Schimbarea asta de abordare mi-a schimbat viața în multe feluri, nu-mi vine să cred că nu am scris încă despre ea. E un lucru atât de ușor de făcut, care aduce atât de multe beneficii în relație cu soțul, cu copiii, cu prietenele, cu colegii…
Am crescut cu Nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul tău. Nu contează ce simți, important e să zâmbești mereu. Dacă-ți spui că totul e bine, așa va fi!
Și asta și făceam.
Țineam în mine ce era în sufletul meu, iar emoțiile astea puternice înfloreau și prindeau rădăcini în toate direcțiile. Imediat apăreau scenariile. Aha, deci X a făcut asta, înseamnă că probabil simte asta, și îmi aduc aminte că mai demult a spus și asta, deci e clar.
Mintea noastră are nevoie de sens, așa că inventează povești, găsește conexiuni, da, e logic totul, sigur așa trebuie să fie.
Scenariile astea duceau la alte emoții, care mă schimbau cu totul față de persoana respectivă. Mă retrăgeam, deveneam defensivă sau dimpotrivă, săream la atac, să nu fiu eu cea rănită, celălalt reacționa și el cum putea la ce venea spre el, eu îmi alimentam scenariul și de acolo o duceam din rău în mai rău. Multă îndoială condimentată cu multă falsitate. Ce ai? Nimic. Tu ce ai? Nimic.
Nimeni nu are nimic, deci nu se rezolvă nimic și relațiile se strică, se dizolvă.
Scenariile astea otrăvesc. Și atât de puține sunt reale… Cel mai adesea, adevărul e foarte departe de ce ne-am imaginat noi, unul mult mai simplu și mai ușor de dus, unul care dacă ar fi rostit, ar naște emoții de ușurință și poate chiar bucurie în locul celor de suferință, frustrare, furie sau frică. Nu mi-am dat seama. Mă gândeam la chestia asta, nu la asta. Am crezut că glumești.
Sigur, veți spune, dar un om pentru care-s importantă nu ar trebui să știe despre mine când glumesc, ce vreau, ce mă supără?
Ar trebui, dar nu se întâmplă așa decât foarte rar, pentru că oamenii trăiesc foarte mult în capul lor, atenți la propriile scenarii, frici și frustrări, nu au timp și nu sunt echipați să se gândească mereu și la cei dragi și poate că au și un fel complet diferit în care oferă sau dau iubire și apreciere.
Soțul nu-mi răspundea cum așteptam eu, în capul meu apăreau tot felul de idei. Hm, oare la ce se gândește? Ascunde ceva? Cu cine a vorbit mai devreme? De ce-și ține telefonul mereu la el?
Sofia mă ignora a cincea oară când îi spuneam ceva, iar eu mă gândeam imediat că nu am crescut-o bine, că nu mă respectă, că o să ajungă o pramatie, asta mă înfricoșa și deveneam agresivă, iar când mă duceam peste ea s-o cert, mă privea de parcă abia aterizase la noi în casă. Nu mă auzea pentru că asculta muzică la căști sau pentru că era foarte concetrată să citească din cartea pe care eu i-o oferisem și care-i plăcea foarte mult.
Multe prietene de pe vremuri le-am pierdut din cauza acestor scenarii, doar ca să aflu mai târziu că motivele pentru care nu mă sunau pe cât de des mi-am dorit aveau legătură cu viețile lor personale, nu cu mine.
Și nu știam că se poate și altfel.
Brene Brown a fost cea care mi-a deschis această perspectivă, nu mai știu dacă în cartea Curajul de a fi vulnerabil sau în showul ei de pe Netflix. A scris sau a vorbit acolo deschis despre cât de mult ajută ca atunci când pornesc scenariile, să le dai pauză și să mergi cu ele la omul cu pricina.
Să le pui pe masă sau măcar să întrebi de ce, care-i motivul unei purtări anume.
Sigur că asta presupune să ai mult, mult curaj. Să arăți că-ți pasă, că te doare, că e important pentru tine.
Dar e adevărat, nu? Îți pasă, te doare, e important pentru tine.
Uite, când ai spus asta, m-am simțit tristă, iar mintea mea s-a dus imediat cu gândul la ce ai spus mai demult, și apoi m-am gândit că poate nu mă mai iubești sau simți că ceva e diferit, și asta mă sperie și mă doare, te rog, spune-mi, de ce ai spus asta?
