Am primit pe email acest mesaj pentru voi de la Ilinca Iacob. Recunosc că mi-a fost greu să citesc povestea supraviețuirii ei. Citesc zilnic multe lucruri impresionante, dar acesta a fost… o să vedeți voi. Luați de puneți la inimă și nu judecați dacă n-ați fost în același hău cu ea.
Dragă Ioana,
Visez la un loc în care oamenii cu depresie sau măcar mamele cu depresie postpartum să aibă un loc în care să își revină din boală asta urâtă. Un loc plin de înțelegere și iubire, în care să se simtă în siguranță și relaxate. În care să își poată plânge durerea și linge rănile. Să nu își simtă viață amenințată și să se simtă respectate, tratate cu empatie și speranță.
Pentru că te urmăresc de ani de zile și ai acces la așa multă lume, m-am gândit să te rog, dacă ești dispusă, să îmi publici mesajul.
Recent, am aflat că o fostă colegă s-a sinucis. Tânără, cu o fată preadolescentă. Depresie. A lăsat un mesaj pe facebook fix înainte să o facă. Am citit și recitit, cu lacrimi șiroaie pe obraji. Nu cred că ar rămâne cineva neimpresionat la citirea mesajului ei, doar că la mine a fost mai mult de atât. O mare parte din ce a scris femeia asta acolo, din suferințele și trăirile ei le-am simțit și eu. Am fost acolo. La marginea prăpastiei, gata gata să sar… Cred, de asemenea, că unii care au citit s-au gândit. Ia uite “nebuna”, cum să faci asta? Cum să lași copilul ăla singur?
Am hotărât să scriu acum despre experiența mea. După aproape doi ani jumătate de când am avut episodul acut. De ce? Pentru sufletul meu, pentru mintea mea, pentru fetele mele și pentru voi.
La voi îmi doresc să ajungă povestea mea.
Voi, care suferiți în tăcere, voi care vă simțiți “gâtuiți” de anxietate, obosiți până în măduva oaselor, voi, care nu vedeți decât un hău imens din care simțiți că nu mai puteți ieși, frică, întuneric, tristețe, voi, care nu mai simțiți nimic, voi, care nu puteți să vă ridicați din pat sau să va spălați pe dinți sau să va faceți un duș, voi care sunteți atât de obosiți încât ați vrea să se termine odată, care credeți că nu mai e nimic de făcut, care credeți că nu există soluție, că așa va fi mereu, voi care aveți impresia că așa a fost mereu, că s-a terminat, vouă, care vi se pare că sunteți o povară, voi, pe care nu vă mai bucură nimic, cu greu reușiți să schițați un zâmbet, așa, “de ochii lumii”, voi, care, aparent, păreți din afară fericiți, din poze, colegii ar zice “era un tip mereu glumeț, vesel”, dar care vă luptați zilnic cu demonii interiori, voi, care simțiți că nu sunteți niciodată suficienți, care oricât v-ați strădui parcă nimic nu iese și nimeni nu vede, voi care vă simțiți atât de singuri și poate chiar sunteți înconjurați de oameni, dar singurătatea mereu câștigă, voi care simțiți că nu sunteți sau nu ați fost iubiți niciodată…
Am 34 de ani. Aș zice că sunt o fire mai sensibilă, mereu am fost așa. Emotivă, fragilă. Sunt născută în Piatră Neamț. Am trăit până în clasa a 8-a acolo, apoi din liceu am locuit în Bucureșți. Părinții mei, cu cele mai bune intenții, au hotărât să ne mutăm în București. Terminasem clasa a 8-a. Am intrat la Sava. Clasa de filologie. 30 de fete și un băiat.
Țin minte foarte bine prima zi când am fost la liceu. În Piatra aveam vreo 3 autobuze maxim. Aici sunt zeci. Aveam o hârtie în mână cu numerele autobuzelor care mă duceau la stația de lângă Cișmigiu. Mă uităm pe hârtie, mă uitam pe ce venea….
