Sunt oameni fericiți, mulțumiți de locul în care trăiesc și pe care nu l-ar părăsi niciodată.
Sunt oameni care au emigrat și sunt fericiți și mulțumiti de locul în care au ajuns, pe care nu l-ar părăsi niciodată.
Sunt oameni fericiți acolo unde sunt, care totuși emigrează și sunt fericiți și acolo unde se mută, dar de unde pleacă din nou după o vreme, pentru că sunt oameni călători, care se adaptează ușor oriunde și pentru care explorarea cât mai multor culturi e o valoare importantă.
Sunt mulți, foarte mulți oameni, cred eu că majoritatea, care sunt bine acolo unde se află, în locurile lor natale sau în țara în care au emigrat, și totuși au gânduri de schimbare. Îndoieli. Doruri. Și e normal să fie așa, pentru că să stai într-un loc care nu e potrivit valorilor tale e greu, și să pleci într-un loc care e mai potrivit cu ele e greu, pentru că ești departe de familie, iar familia e o valoare importantă pentru cei mai mulți dintre noi.
Când nu doream să plec din România, pentru că eram ferm convinsă că pot să o schimb eu în bine, nu mă durea când îmi emigrau prieteni decât dorul de ei. Apoi mă gândeam Hei, avem la cine să mergem acum și în UK, Italia, Belgia, ce bine, mă bucur pentru ei, au ales ceva mai bun pentru ei, eu sunt aici, în ceva mai bun pentru mine.
Pe măsură ce mi-am dat seama că ce vreau eu în țara mea nu se poate pe durata vieții mele, când auzeam că mai pleacă un cunoscut, pac, mi se împlânta cuțitul în stomac. Furie, abandon, frustrare. De ce, că omul ăsta a ales pentru el și n-are legătura viața lui cu viața mea? Nu pleacă în ciuda mea, nu pleacă cu valizele mele, nu mi-a promis niciodată că n-o să plece din țara în care sunt și eu. Ce doare în mine?
Durea că plecarea lor, a fiecăruia, îmi arăta că și eu aș fi vrut un pic, dar nu puteam, nu voiam destul, nu știam să decid, amânam, durea, mă înfuriam, amânam.
Am stat departe de poveștile de succes ale românilor plecați, pentru că mă făceau să sufăr. Ei au curaj, eu sunt lașă.
Apoi am stat și m-am gândit. Am vorbit. Am pus pe hârtie.
Am întrebat. Am văzut că oamenii care pleacă și pierd mult. Nu e perfect unde se duc. E greu. Dar totuși, o fac. Majoritatea rămân acolo. Unii se întorc. Cum se simt ei? La ce se întorc? La ce renunță când se întorc?
Toți vrem o viață cât mai bună pentru copiii noștri. Doar că alegem moduri diferite către asta. Unii aleg să plece pentru un sistem de educație mai bun, alții aleg să rămână pentru apropierea de bunici, de rădăcini. Nimeni nu are dreptate, nimeni nu greșește la modul absolut. Greșit la modul absolut e să-ți lovești copilul. Să te lași umilit într-o relație abuzivă. În rest, decidem cum putem mai bine, toți din iubire.
Nimeni nu știe întreaga poveste a celui care stă, nici a celui care pleacă.
Nici noi nu ne știm întreaga poveste a noastră.
Greu e și să stai când te dor plecările altora, și să pleci și să lași acasă mai tot ce-ai construit, ce-ai iubit.
Greu e când pleci alungat de război sau de boală.
Ușor e pentru puțini dintre noi, cred că foarte puțini.
Mie nu mi-a fost ușor nici în România, nici după ce-am plecat. Dar asta nu înseamnă că dacă ți-e bine să stai sau să pleci, e ceva în neregulă cu tine. Înseamnă că ai alte valori, alte dorințe, altă luptă, și ele nu sunt mai puțin importante sau adevărate ca ale mele sau ca ale altora care au plecat sau au venit înapoi.
Dar dacă ție ți-e bine unde ești n-ar trebui să te înfurie sau să te doară plecările altora.
Dacă ele te fac să te simți rău, inadecvat, vinovat, rușinat, să te îndoiești, înseamnă că trebuie să te uiți mai bine la ce e important pentru tine. La ce VREI. La ce poți face cu adevărat. Să nu mai amâni. Să faci curat.
