Vorbim mult despre ADHD la copii, dar știți, ADHD, care este un mod diferit al creierului de a funcționa, nu dispare în timp. Nu e o boală ce poate fi vindecată. Iar asta înseamnă că pentru fiecare copil cu ADHD avem un tânăr și, peste câțiva ani, un adult cu ADHD. Cifrele arată că aproximativ 3% din populația globului, adulți și copii, are ADHD sau ADD. Și cred că trebuie să vorbim despre asta, pentru că statistic, toți avem în jur măcar un copil sau un adult cu ADHD. Un copil sau un adult care vorbește mult, întrerupe des, se foiește, sare de la o idee la alta, întârzie, pare neatent, își pierde frecvent lucruri, trece rapid de la o emoție la alta, nu reușește să fie mereu politicos, lucrează totul pe ultima sută de metri, oscilează între energie maximă și epuizare, dar care e creativ, sincer, direct, plin de vitalitate, extrem de eficient când e concentrat. Acești copii ai noștri, prieteni, soți, colegi, vecini, au nevoie să fie înțeleși și sprijiniți. Poate suntem noi înșine așa, poate mereu ne-am simțit diferiți, poate mereu am vrut să fim ca ceilalți, și, deși am făcut mereu eforturi uriașe, n-am reușit.
De aceea cred că e nevoie să vorbim despre asta. Miercuri vom avea un live pe această temă (pe pagina de FB Printesa Urbană, de la 21.30 ora României, va rămâne înregistrat) cu Sandra O’Connor, psiholog, și Daniela Stoica, diagnosticată cu ADHD la 31 de ani.
Am discutat cu opt femei adulte care au fost diagnosticate la maturitate cu ADHD. Mi-au povestit despre copilăria lor, despre viața de adult cu ADHD, despre ce a însemnat diagnosticul pentru ele.
Puteți urmări aici clipul:
ADHD este caracterizat prin (mai mult și sau mai puțin din cele două):
- Deficit de atenție (greșeli la calcule simple, dificultăți de concentrare)
- Impulsivitate/hiperactivitate (dificultatea de a sta liniștit, agitație, stări emoționale puternice, contradictorii, întreruperea frecventă a celorlalți)
Manifestările ADHD sunt diferite la femei față de bărbați, la băieți față de fete. Fetele cel mai adesea nu au și componenta de hiperactivitate și reușesc să-și gestioneze mai bine impulsurile de la vârste mai mici.
Ne vedem miercuri de la 21.30, live. M-aș bucura să dăm vestea mai departe, cred că educatorii copiilor noștri, dascălii, managerii, medicii, chiar și psihologii ar beneficia de pe urma înțelegerii profunde a acestui subiect.
Iată și câteva resurse utile, dacă vreți să citiți mai mult:
Grupul de FB ADHD Adulți România
Canalul de YT al Silviei Pavalache, diagnosticată cu ADHD
Cartea lui Gabor Mate, Minți împrăștiate
Canalul de TikTok al Danielei Stoica, diagnosticată cu ADHD la 31 de ani
Vă las cu mărturia Ioanei, diagnosticată la 35 de ani cu ADHD, urmând ca în săptămânile următoare să postez și alte mărturii pe această temă.
Bună, sunt Ioana!
Anul acesta mi-am făcut un screening complet de ADHD. Trei sesiuni – una de introducere, unde am povestit de ce simt că am nevoie de evaluare, a doua unde am trecut prin teste de logică, gândire rapidă, coordonare și gândire analitică și o a treia sesiune unde a fost un interviu de aproximativ 100 de întrebări unde atât eu cât, și mama mea am răspuns la întrebări. Eu am răspuns referindu-mă la perioada de adult, cu accent pe ultimele 6 luni, iar mama mea cu privire la perioada copilăriei. Am primit în final un semi diagnostic, după evaluarea doamnei psihoterapeut a trebuit să mai am o evaluare din partea unui psihiatru și până la urmă a fost confirmat.