La început, mă simțeam groaznic. Mi se părea că toată lumea se uită urât la mine, îmi era așa dor de prietenii mei. Dacă ar fi fost după mine, nu aș fi plecat. Mă simțeam foarte singură. Accentul mă dădea de gol și mi se părea că râd fetele de cum vorbesc. O lună de zile în fiecare dimineață am vomitat. Părinții mei, speriați, m-au dus la tot felul de medici să vădă ce am. Diagnostic: bilă leneșă. Încet, încet, fiind o fire extrem de prietenoasă am ajuns să nu mai vreau să plec din București nici în vacanțe și crizele “de bilă” s-au oprit. Abia peste ani buni aveam să realizez că de fapt atunci au început atacurile mele de panică.
În liceu am făcut un efect advers de la un medicament banal, nu intru în detalii. Vă spun doar că eram singură acasă, mi-a fost foarte rău, la spital la urgențe mi-au zis “dacă mai stăteai puțin acasă puteai să mori”. Să mor….
Liceu, facultate, master… Anxietățile au crescut din diverse motive, nimic special. O mare perioadă nu am putut nici să stau singură în casă din cauza episodului cu pastila aceea. Adică aveam prieteni, mă distram, eram într-o relație stabilă, aveam un job ok. Dar totuși, mereu când aveam o problema îmi era rău, vomitam, mă simțeam sfâșiată, tristă de multe ori, îmi era frică de boală, de moarte, mereu îngrijorată…
Mergeam la terapie la un psihiatru, am luat o scurtă perioada și pastile. Doar ca să înțeleg că totul e de la cap. Și nu am o boală gravă nedescoperită încă. Am făcut terapie mulți ani, peste zece, cred. Știu că și ea mă citește, psiholoaga, și nu i-am zis asta în față, nu am apucat, dar acum realizez că eram dependentă de ea. Îmi era dragă, mereu plecam de la ea lămurită, liniștită, dar mereu reveneam. Am făcut pauze, chiar și de ani, dar iar reveneam. Cu ajutorul ei am luat decizia de a ieși dintr-o relație de 9 ani care la momentul respectiv nu mai era ce aveam nevoie. Eram OK, știam teoria, ce e un atac de panică, că sunt anxioasă, că se poate trăi cu asta, dar nu mă vindecam. Se pare că nu era momentul…
Îl cunosc pe M, mă mut la el după o săptămâna, mă simt de parcă îl cunosc dintotdeauna. Am una dintre cele mai frumoase perioade de până atunci. Ne căsătorim cu gândul că vrem un copil. Se lasă așteptat, încep să se intensifice anxietățile mele. După 2 ani și diverse probleme, testul pozitiv. Eram în al 9-lea cer. În sfârșit, toate visele alea clasice (probabil impuse de societate încă din copilărie, inconștient) mi se îndeplineau. Visam să fiu în prenatal, să mă plimb pe străzi ziua în timpul săptămânii (când aveai job de corporație pre pandemie nu aveai luxul asta), să citesc, să mă uit la seriale. Să ies cu prietene care deja erau cu bebeluși, să merg cu bebe în sistem peste tot, să călătorim, practic viața noastră să nu se modifice decât așa, vreo 10% ????. Amuzant, nu? Mamele știu ce zic. Uite că acum nu îmi amintesc exact, dar cred că la 7 săptămâni, sau oare 5 am aflat că nu e un bebe, sunt doi. Ce??? Doi??? Cum adică doi?? Eh, lasă, era ecograful vechi. Doctorul tâmpit. Mai merg la altcineva. Nu… tot doi.
