Am invitat-o pe psiholoaga pentru copii Monica Olteanu Mereuță, alături de care am explorat în trecut ce presupune o ședință cu copilul la psiholog (găsiți aici articolul), să abordeze pentru noi o temă foarte grea pentru multe familii: divorțul.
Ce emoții naște în copii despărțirea părinților? Cum îi ghidăm? Ce le spunem și cum? Aveți mai jos materialul integral.
Fiecare dintre noi își dorește familia ideală! O proiectăm și o plănuim! În cazul majorității dintre noi, familia este formată din doi părinți și unul sau mai mulți copii. La începutul căsniciei ne proiectăm familia pe care ne-o dorim.
O parte însemnată din cupluri “uită” că o căsnicie vine și cu multe greutăți, impedimente, conflicte, divergențe! Dar și cu familiile de origine și un bagaj emoțional mai greu sau mai ușor de dus!
Studiile ne arată că partenerii care sunt “luați” prin surprindere traversează o criză mai mare față de cuplurile care vorbesc despre ce simt, ce își doresc, ce cred, ce așteptări au de la partener, merg la terapie, stabilesc regulile, își împărtășesc nevoile înainte de a deveni parinți. Sunt și cupluri sudate, care înainte de a deveni părinți au avut grijă de ele și crizele pot fi traversate mai ușor! Indiferent de context, de crize traversate sau nu, cei mai mulți parteneri devin părinți la un moment dat.
Nașterea unui copil e un motiv mare de bucurie! De sărbătoare! E un eveniment special în viața familiei. Partenerii devin părinți și au toate motivele să meargă mai departe, să își formeze familia pe care și-o doresc dintotdeauna. Se presupune că venirea unui copil pe lume face că relația de cuplu să devină solidă, doar că nu este așa în cele mai multe cazuri. Studiile de specialitate ne arată că aproximativ 70% dintre cupluri pierd relația de cuplu după apariția copilului.
Venirea unui copil pe lume aduce o paletă largă de schimbări pentru care nu toată lumea este pregătită. Copilul are nevoie de minim un adult care să îl îngrijească (îngrijire fizică, emoțională, psihică) permanent. Partenerii devin părinți, iar asta duce si la faptul că mulți dintre ei se însingurează și distanțează. În contexte de acest tip sau în contextul multor probleme vechi nerezolvate, multe cupluri ajung la divorț.
Până la momentul în care partenerii ajung să divorțeze, copiii asistă la o familie deconectată. Copilul devine spectator involuntar al unui context nefavorabil și dureros.
Indiferent dacă adulții înțeleg și acceptă, psihologia copilului ne arată clar faptul că un copil simte foarte bine conexiunea dintre părinții lui. Sau lipsa ei. Copiii trăiesc aceste experiențe în plan emoțional. Concret, când sunt mici, nu reușesc să își raționalizeze, concretizeze contextul, dar emoțional, copiii simt absolut toată lumea emoțională a părinților lor.
A le spune copiilor că totul este bine și a ne comporta ca și cum totul e bine, asta nu face decât să confuzeze copilul și mai mult, iar confuzia pentru un copil înseamnă multă nesiguranță. Copiii sunt “capabili” să descifreze toate subtilitățile din spațiul lor de siguranță/ nesiguranță indiferent că noi, adulții credem sau nu asta.
Divorțul este un moment greu și dificil pentru întreaga familie. Tot universul familiei devine complet necunoscut și nesigur pentru părinți, dar mai ales pentru copil.
Până la decizia de separare, se întâmplă perioade predominate de tensiuni, conflicte, decizii, discuții, tristețe, disperare, singurătate sau chiar abuz! Uneori, în unele divorțuri neoficiale, apare și un al treilea partener. Toate aceste contexte anterioare divorțului juridic sunt încărcate de multă nesiguranță pentru copil/copii.
Cum le vorbim copiilor despre divorț?
Întodeauna, înainte de discuția cu copiii despre divorț, este necesar să știm și să stabilim cât mai clar și asumat, noi, ca adulți și părinții copilului toate (până la cel mai mic amănunt) detaliile separării.
Ce presupune această separare?
Cum arată?
Cât de prezent va fi celălalt părinte?
Când o să se vadă copilul cu el?
Cu cine rămâne copilul și de ce?
Este nevoie ca adulții să stabilească toate detaliile pentru a avea răspunsuri la întrebările pe care le vor primi din partea copilului acum sau în viitor (mai ales că decizia divorțului e o decizie pe care au luat-o doar adulții, deși și copilul trece și este extrem de vulnerabil în fața acestei situații de familie).