Primul gând a fost să intru pe medicație, pentru că în capul meu era în sfârșit o soluție la felul meu defect de a fi. Noroc că fac terapie de câțiva ani cu o femeie minunată și am ajuns la concluzia că vreau să simt că sunt bine exact așa cum sunt. Dintre caracteristicile ADHD la mine: impulsivitate, lipsa concentrării pe taskuri ce au legătură cu parte administrativă, trăiesc într-o dezordine controlată (știu ce și unde am, doar că un stau așezate în dulap la dungă), întârzii, dacă mă trezesc mai devreme, rămân în pat până se face târziu și întârzii, las de multe ori lucrurile să devină urgente ca să am motivația necesară să le fac (mai ales dacă sunt taskuri care un mă stimulează creativ), sunt un izvor de idei, fac parte din categoría celor care își fac foarte repede prieteni, iubesc cu tot dragul, am un EQ ieșit din tipare, simt de multe ori foarte repede dacă cineva suferă sau e fericit, sunt ca o busolă emoțională pe viteză maximă, întrerup mult, simt mereu că o idee stă să iasă și simt și nevoia să o spun că altfel o uit.
Simt de multe ori că sunt cu picioarele și pe frână și pe accelerație, simt că sunt și super motivată și că mă învăluie lenea – e multă ambivalență. Să primesc diagnosticul ca și adult a fost o experiență grea. Cei din jurul meu credeau că eu caut scuze la faptul că sunt o persoană leneșă sau o persoană care un își poate regla emoțiile sau frustrările. Și odată ce am știut diagnosticul, a fost ca un fel de rewind, am re-înțeles multe etape din viața mea, multe traume, am recunoscut multe voci critici care în timp au devenit ale mele. Partea nasoală la ADHD când ești mic și habar un ai că-l ai e că ceilalți un înțeleg. Din păcate pentru mine am avut o învățătoare care mă bătea în mod regulat pentru că uitam să aduc frunze, lipici sau orice era pentru lucru manual și pentru că uitam caiete sau temele acasă. Partea faină la ADHD era că puteam să mă transpun într-o lume imaginară unde exploram oricât de des aveam nevoie.
M-a ajutat foarte mult terapia în procesul meu de adaptare la gândul că sunt o persoană neuro-diversă, m-a ajutat cartea lui Gabor Mate și multe dintre conferințele lui, m-a ajutat pagina HOW TO ADHD și m-a ajutat să scriu cărți cu povești pentru copii – pentru mine procesul de a scrie a fost realmente terapeutic. Acum înțeleg că nu sunt defectă așa cum am crezut 35 de ani și cum într-una îmi repetau cei din jurul meu. Doamne, câtă vreme mi-am vorbit urât!
Când am citit comentariile pe facebook, credeam că va fi aici un test, un quiz, ceva, de unde și-a dat lumea seama că ar avea ADHD.
Am citit articolul și sunt mai nedumerită. Am identificat că bifez multe de acolo, dar pe cuvânt că nu m-am gândit până acum că ar fi patologice și ar trebui tratate. Am considerat că-s niște trăsături de caracter de-ale mele și mi-am văzut de viață. Asta e.
Sunt împrăștiată. Nu e dramă, nu toată lumea e ordonată, organizată.
Termin lucrurile în ultimul moment. Așa, și? Că tot le termin.
Încep multe lucruri, sunt plină de idei, nu mi-ar ajunge 10 vieți pentru câte idei am. Asta e. Așa e firea mea. Alții sunt altfel. E o problemă?
Îmi este foarte greu să fac un singur lucru odată. Să stau doar să mă uit la TV este exclus când am mânile libere și aș putea face ceva și cu ele. Fac patul cu o mână și mă spăl pe dinți cu cealaltă. Vorbesc la telefon în căști sau pe speaker ca să mai fac ceva în timpul ăsta (treburi casnice – rufe, vase). Lucrez mult și n-am timp de pierdut (să stau să mă uit pe pereți vorbind la telefon) cu câte am de făcut.
