Primesc des întrebarea asta din partea mamelor de copii mici, dar și copiii mari mai facă ast, iar mamele lor simt multă durere, furie și frică atunci când se întâmplă asta. Unele mame se înfurie și țipă, altele lovesc înapoi, altele izbucnesc în plâns, fug și se ascund după o ușă închisă, copleșite de rușine, vinovăție și greutate.
Toate aceste reacții sunt firești. Când ființa umană e amenințată, indiferent că e vorba despre un urs flămând sau despre un copil furios de 12 kilograme, ea reacționează instinctiv într-unul din aceste feluri: îngheață, fuge sau luptă. Orice animal în locul nostru ar face la fel. Spre deosebire de orice animal însă, noi putem reacționa rațional în aceste momente în care integritatea noastră fizică sau mintală este amenințată.
Sigur că nu-i deloc același lucru când bebelușul de un an ne dă o palmă (pentru că i-a plăcut reacția noastră la un gest asemănător al lui de mai devreme) sau un adolescent furios (al nostru) sare la bătaie.
În ambele cazuri însă, e important să înțelegem și să facem câteva lucruri.
Cel mai important dintre ele este să ne protejăm pe noi înșine fără a răni pe nimeni altcineva, inclusiv pe agresor. Avem datoria aceasta față de noi înșine. Nu datorăm nimănui să fim sac de box sau găleată de gunoi emoțional.
În al doilea rând, protejându-ne pe sine de lovituri și jigniri oferim copilului nostru (care ne agresează în momentul acela, dar și fraților și surorilor lui) un model bun de reacție atunci când cineva, oricine, va încerca să-i agreseze.
Să presupunem că un copil adorabil, dar obosit, furios, frustrat, căruia nu i s-au pus la timp limitele corecte sau care este la rândul lui victima unei agresiuni, copilul tău de doi, patru, șase sau zece ani, îți vorbește urât, poate încearcă să te lovească, să te împingă sau să arunce cu ceva înspre tine.
Eu aș face așa. Înainte de orice, aș încerca să văd episodul din timp, să observ furia crescândă a copilului și să încerc s-o dezamorsez sau să-i ofer spațiu și timp să se calmeze.
Despre cum să-i ajutăm de mici să-și gestioneze furia am scris aici.
Despre cum reacționăm când un bebeluș ne lovește am scris aici. (niciodată nu lovim înapoi, el e mic și nu știe, doar dorește un anume tip de reacție puternică din partea noastră, dacă-l lovim nu facem decât să-l învățăm că lovirea e normală, bună, utilă, iar asta e fals și periculos indiferent de lumea în care trăim, de context, de vârstă)
Despre cum reacționăm când copilul folosește cuvinte care nu ne plac am scris aici.
Ca un cadru general, aș încerca să folosesc în viața de zi cu zi întâmplările din familie ca prilejuri de a vorbi des despre emoții, aș face în momentele calme exerciții de respirație și calmare, aș păstra conectarea cu copilul, astfel încât momentele lui de furie să-mi fie cunoscute, aș avea grijă de mine cu somn, mâncare și timp de calitate, ca să pot rămâne calmă în situații complicate.
Nu uitați că fabrica de răbdare are nevoie de aceste materii prime: odihnă, sport, iubire, hrană bună, sex, apreciere, sprijin. Le primim, putem produce răbdare. Nu le primim, producem crize de nervi la fel ca un copil de trei ani care nu a dormit destul.
Să spunem că am avut o perioadă proastă, sunt obosită, nu am observat semnele furiei copilului și am ajuns în locul în care îmi spune că-s proastă, rea, urâtă, poate vrea să mă lovească.
Îi spun ferm, fără să țip:
-Nu te las să faci asta. Nu vreau să aud cuvintele tale pline de furie. Mă retrag până te liniștești.
Dacă e mic copilul, aș spune mai scurt:
-Nu te las să mă lovești. Nu ai voie să îmi vorbești așa. Stau aici și tu acolo până de calmezi.
Dacă e nevoie, îmi folosesc mâinile ca să i le țin pe ale lui. Ferm.
-Văd că ești furios, dar nu te las să mă lovești. Respiră adânc, furia va trece și apoi putem vorbi.