Dacă copiii sunt până în 5-6 ani, mesajul ar trebui să fie cât mai clar, cu cuvinte clare și puține și acesta să fie transmis de ambii părinți în același timp pentru a nu confuza copilul, dar și pentru a „omite” ca gândirea magică a copilului să îl “salveze” și el să își “împace” la nivel emoțional părinții și să nu proceseze “vestea”, care oricum ar fi, e o veste grea pentru un copil și este o situție care presupune o gamă largă de emoții care trebuiesc procesate! Iar această procesare ia timp!
Este sănătos și necesar să spunem adevărul (bineînțeles, adaptat vârstei copilului), dar nu maximizăm sau minimizăm ceea ce se întâmplă! Emoții precum furie, frică, tristețe sunt absolut normale în această perioadă pentru că nimeni nu poate traversa perioada aceasta de adaptare fără să simtă și emoții inconfortabile! Suntem lângă copii în acest proces, fără a le cere și explica faptul că nu au de ce să fie furioși, să se simtă vinovați, stresați, triști etc.
Când copiii sunt mai mari, preadolescenți/adolescenți, e necesar să nu uităm că independența și grupul de prieteni nu le împlinesc toate nevoile care au legătură cu a fi ghidați, ascultați, iubiți, auziți și mai ales sprijiniți emoțional. La vârstele acestea, copiii înțeleg că divorțul e al părinților/adulților, dar chiar și așa, ei simt furie pe un părinte sau pe altul și se simt vinovați de acest “eșec” pe care și-l atribuie într-o anumită măsură!
Indiferent de cât de mici sau de mari sunt copiii, e important ca părinții să nu uite că niciodată (niciodată!) niciunul dintre ei nu vorbește urât despre celălat părinte, pentru că asta reprezintă o formă de abuz emoțional asupra copilului!
Un alt aspect pe care eu îl întâlnesc în practica mea din cabinet alături de copiii care trec printr-un divorț e sentimentul că el, copilul, trebuie mereu să aleagă între ei, părinții!
În terapie lucrăm mult pe sentimentul de libertate pe care copilul îl are în a fi apropiat atât de mama cât și de tata și îl ajut pe copil să înțeleagă (atât cât reușește și mai ales adaptat vârstei lui) că părinții lui îl iubesc, chiar dacă ei încă se mai ceartă!
Copilul are dreptul de avea o relație separată și distinctă cu fiecare părinte!
Copilul are nevoie de stabilitate și să aparțină unei case, unei relații, unui context, unei familii, unui tată, unei mame etc. Sentimentul de apartenență este zdruncinat în cazul copiilor care trec prin divorțul părinților lor, iar această nevoie de apartenență se capătă greu când familia, casa, viața ni se schimbă mult!
Apoi, cu părinții, acolo unde se poate, merg mult pe a nu mai pune copilul în rol de mesager între ei. Tensiunile dintre adulți, mesajele pe care și le transmit părinții între ei cu ajutorul copilului sau faptul că unul dintre părinți își “face” copilul un prieten bun la greu și i se “destăinuie” – toate aceste decizii/ nevoi nu fac decât să destabilizeze copilul și mai ales îl “ajută” pe copil să rămână singur și să nu reușească să înțeleagă ce se întâmplă și să se poată regla emoțional (dacă copilul este mic, are nevoie de un co-reglator – adică de un părinte disponibil emoțional).
Toate studiile și literatura de specialitate pe tema divorțului ne arată că un copil care trece printr-un divorț suferă de o rană/teamă/traumă de abandon. E o tema importantă pe care o au psihologii când lucrează cu copiii care trec prin divorțul părinților lor. Teama de abandon se manifestă adesea, în cazul unui divorț, printr-o loialitate “exagerată” față de părintele prezent și o respingere totală a părintelui care nu mai locuiește cu copilul.
Ce facem cu această rană/teamă/traumă de abandon cauzată de divorț?
Rămânem prezenți și îi oferim copilului spațiu de procesare, reglare, creștere, dar fără să fie lăsat singur!
Studiile ne arată că cel mai bun semn al starii de bine în viața unui copil rămâne faptul că există constant un adult bun, iubitor, matur, echilibrat emoțional în viața lui, dar și faptul că există limite clare! În momentele dureroase, unele sunt oricum inerente, este extrem de important, aș zice vital, ca fiecare copil să aibă parte de un adult stabil și sigur, dar și de limite clare!
Indiferent de cum arată divorțul părinților (sunt și mulți adulți care divorțează asumat și fără războaie), totuși copiii simt multă confuzie și se simt dezamăgiți, rușinați, vinovați, triști, furioși, dar și ușurați. Acest sentiment de ușurare vine odată cu confirmarea internă a faptului că nu era greșit ce simțeau ei legat de relația părinților! Așa că adulții, trebuie să fie prezenți în viața copiilor cu resurse sănătoase și cu multă maturitate emoțională.