Cu siguranță vei primi un răspuns. Poate nu va fi cel pe care-l aștepți, dar măcar vei ști. Poate va fi o minciună, dar îți vei da seama de asta și vei ști unde stai, nu unde crede mintea ta că stai. Foarte adesea, mintea e un fals prieten. Inventează lucruri ca să facă ce e programată ea să facă, dincolo de nevoile tale emoționale sau de realitatea celorlalți.
Dintotdeauna a crezut că e important ca oamenii să știe cu ce cărți joacă. Mi se pare ciudat că atâta vreme nu am fost în stare să recunosc cinstit și față de ceilalți ce simt, ce aștept, ce mă doare.
Uneori încă nu-mi iese, mai ales în relațiile importante, în care vulnerabilitatea încă doare foarte tare, pentru că e prea puțin antrenată și pentru că e încărcată cu emoții foarte intense.
În astfel de momente, mereu îmi vine să plâng. Când mă dezvălui așa în fața unui om important, când zic Aș avea nevoie să faci asta, vreau să-mi spui, să-mi arăți, să-mi dai, mă doare că sunt nevoiașă. Dar în același timp mă simt atât de conectată cu mine, de partea mea, atât de vie, de fragilă și de puternică, parcă o iau pe fetița Ioana și o ridic către soare ca s-o ajut să se încălzească și să fie fericită.
De fiecare dată când am cerut adevărul și l-am arătat pe al meu, am făcut un pas mare în relație. Fie am văzut că nu mai era nimic acolo și asta ne-a adus liniște, fie am văzut că e mult sau chiar totul acolo și am început să lucrăm fiecare ca să nu ne mai rănim.
Funcționează foarte bine și cu copiii. Nu-i copleșesc cu emoțiile mele (Doamne, că multe-s uneori), dar când mă rănesc sau mă dezamăgesc, le spun asta, le vorbesc despre cum mă simt, despre ce gândesc despre comportamentul lor, despre ce mi-aș dori să facă. Nu le țin prelegeri de 30 de minute, dar în câteva secunde le spun asta deschis, cu încredere că înțeleg și vor încerca mai mult data viitoare.
Merge și cu prietena mea, cu care am avut multe hopuri, deși ne iubim ca două proaste. De când punem pe masă ce ne coace mintea, totul merge mai ușor.
Ajută mult exercițiul, dacă n-am făcut asta niciodată, nu ne aruncăm ca găinile-n gârlă și sperăm să ne salveze cineva. Începem cu o persoană care înțelege limbajul acesta al emoțiilor, cu ea sunt șanse mai mari să ne valorificăm vulnerabilitatea. Apoi încercăm și cu prietenele bune (pe rând, deși merge și în grup, dacă ai prietene ca fetele din Sex and the city, altfel n-aș risca), cu copiii și cu partenerul de viață. Mie cu copiii mi-e cel mai ușor, nu mi-e deloc greu să fiu vulnerabilă că ei, dar asta și pentru că avem o conexiune foarte puternică de când erau mici, suntem atenți unii la alții și nu lăsăm nimic nerezolvat.
Asta e. Sper să vă fie de folos.
Chiar azi am făcut exercițiul ăsta și cu el și cu fiică mea. Curajul de a fi vulnerabil îmi aduce multă vindecare, dar și claritate în relații.
Mă bucur că ți-ai amintit de el în aceste momente și îmi pare rău pentru răutatea care a ciobit bucuria mutării.
Eu mă bucur din suflet că ai venit în Vest. Denisa, acum tu. Poate așa o să ne și revedem, chiar ar fi tare :D. Olanda are dom’le un vibe de cum treci granița indeed.
Îmbrățișare mare de la Schmitza!
PS: abia acum am prins idea cu hate-ul de care vorbeai la ParentsTalk în 2017 și îmi pare tare rău.
Bună,sunt în UK de doi ani.Aveam 50 de ani,doi copii pe care i-am târât după mine,mari dealtfel,o căsnicie eșuată după 23 de ani și foarte multe visuri spulberate într-o țară în care nu mai mă regaseam…A fost secunda în care am dat „resetarea”…Da,se poate trăi altfel într-o țară care ma primit cu brațele deschise,stergand lacrimile si frustrările din sufletul meu…si parcă certandu-mă că nu am alergat mai demult în brațele ei…
Minunat, chiar aveam nevoie să citesc asta… Mulțumesc!