Aș repeta asta până se oprește. Aș pleca în altă cameră dacă insistă (nu și dacă e mic copilul, atunci doar aș face pași în spate ca să fiu în siguranță).
După ce episodul trece, aș investiga ce i se întâmplă copilului la grădiniță, școală. Poate a fost recent victima cuiva care a avut multă putere asupra lui și acum vrea și el aceeași putere asupra mea? E o tranziție grea pentru el undeva? Sau poate e vreun film, joc de unde a prins asta?
Aș vorbi cu el despre asta, după ce trece episodul. I-aș povesti despre cum mă fac să mă simt vorbele lui. I-aș arăta o foaie mototolită și i-aș explica impactul vorbelor asupra oamenilor. Aș vorbi cu el despre cum repari consecințele unui astfel de episod.
L-aș asigura că-mi poate spune orice, că sunt aici, dar că niciodată nu o să-l las să mă rănească, așa cum nici el nu trebuie să permită altora să-l rănească pe el.
Suntem o echipă, membrii echipei nu-și fac rău unii altora, lucrează împreună.
Nu l-aș pedepsi, pentru că asta va eroda și mai mult relația dintre noi, pedeapsa e tot o formă de agresivitate, de abuz, doar că nu fizic, ci emoțional.
Dacă m-aș simți prea rănită să vorbesc cu el, îi voi spune asta și voi lăsa responsabilitatea unei conversații serioase celuilalt părinte.
Îmi amintesc cât de tare m-am supărat acum un an și ceva când, după aproape un an de pandemie în care am stat doar noi patru încontinuu, am gătit non-stop, am strâns după ei, i-am ajutat la școală, m-am asigurat că avem și timp de joc și conectare, deși aveam și eu foarte mult de lucru, într-o zi, supărați că nu-i las să facă nu mai știu ce, s-au apucat să vorbească între ei (știind ca îi aud) despre cât de mamă rea sunt eu, cum stau toată ziua pe telefon și nu am grijă de ei. Am luat foc, am trântit ușa de la hol de a căzut var pe parchet (not proud of myself) și am bocit în dormitor două ore. Au venit de mai multe ori să-și ceară scuze, dar nu le-am răspuns. Eram atât, atât de supărată… Am fost amărâtă multe zile după, le-am spus cât de tare m-au rănit și că foarte greu o să pot uita ce au spus despre mine atunci. Că e nedrept și neadevărat și că nu merit așa ceva de la nimeni, darmite de la ei. Cred că au înțeles, pentru că nu s-a mai întâmplat niciodată ceva similar, deși momente de frustrare mai au. Am învățat în timp să ne luăm pauze unii de la alții din vreme (am detaliat aici), înainte să spunem sau să facem rele. Se întâmplă să mai ridicăm vocea, nu reușim mereu să fim în control, dar încercăm (eu mai mult, încă eu mai mult, dar sper ca eforturile mele să dea roade și în ei).
Sper să vă fie de folos.
PS: Aș aplica aceeași tactică și dacă în locul copilului ar fi soțul, mama, fratele meu, șeful sau vreun coleg. Nu aș permite nimănui să-mi vorbească urât, să mă umilească, să mă rănească. Doar noi ne putem apăra astfel, nimeni altcineva, și avem datoria să facem asta.
A picat la fix articolul asta ♡
Cel mic (aproape 5) la furie lovește, arunca , tranteste.
Am reactionat in toate felurile, l-am iubit,l-am certat, uneori l-am zgaltait (nu sunt deloc mandra) însă când intra in zona aia nu mai reactioneaza la nimic, lovește in stânga și dreapta.