Ce mai observ eu în cabinet este faptul că și după ani întregi de la divorț, părinții încă au conflicte, încă se ceartă și nu reușesc să depășească nici ei divorțul. Practic nu au divorțat deloc emoțional! Când noi, adulții, nu reușim să depășim acest divorț și nu reușim să contruim o relație sănătoasă cu celălalt părinte, o relație de co-parentaj, cred că e important să reținem că ar fi sănătos să mergem noi, adulții, la terapie pentru a ști cum să ne ajutăm pe noi și mai apoi copilul.
Adesea, copiii sunt aduși la terapie pentru a depăși divorțul, dar copilul nu are cum să depășească un divorț care e încă extrem de prezent între părinții lui! E important să transmitem părinților că indiferent cât de mare este copilul, ceea ce fac, simt, spun, afectează copilul!
În practica mea am întâlnit multe situații în care copiii nu aveau o poveste coerentă despre ce s-a întâmplat între părinții lor! Ei primeau niște explicații general-valabile, dar realitatea nu avea deloc legătură cu aceste explicații, iar copiii simt și văd aceste incongruențe! Adesea, în terapie construim o poveste coerentă și acolo, în cabinet, părinții împreună cu mine, le spunem copiilor tot adevărul despre “când tati a plecat!”. Și somatizări grave fără explicații medicale, dispar pentru că toți copiii au nevoie să aibă o poveste sinceră, coerentă, adevărată despre ce se întâmplă cu el și cu părinții lui! Și pentru o sănătate psiho-emoțională optimă, copiii au nevoie de ambii părinți în viața lor! De ambii părinți maturi emoționali, nu în rol de foști parteneri care încă își mai reglează unele dureri!
Nu avem acces la ce simte sau crede copilul nostru când suntem în mijlocul furtunii, dar este necesar să răspundem copilului la orice întrebare cu mult calm, sinceritate și deschidere, așa cum am mai specificat! De ce? În viitor, copilul are încredere să pună toate întrebările pe care le are legate de partea aceasta din povestea vieții lui care este o poveste semnificativă in firul intregii lui existențe!
Un alt aspect important, pe care îl întâlnesc în cabinet este acela că un copil nu înțelege diferența dintre angajamentele dintre soți care sunt schimbabile și ajustabile și angajamentele, (misiunea) de părinte care sunt definitive și de necontestat!
Dacă mama și tata se despart, nu înseamnă că eu, copilul, mă despart de mama sau de tata! E important să transmitem clar mesajul la nivel emoțional, că mama și tata rămân alături de el, de copil, întotdeauna! Dar nu doar să transmitem, ci și să facem sa fim lângă copil! Când traversăm perioade care sunt brăzdate de confuzie și neclaritate, nu e indicat ca un adult semnificativ din viața copilului să facă promisiuni pe care nu le respectă! Sentimentul de siguranță și un parinte în care copilul are încredere (copilul își păstrează încrederea în părinte atunci când părintele este prezent și atent la nevoile copilului și respectă deciziile luate împreuna cu copilul) îi aduc multă liniște, claritate și iubire copilului!
Nu există părinți perfecți, oameni perfecți, vieți perfecte și nu există o metodă perfectă în a traversa divorțul. Divorțul vine cu multă suferință și cu multe emoții grele și diverse, de asta este important să avem grijă de noi, ca adulți, pentru a avea resurse pentru copil/copii! Și indiferent cât de mult încercăm, copiii simt și trăiesc divorțul părinților lor!
Cărți care pot fi de ajutor
Atunci când părinții mei au uitat să fie prieteni
Room for rabbit
Pentru părinți:
Acasă la mama, acasă la tata, de Isolina Ricci
Divorțul toxic, de Dr. Richard Warshak
Când părinții se despart, de Francoise Dolto
Divorțul sănătos, de Craig Everett și Sandra Volgy Everett
Monica Mereuță (psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor, specializat în logopedie si psihoterapie integrativă a copilului și adolescentului)
Apreciez acest articol incredibil de mult!
Eu am trecut printr-un divorț in care tatăl făcea absolut orice posibil sa ma pună intr-o lumina nefavorabila in fata copilului. Ma critica (inclusiv in absenta), era împotriva oricărei decizii (sandalele alea noi sunt de calitate proasta / prea scumpe/ eu as fi ales alta culoare) și in general încerca sa prelucreze divorțul nostru prin situațiile acestea.
A fost incredibila tentația de a raspunde cu aceeași moneda, in fond l-am părăsit ca l-am prins cu relații extra conjugale. Am rezistat tentației cu ajutorul unui psiholog și cu următorul gând: copilul meu suferă destul, nu îl ajut cu nimic.