În adâncul meu știam că vreau doi copii. O prietenă mi-a zis de curând că în liceu am glumit spunând că eu o să fac gemeni sau că vreau gemeni (nu îmi mai aminteam; ai grijă ce îți doreșți, nu?). Când eram mică întrebam dacă faptul că sunt în zodia gemeni înseamnă că am o sora geamănă? Ca adult mi-aș fi dorit pe cineva apropiat ca un frate. Dar M voia unul, și pe urmă mai vedem dacă, spre nu. Dar nu doi copii odată. Ce presupune să ai doi copii odată? Păi eu tre să nasc natural! Stai, cum îi alăptez? Cum îi port? Cum călătorim? Cum mă deplasez pe distanțe mai mari? Nu știu pe nimeni cu gemeni. Ce înseamnă asta? Ce presupune? Eu eram pregătită pt un copil. Nu vreau doi. Stai, ce??? Eu care plângeam de fiecare dată când realizăm că nu sunt însărcinată, mă plâng că am rămas însărcinată cu gemeni? Ce om sunt eu? Nu am voie să am gândurile astea!!! Hai să le dau “în spate”. Să va mai zic că M avea un fel de fobie de gemeni? Aia identici. Cum sunt unii oameni cu fobie de clovni. Așa el cu gemenii. Cum naiba îl anunț? Hai că poate nu sunt identici totuși. Care să fie șansele? ?
Sarcină cu probleme, risc, de la început. Chist de 6 cm pe un ovar cu risc să se spargă. Prima vacanță anulată când erau cât o bobiță de orez fetele. Aveam zbor și cazare. Dar nu am vrut să îmi asum niciun risc extra. Mereu auzeam: Aaa, sarcina gemelară, risc de naștere prematură, să se consume gemenii unul pe celălalt (da, există așa ceva), să pierzi sarcina, să să să să. Totul era hazard. Va dați seama pe fondul meu nerezolvat ce au însemnat toate astea, nu? Eram efectiv un pachet de frici. În săptămâna 20-22 de sarcina, în dorința de a avea o sarcina “normală” ca toate celelate prietene și mame din jur, am făcut un traseu ușor la munte. După asta au început contracțiile dese. Când a auzit medicul ce am făcut cred că a vrut să mă bată ?. Cum doamna cu gemeni în 20 de săptămâni să mergeți pe munte? Complicații, risc de naștere prematură, gata, la pat. Ce? Stai! Cum? Unde e libertatea mea de mișcare?? Unde sunt plimbările alea lungi în parc și întâlnirile cu prietene?
Am stat la pat cam din sapt 22 până în 38 de sapt și 5 zile. Atât m-a lăsat medicul. Cu pastile care nu se găseau pe piață, injecții, contracții zilnic. Îmi zisese în săptămâna 38 că trebuie să aleg o zi săptămâna viitoare să nasc. Că deja devine riscant. Oricum am ținut “destul” sarcina, fetele sunt mari. Visam să nasc natural… multe visam eu. Cât am stat acasă m-am documentat mult. Am citit, am intrat pe grupuri de mame de gemeni, știam tot ce trebuie să faci. Mamele de acolo ziceau că alăptează, că e ok, se descurcă. Unele chiar și cu mai mulți copii. Și fără soț. Dacă ele pot, eu cum să nu pot??
Pe 24 iulie am născut prin cezariană două fete de 3 și 2,9 kg. Mi se păreau minuscule, deși sunt multe nașteri singulare cu copii de 3 kg sau mai mici. Toată sarcina am fost inundată de frică, că pierd sarcina, că nasc prematur. După ce am născut a început coșmarul. Am avut cele mai urâte dureri din viața mea. Toate femeile din jur se ridicau și mergeau că niște flori. Eu aveam nevoie de ajutor să fac orice și mă țineam de toți pereții. Dureri de la operație, de sâni, de cap. Plâns. Atât de mult plâns. Alăptarea pentru mine a fost un mare chin. Visam enorm să fac asta. Am luptat ca niciodată să ajung să alăptez în tandem. Dar era “prea târziu”. Deja nu mai eram eu acolo. Mă uitam la capetele alea micuțe care se hrăneau amandoua odată de la sânii mei. Mă durea carnea pe mine. Eram atât de obosită…
Toată ziua mă mulgeam, alăptam, schimbam copii și mă chinuiam să le adorm. Stăteam mult în pat, în liniște, fără telefon, cu ele la sân să doarmă. În timpul asta încercam să găsesc ajutor, că M a stat doar o luna acasă după naștere, ca mai orice partener, că așa e legea. Ce ajutor? Eram disperată, terorizată efectiv. Dădeam numai peste femei neserioase, nu reușeam să îmi fac timp să mă văd cu ele, ori nu veneau, oribil.
