care il stiu si cel mai pur suflet. Sunt tare mandra de el. Adam are acum 4 ani si eu un munte de vointa si bunătate.
Dumnezeu sa binecuvinteze mamica care a avut puterea de a duce sarcina pana la capăt si a luptat până la final si a făcut tot ce a putut pentru copilul ei. Si eu am un înger acolo sus. Am trecut prin ceva asemănător cu un alt tip de malformație congenitala la copil descoperita in a 4a luna de sarcina, despre avort nu mi s-a pomenit nimic, deoarece in privinta dr ginecolog deja era înaintată sarcina, dar oricum nici nu as fi apelat la asa ceva tot din incredintarea credintei ce o am si a motivului ca fiecare om nascut sau nenascut are un scop si o menire pe acest pământ. La noi povestea s-a întâmplat din pacate in România, unde nu ți se ofera un astfel de privilegiu de a-ți putea petrece ultimele clipe, cele mai prețioase, alături de copilul tău special. Am nascut in Târgu Mureș, spitalul inimilor, dar eu nu am avut parte de contact prea mult cu al meu bebe, el era la un etaj eu la altul, si personalul medical a fost foarte limitat si foarte transanti in ce priveste intalnirea mea cu bebe, si vizitele la el imi dadeau voie doar la programul de vizite, desi îmi doream un dram de omenie si mai ales din partea asistentelor si pana la sefii de sectie, o fărâmă de înțelegere si empatie deoarece unele poate erau mame si altele poate chiar bunici. Am avut parte din nefericire sa mai fiu si certată ca de ce incerc sa imi ating copilul care se afla in incubator, desi eram bineînțeles dezinfectata pe mâini. Si acum dupa 6ani am aceasta mâhnire in mine si amaraciune deoarece ne-au lasat sa ne petrecem timpul, noi, parintii cu al nostru copil mult iubit si dorit. A trait 3zile, in care ne-am rugat si am plâns si am nazuit la o vindecare miraculoasă, la un semn de îmbunătățire a situației, dar Dumnezeu a avut un alt plan, a vrut ca noi sa iubim cerul mai mult avand deja acolo un suflet ce ne așteaptă. Au tecut anii, il iubim si asteptam mareata reîntâlnire. Ce imi doresc e ca si la noi in țară mamele si familia care trece prin astfel de traume sa fie sprinjinite pe tot parcursul spitalizarii, sa se creeze saloane speciale pentru ca familia sa fie unita in acele clipe, zile sau săptămâni care trec prin astfel de momente, deoarece pentru mama contactul cu bebe e foarte important si pentru bebe de asemeneam, mai ales daca acesta va avea sa fie scurt pe pământul acesta. Nu sa fie despartiti de la inceput si bun despărțiți până la final, doar sa vina sa te anunte ca e gata, de parca nu s-ar fi întâmplat nimic…nici gram de empatie, de sprijin,ba mai apoi sa vina sa facă presiuni sa il incinerezi… Trist…
❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️
Multe îmbrățișări tututor mamelor de îngeri!
Buna ,Maria… o poveste care iti intra la suflet, mai ales ca ti ai dorit o atat de mult, incat ti a lasat o Dumnezeu sa o ai! Am plans ,citind povestea ta , iti doresc multa putere, curaj, intelepciune, vointa si multa sanatate!
Dumnezeu sa iti dea tot ce ai pierdut, cu sănătate! Numai bine iti doresc si cu liniste langa familia ta! Cu drag,Sorina!!!
In 2018 am ramas insarcinata spontan cu gemeni, eram cea mai fericita femeie pt ca am visat mereu la o pereche fetita-baiat. La 9 sapt din pura intamplare am fost la sotul meu la spital( noi fiind amandoi medici) sa vdm ecografic ce fac gemenii nostri, iar unul dintre embrioni era oprit in evolutie. Am trait tot restul sarcinii cu o frica uriasa ca ceva se poate intampla si cu fetita ramasa. In dec 2018 am nascut o fetita sanatoasa? Acum 2 luni am nascut un baietel, eu sunt sigura ca e trimis de fratiorul lui ingeras ca sa ne intregeasca familia.
