Grija cusută în mine

Ea.

Mă uit la gâtul ei lung și la picioarele aproape cât ale mele și nu-mi vine să cred.

El.

Îi aud vocea subțire și-i simt mâinile slăbănoage în jurul gâtului meu

Parcă sunt într-un vis.

Acum unsprezece ani, ființele acestea două nu existau deloc.

În locul lor era doar aer.

Noi i-am făcut.

Eu i-am crescut. Între oasele mele.

Cu sângele meu, din genele noastre.

Cresc, în fiecare zi ocupă tot mai mult spațiu pe lume.

Se mișcă, râd, se întristează, fac pe alții să râdă, schimbă câte ceva pe unde trec.

M-au schimbat pe mine.

Când mă uit la poze din viața dinainte, îi caut cu privirea.

Dar copiii unde erau când am fost în Portugalia?

Și la petrecerea asta la care am stat până dimineață, ce-am făcut cu copiii?

De parcă mintea mea nu mai știe ce-a fost înainte de ei. Pentru că atât de mult din ea se învârte acum în jurul lor.

Grija cusută de iubire. Iubirea cusută de grijă.

Îi iubesc și mă tem pentru ei.
E multă suferință pe lume. E și multă iubire pe lume, iar ei știu asta de la mine. Din brațele mele.

Mă întreba ieri cineva în comentarii cum gestionez grija.

Nu o știu gestiona.

E cu mine, țesută în mine.

Uneori mă copleșește și atunci respir și mă întorc să mă uit atent la ce este și la ce nu este.

Uneori iau și câte-o jumătate de pastilă, când corpul meu reacționează mai puternic decât pot eu gestiona.

Mă ajută statul afară, păsările, florile, mirosul de iarbă udă, discuțiile lungi cu prietenii noștri, cu mama. Mersul pe bicicletă.

Nu cred că putem rezolva cu grija. Putem s-o învățăm pe de rost, să vorbim cu ea, să-i mulțumim că ne arată cât de mare e iubirea. Iar când ne sufocă, mergem cu ea de mână să cerem ajutor.

E normal să simțim grijă, iubirea nu prea știe să existe fără ea.

Ne iubim copiii mai mult ca pe noi înșine, pentru că noi i-am făcut, între oasele noastre, pentru că sunt mai frumoși și mai buni decât noi, pentru că ei sunt noi și plini de putere.

Azi noapte n-am dormit prea bine. M-au copleșit iubirea, recunoștința și grija. Și am scris în cap toate astea.

Știu, undeori mă gândesc prea mult. E OK, nu încerc să schimb asta, e felul meu de a fi vie.

Și poate gândurile mele scoase aici, pentru tine, te ajută în vreun fel. Să știi că nu doar tu simți așa. Mai e cel puțin un om care simte ca tine.