Avem o singură viață și e păcat s-o trăim amânând adevărul despre noi sau așteptând de la alții să ne aline emoțiile (sau să nu ni le provoace). 90% din ce ne luăm din orice mesaj sunt filtrele noastre, prejudecăți valori, experiențe anterioare. Doar 10% e ceea ce este, restul suntem tot noi.
Emoțiile noastre vorbesc doar despre noi, despre ce esențial pentru noi, ce vrem, ce așteptăm, ce nevoi avem și care strigă mai tare.
E păcat să nu ne uităm un pic la ele, ca să putem lua decizii mai bune, ca să ne aducă pace.
(sunt mai bună la teorie decât la practică, dar mă străduiesc în fiecare zi)
Nu mai judecați atât, nu mai fiți zeflemitori, nu mai rostogoliți prostii (citeam un comentariu la o postare a mea pe FB care insinua ca noi avem concedii plătite și chirii achitate de nu știu ce firme, fiți serioși, asta se întâmplă poate la directori de companii, vedete sau mai știu eu ce, genul acesta de comentariu vine dintr-o profundă negare a propriilor nevoi și adevăruri, să ataci și să faci scenarii de film ca să te ascunzi de tine după disprețul față de altul pe care-l crezi mai norocos, dar care de fapt e un om ca tine, care încearcă, într-un mod diferit de al tău, să îi fie bine).
Mi se pare teribil de trist că nu putem avea relaxarea unui olandez sau a unui francez sau italian care nu trebuie să se gândească dacă nu cumva copiilor lui i-ar fi mai bine în altă țară. Pe de altă parte, sunt țări în care te naști și suferi de foame toată viața sau mori de boli eradicate de zeci de ani în alte țări. Ori vine războiul peste tine de pe-o zi pe alta.
Nu suntem speciali. Tututor ne e greu într-un fel sau altul, iar altora le e cu adevărat greu.
Am putea să irosim mai puțin timp ciorovăindu-ne și ridicând degetul unul spre altul, am putea să investim mai mult timp ascultându-i pe ceilalți, uitându-ne curios la ce nasc în noi poveștilor lor și întinzând mâna să ajutăm pe cei al căror greu e mai greu decât al nostru.
Pe de alta parte eu cunosc olandezi care lucreaza in Germania, Belgia, Norvegia. Oamenii sunt in cautare de ceva chiar si cand acasa poate le-ar fi bine. Este si o emisiune ‘Il vertrek’ (apropo daca vrei sa vezi emisiuni simpatice in olandeza cu subtitrare in olandeza, ajuta la invatarea limbii) despre olandezii care emigreaza sa isi deschida un business, de multe ori ceva turistic, in alta parte. Si nu exista atata incrancenare fata de astfel de povesti. Sunt oameni care vad Europa sau lumea intreaga ca pe acasa si a te muta in alta tara, mai ales daca nu e foarte departe, e doar ceva firesc. Motivele lor de a ‘pleca’ sunt insa altele decat ale multor romani, deci de aici probabil si diferenta de atitudine. Din Romania pleaca multi, in valuri, an de an. Fiecare alege pentru sine, dar ca si fenomen e trist intr-adevar. Insa cum ai spus si tu, important e ca fiecare sa fie bine cu ce alege. Traim o data. Sa aveti multa bafta 🙂
Ai perfecta dreptate în ce spui. Suntem o familie care a stat în Norvegia 8 ani, 2 copii născuți acolo. Și ghici ce? Ne am întors acasă de 3 ani. Și ghici ce? Nu regret deloc ca ne am întors, deși da, acolo veniturile sunt mari și protecția sociala e buna. Dar…..e vreme naspa, oamenii nu sunt ceea ce par, nu rezonam deloc cu stilul lor de educație ( este strict părerea mea). Nu m as mai întoarce acolo decât în vizita sau fugind de război ( Doamne fereste) . Noi adulții știm limba, copiii nu au apucat sa o învețe. Ma dorea când cineva ma întreba razand” Doamne, dar de ce v ați întors?” Acum doar zâmbesc și le spun ca fiecare om, familie trebuie sa hotărască pt el nu pentru ce spune lumea. Suntem fericiți, suntem acasă cu familia, și prietenii dragi, suntem mulțumiți de decizia luata. Eu încurajez pe toată lumea sa plece, dar sa aiba și curajul sa se întoarcă dacă nu simte ca e ok pt el. Suntem diferiti, nu gândim la fel, trebuie sa invatam sa respectam asta. ?