Nu stau în aceeași poziție mai mult de 5 minute, asta e, nu-s bibelou.
Sunt o combinație de furtună cu leneș (sloth).
Acum încep să mă întreb dacă sunt defectă. Deși eu sunt împăcată cu mine, am meserie, familie, prieteni, nu fac rău nimănui în mod voit (da, uneori mai enervez pe unul-altul cu aceste lucruri, dar și alții mă irită pe mine cu ale lor, suntem diferiți, e ok).
Și zic asta pentru că citind mărturia autoarei nu am înțeles unde a fost problema de a trebuit să caute ajutor la psihiatru când mie toate mi se par pur și simplu niște trăsături de caracter. N-or fi în tiparele perfecțiunii, uneori sunt mai enervante (pentru cei din jur), dar nimeni nu e perfect. De aceea aș fi vrut sau aș fi curioasă de mai multe detalii – unde au încurcat-o pe autoare aspectele astea, ce-ar fi vrut să facă și au împiedicat-o aceste însușiri (nici măcar nu le pot numi defecte).
Doamne cât de frumos ai reprezentat. În rest nu mai am cuvinte! ?????
@R: Uite, eu am fost diagnosticată la puțin peste 35. Tot așa, am carieră, am familie, totul pare ok de afară. Extrem de sceptică în privința ADHD (inclusiv la copii, unde eram convinsă că este doar o fiță a părinților fără răbdare), până când am dat de un film de pe canalul How To ADHD (a pus Ioana link în articol) și am zis că este imposibil ca cineva complet necunoscut să mă descrie pe mine atât de bine! Iar chestia aia m-a pus un pic pe gânduri. Apoi am descoperit Minți Împrăștiate, unde sunt descrisă iar în amănunt, capitol după capitol.
Ce m-a convins să caut un diagnostic? Am citit (sau văzut pe Youtube? nu mai știu) la un momentat dat o discuție fix despre asta: un sceptic cu adhd întreba un psiholog „de ce ar trebui să mă tratez dacă pot face asta, asta, asta și asta?”, iar psihologul îi răspunde „da, faci, dar cât de ușor îți este?”.
Te descurci așa cum ești, dar nu crezi că e mai util să fii prezentă atunci când învățătoare îți vorbește despre copilul tău (în loc să te gândești la ce fel de vopsea folosesc ăștia pentru tablă? O vopsesc o dată sau de mai multe ori pe an? Cu pensula sau cu spray? De ce cu negru și nu cu albastru? Sau verde, cum e la liceul băiatului? Dar oare tabla este prinsă cu… „Mulțumesc că ați venit, d-na M” Stai, ce? S-a terminat ședința?? Ce naiba mi-a spus?) Sau să nu găsești absolut toate piesele de mobilier cu degetele de la picioare? Sau să nu pleci de acasă fără ochelari? Sau…?
Vorbesc cu soțul, el nu are aceste provocări mentale. Prietenele, la fel. Poate că totuși eu sunt diferită?
Câteva luni mai târziu, terapie și ceva medicație, capul mi-e semnificativ mai limpede, uit mai puține lucruri, sunt prezentă în majoritatea lucrurilor făcute etc.
Este ca atunci când ai nevoie de ochelari și nu știi că ai nevoie de ochelari (sau nu vrei să crezi asta). Tu vezi bine, ce dacă ții telefonul mai aproape, ce dacă mai strângi un pic ochii să vezi mai bine, te descurci.