Cand vine vorba de copii am o sensibilitate aparte, nu pot sa ma pun in pielea unei mame ce isi pierde o parte din suflet egal ca este vorba de un copil nascut sau unul in stadiul de embrion.
Draga Maria, vei ramane mereu mamica Emei si eroina noastra.
Avand in vedere notorietatea blogului si ca unii isi iau informatiile de aici, ar trebui o nota la articol care sa sublinieze ca nu exista dovezi medicale privind cele afirmate in final – ‘Avortul poate produce multe sechele, de la sterilitate pană la cancer sau boli psihice” – nu, nu poate produce sterilitate un avort facut corect, in NICIUN caz cancer iar boli psihice este o generalizare probabil – poate produce anxietati, depresii dar nu boli psihice in sine.
Este povestea de viata si sunt simtamintele unei persoane, nimeni nu ia acest articol ca o informatie medicala. Nota sugerata mi s-ar parea exagerata. Apropos: de ce te deranjeaza cand scrie ca avortul poate produce sterilitate si corectezi ca nu produce daca este facut corect? Nu te contrazic, dar stim cu totii ca nu toate avorturile sunt facute corect, deci da, poate provoca sterilitate. 🙂
@alessa foarte bine punctat, subscriu! E o mare iresponsabilitate sa gazduiesti aceste opinii false si daunatoare.
Felicitări pentru minunea voastră! Îmi pare rău că nu ați avut-o cu voi mai mult timp!
Cu mulți ani în urmă, am urmărit un documentar despre ultima parte din viața unui bărbat cu piele de fluture. Ce m-a marcat pentru totdeauna a fost că la înmormântare mama lui a spus că este tristă, dar și recunoscătoare că a murit, că nu mai suferă. Sper să ajungem la un punct în care să ne acceptăm alegerile noastre și ale celorlați fără să judecăm. Fie că alegem să întrerupem o sarcină cu probleme, fie că alegem să aducem pe lume un copil special. Mereu m-am întrebat oare eu ce aș face. Aș întrerupe sarcina? Sau aș alege să o păstrez și să suferim cu toții împreună?
Îmbrățișări tuturor celor care trec prin astfel de încercări
Acest articol este intr-adevar o alta perspectiva dar prea suna frumos, prea a fost totul „perfect”. Nu zic ca nu e adevarat, asta a fost cu siguranta perceptia persoanelor in cauza dar sper sa nu fie un indemn luat prea in serios si de alte cititoare. In cazurile acestea avortul terapeutic este cea mai buna varianta. Sa duci o sarcina cu Trisomia 13 pana la capat si sa-ti nasti copilul fara urechi, cu un singur ochi, cu 6 degete deformate in loc de 5, cu buza de iepure sau despicatura a valului palatin plus nenumarate alte anomalii ale organelor interne…..de ce ai vrea sa faci asta.
Articolul de fata raspunde intrebarii tare. Ca sa nu ramai cu intrebarea cum ar fi fost daca, ca sa nu iti reprosezi ca nu ai facut tot ce se putea, ca sa iti poti lua ramas bun samd.
De acord cu tine. Unele defecte pot fi reparate usor, chirurgical, precum cele 6 degete sau buza de iepure, dar dincolo de aceste defecte vizibile si reparabile, mai sunt si altele, probleme cu inima, probleme digestive, de intarziere in dezvoltare, care ii vor chinui toata viata, vor necesita costuri mari. In cele din urma natura nu le da sanse la viata lunga. Deci tot efortul, posibil cu ajutorul noilor tehnologii in medicina, tratamente costisitoare, ramane in van, copilul tot nu va trai mult timp sau va sta mai mult prin spitale, neputand duce o viata normala. In mod normal, in natura, animalele isi ucid puii cu probleme genetice. Noi, oamenii, de multe ori ii salvam. Speram la minuni. In majoritatea cazurilor, e risipa de energie emotionala, resurse financiare, fizice, in cazul mamei.
Multumes Maria !!!