Din durerea groaznica pe toate planurile, am început sa am un alt scop: vreau sa ii arat copilului ca și o despărțire poate fi cu respect și demnitate. Vreau sa învețe de mic și sa vadă ca nu răspundem minciunii cu minciuna și agresivității cu agresivitate.
Tatăl a încercat câteva luni sa mențină comportamentul ofensiv dar a încetat, in principiu pentru ca nu a avut “cu cine”, nu a primit reacțiile așteptate la provocările sale. Ignoranta e o arma excelenta uneori. O singura data l-am luat deoparte și i-am spus ca nu e bine ce face, pentru ca doar copilul suferă enorm.
L-am convins și a început și el terapia, omul își iubește copilul. Și azi cred ca nu era conștient de ce face si nu a gândit limpede.
Fast forward 8 ani de zile: copilul este foarte bine, deja un adolescent in toată regula. Are mai multe locuri unde se simte acasă și se simte iubit. In mare parte prefera sa stea la mine, deși tatăl lui chiar s-a schimbat enorm. Am vorbit deseori de divorț, de sentimente, de relații între adulti. Am încercat sa răspund întrebărilor in funcție de etapa vârstei si așa cum spune doamna psiholog in articol, sa ofer o poveste adevarata si reala despre ce înseamnă divorțul.
Cât despre mine, cred ca m-am maturizat incredibil si am învățat o groaza de lucruri despre mine si despre relațiile cu alții.
Imediat sărbătorim 5 ani de relație cu Mr Right, omul care ma iubește așa cum sunt si pe care l-am căutat o viața.
Ce vreau sa va spun cu povestea asta: chiar dacă celălalt partener nu vrea sa distingă între despărțire / divorț si relația cu copii, exista soluții de a se vindeca si de a procesa.
Bună ziua , după despărțirea părinților , este bine sau prea mult pt copil dacă unul din părinți îi schimbă școala pt ca va locui mai mult la el ? Multumesc
spunem copiilor tot adevărul despre “când tati a plecat!”
Cum facem când Mama a spus lui tati să plece că ea vrea cu alții?
Cum explici asta la copiii fara sa o pui in lumină nefavorabila pe mamă?
Hai sa încercam împreună.
Draga copil, in viața sunt multe feluri de relații între oameni. De exemplu ai relații de prietenie cu X și Y. Ai relații cu bunici, mătuși, unchi… cu fiecare din oamenii ăștia petreci timp, etc.
Uneori relațiile durează mai mult, alteori oamenii decid altceva.
Între mine și mami asta a fost. Acum relația noastră se va schimba.
Dar asta nu înseamnă ca relația ta cu mami se schimba, e vorba doar de relația dintre noi.
Ce părere ai? Cum ai adapta ideea pentru copilul tău?
De vreo 2 luni am renuntat de tot la contul de Fb, motiv pt care nu iti mai vad postarile. Noroc cu prietenii, care imi mai trimit cate un link, cum e si cazul acestuia. Tot de vreo 2 luni, mi-am facut bagajele mie si copiilor si am plecat cu inima franta , avand in fata doar un drum pe care nu reuseam sa vad nimic altceva decat ceață. Acum, după doar 2 luni, am reușit sa imi dau seama cat de mult am suferit sperand si facand eforturi ca pana la urma dragostea va invinge si noi vom trai fericiti pana la adanci batraneti, in ciuda certurilor din ce in ce mai dese iscate din orice deja…au trecut vreo 3 luni pana am facut mutarea in sine, 3 luni in care m-am framantat si am incercat orice si am plans mult si peste tot, cu conditia sa nu ma vada nimeni. Pentru ca, ce sa vezi, eram unul dintre acele cupluri care trecuse testul timpului si care era vazut ca „model”. Una peste alta, acum suntem mai bine, dar sunt sigura ca o sa mai am multe momente in care probabil ma voi simti incompleta. Am ramas intr-o relatie ideala cu sotul meu, avem o comunicare foarte buna, nu mai avem asteptari unul de la celalalt, copiii petrec timp cu el de 2-3 ori pe sapt…desi as fi putut sa il condamn pt decizia aceasta, care ii apartine si sa ma simt profund neindreptatita, am ales sa il inteleg si sa fac totul pentru binele copiilor care isi iubesc enorm tatal si nu vrem sa fie si mai afectati de aceasta schimbare. Multumim Ioana pt informatii si gandul de a colabora cu un psiholog pe aceasta tema.
P.S. Am comandat 3 dintre cartile recomandate, toate pt copii, insa voiam sa te intreb dc Craciunozaurul are totusi vreo legatura cu acest subiect? Azi leam primit si nu am reusit sa o citesc.