Eu cel mai probabil nu am adhd, deși bifez și eu câte ceva, mai mult minusuri decât plusuri. Dar apropo de atitudinea „eu nu am o problemă, deci problema nu există”, cred că e ușor să ne imaginăm că: să mănânci bătaie în copilărie sau să fii tot timpul pus la colț pentru că nu faci lucrurile ca toată lumea, să își facă cei din jur idei greșite despre tine, să fii considerat incapabil sau iresponsabil etc ar putea fi o problemă. Poate nu toți cei cu adhd s-au confruntat cu asta, poate cei din jur nu au săpat la temelia încrederii lor, nu au făcut caz și nu au încercat constant să îi „îndrepte”. Dacă tu, care poate nici nu ai adhd, ești o poveste de succes și ești împăcată cu felul în care ești, ai găsit calea, kudos to you. Dar alții au nevoie de sprijin să facă față societății amatoare de tipare.
Cred că astfel de discuții sunt f necesare, inclusiv ptr cei care nu au adhd. Așa aflăm, așa ne înțelegem mai bine unii pe alții
@M, îți mulțumesc, este un răspuns foarte bun și logic. Sunt tot mai curioasă de lucrul ăsta. Mă regăsesc în exemplul tău cu cineva care îți vorbește (învățătoarea în cazul tău) și tu nu ești atent că îți fuge mintea la orice altceva. Pățesc și eu și apoi când revin în „prezent” mai pun câteva întrebări ca să recuperez ce-am „pierdut”. Par și sunt aeriană, dar pun des asta pe seama oboselii și a faptului că mă gândesc mult la chestii legate de job și de relația mea care nu e ceea ce mi-aș dori și sunt într-un impas și multe alte chestii mi se par nesemnificative pe lângă aceasta, așa că aleg să nu le acord prea multă atenție. (Copii nu am) Mi-e greu să gestionez și job și casă și viață de familie (inclusiv cea extinsă), dar am înțeles că nu trebuie și nu vreau să le fac pe toate, așa că am lăsat-o foarte moale cu treburile casnice. N-o să fiu niciodată wonderwoman, super gospodină, nu-mi doresc, nu e pentru mine. N-am știut că e semn de tulburare că nu poți sau nu vrei să le faci pe toate în viața asta… Eu am numit-o prioritizare. Aș vrea să am mai multă ordine în viață, însă; de aceea sunt curioasă să studiez treaba asta mai bine. Dar, repet, multe dintre „simptome” eu nu le-am perceput până acum drept ceva greșit care trebuie îndreptat ca să fii în rând cu lumea normală (pardon, cu lumea neurotipică, pt că nu mai mai e ok să zici „normal”) și aș fi vrut exemple concrete de cum a fost afectată viața adulților de aceste simptome (incapacitate de a păstra joburi? pierdut orice avion a trebuit să prinzi vreodată? pierdut chei săptămânal? uitat evenimente importante?) O să ascult discuța de diseară că sunt tare curioasă.
@ alex, perfect de acord că sunt necesare discuțiile. Ear eu n-am susținut că „eu nu am o problemă, deci ea nu există”. Îmi este clar că există. Dar aș vrea să știu DE CE este o problemă și nu un simplu fapt.
Spun femeile in video: e GREU. Greu sa pastrezi relatii, greu sa iti faci prieteni, greu sa iti faci treaba, greu sa dai un telefon, greu la munca, greu cu ordinea acasa etc.
Nu ar trebui sa fie totul atat de greu, e normal ca unele lucruri sa fie grele, dar nu e normal sa fie totul atat de greu. Sa fii dependent de post ituri si remindere, sa iti pierzi mereu lucruri, toate astea vin cu mult stres, anxietate. In plus, sentimentul ca esti diferit, faptul ca ceilalti nu inteleg si te acuza de rea vointa, si acestea sunt lucruri care au impact serios asupra calitatii vietii.