Am început terapia însă nu știu cum sa reactionez pe mai departe. Niciodata nu am cedat si nu obtinut ceea ce voia lovind însă conexiunile asa sunt impantenite și nu știu cum sa le resetam 🙁
Cu permisiunea ta, îți împărtășesc situația similară cu care ma confrunt și eu cu al doilea copil, de 4 ani și câteva luni 🙂 Când e foarte obosit (de ex, nedormit la prânz și trece de ora 7pm și nu e in pat) intra intr-o transă in care se agita și ne agita pe toți, ori se ia de sora-sa mai mare și ajung sa se bată, ori scrie pe pereți, ori ne lovește “in joaca”. Nu se oprește nicicum, și dacă încerc sa îl opresc, ma/ne lovește (indiferent ca sunt eu sau tatăl lui). Ce am văzut ca funcționează este sa mergem in “spațiul sigur” care este dormitorul. Acolo pot încuia usa, rămânând amândoi înăuntru. Fac asta și cu fata cea mare când are crize și vrea sa își lovească fratele. Stau acolo cu el sau ea, la 1-1.5m distanța – asta dacă vrea sa ma lovească și nu ma lasa stau lângă el. Ii repet ca nu îl las sa ma lovească și ma feresc de lângă el dacă încearcă. Și dacă se agata de usa și insista sa iasă din camera, ii spun ca stam amândoi puțin in camera, pana trece furia și se simte mai bine. Apoi ii spun (pentru ca este extrem de obosit) ce o sa facem când ieșim din dormitor. Gen, ne așezăm direct la masa si terminam cina. Sau merge direct la baie si se spala si îl ajut sa își pună pijamalele apoi revenim in dormitor la povestea de nani. Am observat ca aceste indicații clare îl calmează si știe ce are de făcut mai apoi, ca sa ajungă la culcare (nu ca nu i-as spune in rest, doar ca e prea agitat ca sa înțeleagă ceva). După câteva minute furia lui trece si ori îmi spune ca se simte mai bine si ieșim ori vine in brațe si baga un plâns sănătos, eliberator. Am observat ca pentru mine funcționează aceasta metoda, de a ne încuia in dormitor, pentru ca nu trebuie sa strig, sa alerg după el prin casa ca sa ii opresc năzbâtiile, nu trebuie sa il țin departe de sora-sa si sa trag de el, sa il iau pe sus etc. Ceea ce ne tine pe amândoi mai calmi si nu escaladează conflictul. Poate te ajuta aceasta idee 🙂
Daca ati inceput terapia, psihologul nu v-a spus ce aveti de facut? Ajuta, intr-adevar, ce a spus Manuela. Mai ajuta sa faci un cuib din corpul tau, in care sa ‘contii’ copilul, dar aici iti trebuie nervi de fier si sa accepti riscul ca s-ar putea sa iti iei citeva lovituri. Mai ajuta, daca coopereaza si el, sa ii faci un adapost in casa, gen cort, ceva mic, in care sa se ascunda sa se linisteasca.
La copiii mai mari, brrrr, nici nu vreau sa ma gindesc ce inseamna furia exprimata astfel la virste mai mari. Stiu deja ce forta are un copil de 4 ani…
Off, o sa încerc și spatiul sigur (asta nu am incercat).
Se vad ceva îmbunătățiri cu terapia dar din păcate am dat gres cu primul terapeut și a trebuit sa o luam de la capat. Ar fi multe de spus, la grădinița nu mai merge deoarece am realizat ca desi educatoarea avea intentii bune , intr-un semestru mergea din ce in ce mai rău și se manifesta din ce in ce mai urat (nu reușea sa facă nimic cu el la gradi).
Cel mic sta in timpul zilei in fata unui ecran (telefon, tableta, tv sau calculator)?
Daca da …
Am observat ca ecranele afecteaza in sens negativ starea de spirit a copiilor si ii oboseste tare.
Sau cel putin asa e la fetita mea care are 7 ani.
De fiecare data cand se uita la desene animate (si se uita doar la desene dragute – cum ar fi „Fixiki”, nu violente, nu „dark”), daca sta mai mult de o ora … devine cumva ingandurata, trista si parca iritata de ceva – asta desi plecase bucuroasa la desene.
Atat stimulii ecranului, cat si faptul ca e singura, nu-i fac bine. Nu doar fizic (ca se strica ochii), ci si sufleteste ceva e in neregula, nu pot sa spun exact ce.
De aceea am facut o regula ca in timpul saptamanii sa nu stea in fata ecranelor. Oricum are si teme de facut si nu vrem sa-si oboseasca tare ochii si apoi sa poarte ochelari.
Telefon nu are, tableta nu avem, la calculator intra doar atat cat sa-si copieze o tema saptamanala din Google Classroom.
Sambata si duminica se poate uita si incercam cat mai des sa ne uitam impreuna cu ea. Se mai intampla si sa adormim acolo, dar suntem langa ea, in pat, iar ea in bratele noastre, nu e singura in fata ecranului.