Sanda, te felicit pentru decizia de a te intoarce acasa in Romania! Eu si sotul meu am plecat de 2 ori din tara. Prima data dupa ce am terminat facultatea in 2002, cand gasirea unui job era o adevarata provocare, deci practic am plecat din cauza banilor, iar a 2-a oara am emigrat cu gandul de a ne face o cariera in domeniul in care eram calificati.
Prima data a plecat in Emiratele Arabe Unite (Dubai), tara pe care nu am ales-o noi, a fost o oportunitate de a face bani din care am invatat foarte mult ce inseamna sa fi imigrant si sa traiesti printre straini. Dupa 3 ani ne-am intors in Romania cu ceva banuti salvati, dar am realizat ca pretul caselor crescuse de 4 ori, deci aveam doar 25% din valoarea unui apartament. Cu experienta in retail capatata intr-o tara multiculturala, unde se vorbeste engleza ca a 2-a limba, ne-am angajat foarte usor in Bucuresti. Am rezistat doar 2 ani, de data aceasta am ales noi tara si am emigrat cu acte in regula, chiar am trecut printr-un proces foarte complex si costisitor. Aceasta tara se numeste Canada, unde eram hotarati sa incepem o noua viata si sa muncim in domeniul unde studiasem, biologie – specializarea ecologie si protectia mediului.
Pe data de 16 august 2007 ne-am imbarcat in zborul cu destinatia finala Toronto, iar dupa nici un an, pe data de 18 Aprilie eram in avionul de intoarcere in Bucuresti.
Am zambit cand am citit in mesajul tau, Sanda ca te durea cand cineva te intreba razand „Doamne, dar de ce te-ai intors?” aceasi intrebare am primit-o si noi „Acolo, ce nu v-a mai placut?”. Doar cei care nu au experienta locuitului in alta tara pot pune aceasta intrebare si nu-i judec…e absolut normal sa nu inteleaga. Sunt 14 ani de cand m-am intors in Romania si nu mi-a parut niciodata rau ca nu am ramas in Canada. Lucrez intr-o companie americana, am colegi in tari din Europa, Asia, Canada, America, America Latina, ma simt bine in tara mea si nici eu nu as mai pleca de aici, doar daca am fi siliti din cauza unui razboi.
Imi place sa calatoresc, sa muncesc intr-un mediu multicultural, as accepta proiecte cu detasare in alta tara, dar acasa va ramane Romania, cu sistemul de valori pe care l-am cladit prin toate experientele noastre.
Nu exista un loc ideal, cu un sistem de invatamant, politico- administrativ solid si fara hibe. Tot ce conteaza este experienta cu oamenii, care e unica pentru fiecare.
Toate cele bune tuturor!
Sanda, daca ai timp sa-mi raspunzi? ce vrei sa spui cu norvegienii nu sunt ceea ce par?
Când am zis ca nu sunt ceea ce par, este bineînțeles strict părerea și experienta mea ( a noastră).La prima vedere, pare un popor primitor cu străinii, oamenii zâmbesc cand te vad, ai impresia ca ai aceleași drepturi. Dar nu a fost asa. Sunt suspiciosi, răutăcioși și cu doua fete, cu mici exceptii.
M-a surprins mult să citesc asta “ Mi se pare teribil de trist că nu putem avea relaxarea unui olandez sau a unui francez sau italian care nu trebuie să se gândească dacă nu cumva copiilor lui i-ar fi mai bine în altă țară.” Este cumva contra a ce scrii mai sus. În orice țară ai fi se poate întâmpla ca valorile tale să fie diferite de ale societății în care trăiești, să îți dorești altceva pentru tine sau pentru copiii tăi, să rezonezi mai mult cu sistemul de învățământ, sanitar sau de protecție socială dintr-o altă țară. Sunt foarte mulți imigranți italieni iar motivele lor sunt de tot felul, de la salarii incredibil de mici, lipsa locurilor de muncă, la sistem de orice fel. Am locuit în Italia 6 ani (în partea de nord care e considerată cea mai bogată) iar acum locuiesc in Elveția. Și de aici pleacă mulți elvețieni pentru că vor joburi mai relaxate, timp mai mult cu familia, un sistem de învățământ mai relaxat și mai sensibil pentru copiii lor. Și este Elveția!