Nu ai descris ADHD. Nu poți lucra nonstop cu deficit de atenție. Sau poți, dar obținând rezultate slabe. Pentru că 1) nu te poți concentra 2) nu înțelegi percepția timpului, deci nu poți respecta un deadline, nu poți aproxima cat timp îți ia sa faci un lucru, te organizezi prost etc
Persoanele cu ADHD sunt des in urma celorlalți pe toate planurile (studii, cariera etc), sunt concediate des, fac greșeli aparent banale pentru ca nu sunt atente la detalii, fac totul cu eforturi herculiene, se apuca foarte greu de un lucru și foarte rar duc ceva până la capăt (fără medicație). Tu ai descris doar o persoana afectata de capitalism și de toată cultura asta a productivității toxice. Eu nu am lucrat 2 ani din cauza ADHD, am pierdut relații, am ratat oportunități, am crezut că e burnout, depresie și că-s ultima leneșă a universului și de fapt mi se agravaseră „trasăturile” pe care le-am ignorat din copilărie. Încă mă bântuie ce mi-au zis diverse persoane din viața mea „că trebuie să fiu mai responsabila” când eu știam că dadeam tot ce puteam, „că nu-mi place sa perseverez” când eu credeam că muncesc din greu, dar nu înaintam că mă distrăgea orice etc. In ziua când mi s-a sugerat că aș putea avea ADHD și am citit despre cum se manifestă la adulți am simțit că m-a calcat trenul. Totul avea foarte mult sens. A trebuit să învăț din nou sa fac tot ce știu, dar în alt ritm, in ritmul meu, nu al oamenilor normali, cu diverse tool-uri. Nu ești defecta daca ai niste trăsături, ești defecta daca totul ți-e greu și toate eforturile tale se opresc într-un gard, dacă simți că te sufoci în haos/stagnare și nu poți să te ridici fara ajutor. Poți fi productiv ca ADHD daca știi să îți păcălești creierul, dar puțin probabil să fie vorba despre asta in cazul tau.
@R
Poate ajuta daca te gandeste ca ADHD-ul e pe un spectru, nu e un da sau nu. O intrebare buna e unde te afecteaza negativ trasaturile despre care vorbesti. Iti provoaca anxietate faptul ca faci lucrurile pe ultima suta de metri? Ti se pare ca esti agitata, coplesita, surmentata cand faci mai multe lucruri deodata? Intri intr-un fel de paralizare mentala cand esti prinsa intre actiune si inactiune.
Cred ca daca actiunile pe care le scrii mai sus nu-ti afecteaza negativ viata de zi cu zi, reusesti sa te integrezi usor in standardele de la job, sociale, etc, atunci poate nu vorbim de ADHD. Pot fi alte lucruri, poate fi nimic.
Testele online sunt si ele minim de ajutor, a fi neurodivergent are de-a face cu modul in care functioneaza creierul si de asta e nevoie de un proces de diagnosticare mai lung si complex.
Sper sa ajute 🙂
@R,
Ai descoperit ca esti o fiinta umana… wow ! Toti suntem asa. Lasa pastilele, si traieste !
Recomanzi un loc anume pentru a face screeningul si diagnosticarea? Mi s-a recomandat sa fac asta de catre terapeut, dar in urma unei singure sesiuni la psihiatru a concluzionat ca daca nu am avut probleme la scoala, cel mai probabil nu este AdHd, si as vrea sa cer o adoua opinie. Nu am avut probleme la scoala,dar imi amintesc clar ca mi-am gasit mecanisme care sa ma ajute sa ma concentrez de pe la 7 ani, ai inca alte bife de pe lista de simptome.
Buna, ai putea descrie putin ce metode de concentrare ai gasit? De obicei la ADHD abia in adolescenta sau mai tarziu se reuseste un fel de compensare a lipsei de atentie.
Este senzational articolul! Felicitari tie femeie frumoasa! Nu te cunosc si nu stiu cum arati dar citindu-ti randurile mi-ai pus un zambet pe fata cu lacrimi cu tot, regasindu-ma atat de bine in descriere incat aproape mi s-a pus un nod in gat ca nici eu nu m-as fi descris atat de bine. In momentul asta tare mult mi-ar placea sa te cunosc si in persoana la o cafea in centrul Bucurestiului la o terasa vesela. Cu multa caldura, Mara!