Fiecare om vine cu propriul sau manual de utilizare. Ca orice manual de utilizare nimeni nu il citeste, sau majoritatea. E unul prea complicat si destul de usor dupa ce ti-l desluseste cineva (psiholog, psihanalist sau prietena pasionata de subiect). Dar cum majoritatea nu stiu si nu il ‘citesc’, asa ca functionam haotic sau il deslusim pe parcurs, uneori prea tarziu, cateodata deloc. Cum nu suntem roboti, ne lasam prada emotiilor atat cat ne permit parametrii sub care am fost programati.
Buna ,sunt Ioana, o mamica de 37 ani, trei copii ,o fata de 14 ani si 2 baieti de 4 si 2 ani jumate.Te urmaresc de mult, iti citesc articolele, dar niciodata nu indraznesc sa scriu chiar daca, de multe ori imi doresc.Am remarcat ca te-ai mutat in alta tara, si eu am incercat sa fac acum doi ani,nu ne-am adaptat ,eu si copii.Sotul e inca acolo ,la munca,si eu aici singura ,zic singura ca nu prea am ajutor in cresterea celor mici.Desi am o familie frumoasa, un sot iubitor nu ma incadrez parca in viata de familie, nu ma simt implinita.Profesional nici atat,nu pot merge la munca ,nu pot face ce imi place,tot timpul il dedic copiilor,si asta ma duce de multe ori in depresie si regrete.Realizez lucrurile astea, incerc sa ma impac cu ideea ca ,poate asta e menirea mea, sa fiu doar sotie si mama.Dar nu reusesc sa fiu de acord cu asta si cand vreau sa duc un vis, plan la bun sfarsit se intampla ceva….
Respectul meu pentru curajul acelora care reusesc sa-si implineasca visul ,sa simta fericirea.
Calde imbratisari .
Buna, sunt si eu mama de 3 baieti. Va doresc multa putere si rabdare, sa realizati tot ce va doriti. Fericirea nu este imediat dupa colt, e accesibila in fiecare clipa, in fiecare secunda. Cand am inteles asta, zilele mele si tot s-a usurat, traiesc si sunt mult mai implinita ca oricand, am mai multa grija de mine pe toate planurile de cand au venit copiii pe lume. Petrec mult timp in natura, cu florile, gardinarit, astea pe mine m-au salvat din depresia postpartum. Sa ma bucur de ce e am aici si acum, nu sa astept la fericirea din viitor. Sigur ca ne dezvoltam, invatam unii de la altii dar fiecare gaseste fericirea atunci cand isi da voie. Acum si aici. Nu maine, nu la urmatoarea vacanta, nu facand ce face altcineva, nu prin acumularea de lucruri desi si astea aduc mcii bucurii unora. Fericirea in aici si acum e magica, sa te bucuri de micile momente. Sa imi dau voie sa fiu fericita putin si des in toate minutele zilei, e mai bine decat sa visez la o mare fericire care e dincolo de noi. Ce e potrivit pentru tine e unic si doar tu ai puterea de a ti acorda fericirea. Ce anume iti aduce bucurie, ce iti place sa faci? Cat despre munca, fie ea si al cea mai mare corporatie nu cred ca acolo e cheia fericirii. Dar daca faci ce iti place la munca in asa fel incat uiti cu totul de lumea externa in orele serviciului, atunci da. Poate ne vei scrie desre tine si ce iti place, poate chiar aici va publica cine stie. As vrea sa citesc si astfel de povesti
chiar aveam nevoie sa citesc asta.. niciodata nu am fost obisnuita sa vorbesc despre sentimentele mele despre ce resimt si in mintea mea exact cum spui se creaza scenarii care de care mai complicate si in care totul e negru, imi e greu sa exprim ce vreau si ce simt fara sa imi fie frica ca cei din fata ma vor judeca sau poate nu vor intelege. sunt convinsa ca de multe ori lucrurile sunt mult mai simple decat imi inchipui ca de fapt persoana respectiva nu s-a gandit niciodata la ce am reusit eu sa inventez in capul meu.. si totusi e atat de greu pentru ca persoana care imi era pana recent aproape era la fel si pentru el era mai usor sa pastreze totul in interior si sa nu discutam de ce era necesar si uite ca pana la urma intr-o zi mi-a spus mai mult nevoit ce era in capul lui si totul sa prabusit cand poate ca daca am fi discutat ar fi fost astazi diferit..