Ce interesant ca sunt si elvetieni care vor sa plece din tara lor! Eu am inceput sa citesc despre emigrarea in Elvetia si din primele randuri am inteles ca nu prea e posibil.
Mie acest articol mi se pare o încercare disperata de justificare a plecării. Bine-nțeles ca motivele sunt personale, dar ca sa zici ca o viața ai, in contextul in care voiai sa schimbi lumea într-una mai buna, înseamnă ca ai abandonat și nu ai avut curajul sau puterea de a face sacrifiicii. E normal ca pentru cei rămași sa simtă frustrare, abandon, furie pentru ca se împuținează oamenii care ar putea face ceva cu adevărat și rămân cei mai puțin capabili. Singurul lucru pentru care as emigra ar fi doar curatenia, pentru ca frumusețe și omenie exista și in România. O viața mai buna pentru copii nu înseamnă neaparat o educație academica mai buna, mai multe carti citite sau mai multe muzee bifate, o educație mai buna poate fi și într-un sistem românesc de stat in care înveți sa supraviețuiești provocarilor și care poate te va ajuta mai mult in contextul global actual. Nu inteleg de ce sa fugim de ce e greu, de ce sa nu înfruntăm greutățile? Pentru ca oamenii sunt capabili de atrocități inimaginabile….
Milena, te-ai mutat vreodată în altă țară? Ai locuit in afara României?
Dacă nu ai avut aceastay experiența, aș înțelege de ce vorbești de parcă sa pleci ar fi calea mai ușoară.
@Milena – am studiat în trei țări și pot să-ți spun că nivelul din România este cel mai slab la nivel academic. E ca și cum ai învața sa folosești Windows 95, când lumea folosește Windows 11. Avantajul este că știi folosi un calculator și cam atât. După ce ieși din școală nu poți concura la nivel academic cu restul lumii pentru că pur și simplu nu ai acumulat cunoștințele necesare.
Eu nu inteleg unde vezi disperarea in acest articol si mai ales de ce si in fata cui ar avea nevoie autoarea sa justifice propria viata. 🙂 De asemenea, nu inteleg nici de ce trebuie sa fim toti de acord. Poate eu nu am chef sa mai traiesc greutatile din Romania, ci vreau sa traiesc altele, care e problema, de fapt? Unde este abandonul? Tocmai, ca mesajul e o incercare „disperata” (zic disperata tocmai pentru ca unii nu inteleg oricat li se explica) de a ne vedea fiecare de treaba lui si de drumul lui, fara sa ne bagam unii peste altii si sa ne credem creionul cel mai ascutit din penar.
Acestea sunt emoții și gânduri la început de drum. Vor trece și vor veni altele. În momentul în care pleci din “locul tău” de baștină te dezrădăcinezi. Dezrădăcinarea o vei duce mereu cu tine și acesta este sentimentul cel mai greu pe care trebuie să-l accepți. Din fericire copii nu-l vor avea, pentru că ei vor crește un noul loc de baștină, vor fi educați după alte valori și se vor integra mult mai bine și fără accent în noua societate.
În timp vor apărea alte probleme și peste 15-20 de ani, vei privi dintr-o total altă perspectivă emigrare. Pe mine acum mă deranjează când polonezii se distanțează de mine prin texte de genul “la voi, adică în România”, când eu plătesc taxele aici de peste 15 ani și pun osul la dezvoltarea acestei societăți.
Cât despre românii ce te urăsc pentru că ai plecat, nu-ți bate capul. Invidie pură, manifestată prin jigniri. Emigrarea este grea, dificilă, o iei de la zero practic și te reeduci, ca să te poți adapta. Trebuie să înveți obligatoriu o nouă limbă și să-ți schimbi obiceiurile, manierele și comportamentul, ca să te poți integra. Și mai ales trebuie să accepți că vei fi judecat și măsurat după un alt sistem de valori. De obicei oamenii se adaptează mai ușor când faci parte dintr-o familie mixtă și mult mai greu când sunteți amândoi pe teritoriu nou.
Unii pot face cele descrise mai sus, alții nu. Este natura umană și doar atât, dar asta nu însemnă că valorile celorlalți sunt mai rele, ci doar diferite. În schimbul schimbării primești confort, trăiești mai civilizat, ești mai respectat, ți-se vorbește mai frumos în instituțiile publice, nu dai mită în spital, ai străzi mai curte și mai aranjate și o mulțime de alte beneficii.