Si eu ma straduiesc ca, in general, sa uit telefonul intr-un colt cand sunt acasa, sa ma uit la ce mesaje am numai dupa ce se culca fetita, sa limitez si eu aceasta tehnologie care pe de o parte ne face bine, iar pe de alta ne face rau.
Daca in schimb, copilasul nu petrece timp in fata ecranelor, atunci va rog sa ignorati mesajul meu.
M-am gandit as scriu doar ca sa va dau o idee ce v-ar putea ajuta.
„aș investiga ce i se întâmplă copilului la grădiniță, școală”
Sunt mama dar si educatoare, din ce in ce mai multe comportamente ca cel descris mai sus observ si la gradinita, la toate nivelurile de varsta apar astfel de comportamente.
Cum procedez ca educatoare in acest caz? (si ma refer nu la reactia imediata, care bineinteles va fi cea descrisa de tine (stop! nu te las sa faci asta… si tot ce ai spus tu mai sus; si pe ceilalti copii care pot fi victime ii invatam sa faca la fel in aceste situatii), ma refer mai ales la interventia cea mai eficienta pe termen lung, cand observam ca acest comportament se repeta si nu avem, din pacate, nici sprijin concret si eficient din partea sistemului, nici colaborarea si interesul familiei. Am colega care pleaca acasa periodic cu vanatai pe picioare, brate, mai nou, pe ochi…ajunsa la capatul puterilor, este la un pas de a parasi unitatea, dupa experiente repetate si eforturi mari de a le solutiona, fara succes.
În principiu stim ce trebuie sa facem si facem: citim mult psihopedagogie speciala, mergem la cursuri, cu copiii discutam despre emotii, explicam, oferim exemple practice, citim povesti terapeutice, facem diverse activitati , ne informam din surse stiintifice, de buna reputatie, specialisti in educatie, inclusiv din mediul privat, nu numai din „curtea ministerului” nostru, facem consilere cu familia incercand sa vedem ce se intampla dincolo de usa gradinitei….dar…ne lovim de bariere… copii multi, grupe numeroase, personal putin, familii necooperante, fie din neputinta, fie din nestiinta fie din lipsa de interes, fie ca nu vor sa accepte realitatea ca exista o problemacare necesita interventie de specialitate, de sprijin, terapie comportamentala…si evident ca in multe cazuri exista…
Si ce ne facem si cu ceilalti copii care asista la astfel de manifestari de comportament repetat? Pe ei cum ii ajutam? Foarte important si acest aspect! Sunt convinsa ca sunt parinti care au astfel de experiente..
Sprijin concret, aplicat, tintit pe acest caz, din partea sistemului – deloc.
Stim doar ca toti au dreptul la educatie.
Solutii? – le cauti singur, fara sprijin, incerci alteva in fiecare zi…. cu gandul ca vei reusi sa indrepti ceva. E frustrant, si pentru tine, si pentru ceilalti, copii si parinti.
Am citit postarea si am exprimat un gand care ma tot framanta si pe mine zilele acestea, vazand si partea cealalta a educatiei, educatia parentala – cea mai importanta, dupa mine in aceasta speta, si mai ales parteneriatul cu educatia institutionala.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu ma plang, fac din pasiune ceea ce fac, nu caut si nu m-as vedea facand altceva, vin cu bucurie in mijlocul copiilor si la sfarsitul zilei plec incarcata de o energie pozitiva care depaseste oboseala intensa acumulata.
Doar caut solutii si invit la reflectie in legatura cu aceasta tema si din aceasta perspectiva.
@Cristina
Vreau sa iti multimesc pentru ca incerci. Imi imaginez cat de greu va este, mai ales cand tot ce „construiti la gradi” nu este sustinut acasa. Pentru sufletele acestea mici sunteti poate singura oaza de liniste unde se simt in siguranta „sa se descarce”, nu a se intelege ca trebuie sa deveniti sacul de box al nimanui…dar poate (sigur de multe ori) sunteti singura si dvs si colega dvs…care le arata…o umbra de bunatate.
@Ioana,i n drum spre munca, imi repet PS-ul acestui articol. Multumesc.