Din ce ai scriu, citesc la voi o dorință de integrare activă. E bine că există, pentru că vă va fi mai ușor. Când ți-e greu, privește lucrurile așa, ai șansa de a cunoaște o societate nouă, ca și cum te-ai naște din nou :). Mult succes!
Imi doream sa emigrez aproape de cand ma știu. Nu as ști sa justific de ce, dar asta simțeam, simțeam ca locul meu nu e în România natală. În clasa a 5a visam la Spania, nici asta nu îmi amintesc de ce. Apoi l-am cunoscut pe soțul meu care era atat de conservator, atât de înrădăcinat în România încât sa îl conving sa ma urmeze mi se părea cel mai greu examen. În sfârșit, după mulți ani ne-am decis ca cel mai bine ar fi sa incercam. Am ales Spania visurilor mele, ne-am urcat copilul și viata într-o mașină micuta și am pornit la drum. Nu ne-am îndepărtat de București și eu, cea care atât de mult visase la aceasta schimbare a facut un atac de panică. După 3 zile am pășit pe pământ spaniol, unde am vărsat lacrimi de bucurie, de amar, de dor. Am 7 luni aici și ultimul episod de dor de casa și de întrebat dacă am făcut alegerea cea mai buna l-am avut în ianuarie după ce m-a vizitat sora mea. Ne-a fost greu, ne este și stiu ca ne va mai fi, dar sunt încrezătoare ca totul se va aseza asa cum trebuie. Eu ma incarc cu optimismul oamenilor de aici, imi place ca sunt parte din ei acum și ca îmi dau o stare de bine cu un simplu salut sau zâmbet. O sa va mai fie greu o perioadă, dar dacă acela este locul vostru va veți integra cu bune și cu rele. Eu simt ca de aici aparțin.
Îmbrățișări calde și nu uita ca va aveți unul pe celalalt oriunde ati alege sa mergeți ?
Buna, iti citesc blogul de cand am nascut primul copil, de 6 ani si jumatate. Nu pot sa-ti spun la cate articole am ras cu lacrimi si le-am citit cu voce tare si sotului meu 🙂 Desi nu ne cunoastem personal, prin tot ce ai scris pana acum m-ai ajutat, si cred ca nu sunt singura in aceasta situatie. Ma bucur ca nu te opresti din scris si ca lupti in continuare pentru un loc mai bun sub soare. Nu conteaza unde rasare acest soare atata vreme cat esti in pace cu propria persoana. Pentru oricine cred ca e greu sa o ia de la 0 si cred ca tu si familia ta dati dovada de mult curaj. Si avand in vedere cat ai dat, atatia ani, din tine pentru ceilalti, prin tot ce ai scris, cred ca ar fi fost frumos sa ti se intoarca sustinerea. Mult succes in continuare!
Imi place cum scrii, iti citesc de mult blogul. Te rog sa nu te opresti !
Cand am citit articolul prima oara m-am regasit pe mine acum peste 8 ani. Citind comentariile, am avut initial o reactie instant ‘cum isi permit oamenii sa stearga pe jos cu sentimentele si deciziile altora, doar pentru ca sunt facute public’. Am vrut sa raspund unui astfel de comentariu, daram simtit ca nu merita efortul. Am revenit la articol cateva zile mai tarziu si m-am bucurat sa vad ca cineva a reactionat. Cred ca acest ‘nu merita efortul’, ce fac eu oricum e atat de ‘mic’ incat nu va schimba ceea ce nu imi place si nuimi face bine mie din jurul meu, deci mai bine ma schimb eu, schimb locul si oamenii din jurul meu.
Nimeni nu poate trage o linie si spune ca 100% emigrarea e buna sau ca e 100% rea, pentru unii e ok, pentru altii nu e ok.
Hai sa invatam compasiunea, hai sa invatam sa empatizam unii cu altii. Daca ceva e perfect pentru noi, poate pentru altii nu e.
Experienta mea personala: emigrat in UK in 2010, m-am intors dupa 6 luni; emigrat in Austria in 2012, m-am intors dupa un an. Emigrat in Irlanda in 2014…inca sunt aici dupa 8 ani, cu bune si rele. Una peste alta, pentru mine este o experienta pozitiva.
Content de nota 10 😉