Primele 3 luni nu îmi dau seama cum au trecut. Începuseră să aibă un program cât de cât. Mai ales noaptea. Ne trezeam de vreo 3 ori. Amândoi. Că nu aveam cum să le mufez singură. Iar M ziua mergea la serviciu. Plângeau atât de mult, Doamne, părea că doar dorm și plâng. Nu mai suportam plânsul ăla. De ce? Sunt sigur bolnave. De ce să plângă atât de mult? Vă rog, liniște!!! Vreau liniște!! Vreau să dorm, îmi e atât de somn.
De la 3 luni s-a “stricat” ceva la motoare și somnul lor a devenit un lux. Se trezeau din oră în oră. Nu mai știam când e zi, când e noapte. Mă uitam în oglindă. La burtă lăsată de parcă eram încă însărcinată în 5 luni, eram în rest slabă ruptă, la sânii care deja începuseră să se lase și care nu păreau că ajută copiii să se liniștească. Cine e femeia aia? Și ce vrea de la mine? Unde e Ilinca? Unde e viața mea? De ce nu sunt fericită? De ce nu mă bucur deloc? Nu asta voiam? Auzeam mereu: Gemeni? Vaaai. Cât de frumos, o binecuvântare! Ce bucurie! Sunteți norocoasă! Ați scăpat din prima!
Îmi bubuia capul. Îi urăm pe toți care ziceau asta. Și mă simțeam ultimul jeg de mamă. Ce mamă nu se bucură de copiii ei? Ce mamă sunt eu? Vreau viața mea înapoi!!! Unde e viața mea? Nu mai suport. Vreau să se termine! De ce gândesc așa? Ce e în neregulă cu mine?
Auzeam că trece, că e normal, să mai ies, să fac lucruri pt mine. Dar nu puteam. Cum să ies? Păi și copiii? Dacă vor lapte? Dacă nu sunt eu? Păi eu știu cum trebuie făcut tot, nu, lasă, sunt aici în caz de ceva.
În vacanța de Crăciun 2019 nu am dormit 2 săptămâni. Eram la capătul a orice. Copiii începuseră să facă caca dubios, pe grupuri citisem despre asta, ah, e probabil să fie alergici la lactoză (pentru multă lume asta nu înseamnă nimic, oricum, nu era un capăt de lume). Pentru mine cred că asta a fost “the broken cookie”. Asta ar fi însemnat să renunț la lactate nu știu cât timp, mers cu copiii la teste șamd. Eu care ajunsesem să mănânc doar dulce în picioare, pe fugă mereu. Eu care nu puteam să planific absolut nimic, nimic… pentru că fetele nu mai voiau să mănânce în același timp, le culcam pe rând, nu știam cât și când dorm. Nu voiam să le trezesc pentru că doar asta îmi doream. Să doarmă ca să îmi aud gândurile. Mă uitam la ele și îmi doream doar să doarmă ca să fie liniște. Să tacă odată! Asta plus o vizită la pediatru. Mă vede, vorbim un pic și zice: Doamnă, nu păreți prea bine, dormiți? Șțiți ce? Eu zic că ați alăptat destul, hai să treceți pe lapte praf! (aici toate mamele care alăptează sau au alăptat știu că scrâșniti din dinți și va gândiți cum ați fi strâns-o de gât sau boscorodit-o). Mă simțeam ca ultimul om.
Păi stai domne? Cum adică? Nu există așa ceva. Eu am citit 70 de cărți despre alăptare și am fost la 5 cursuri. Nu există să nu mai ai lapte. E un mit asta. Alăptam, fetele urlau de foame, eu eram zombie. Nu mai plânsesem de 2 sau 3 luni. Deloc. Nu mai puteam să plâng. Atenție!!! Asta este un semn de depresie. Mă pusese pe gânduri, dar cine mai are timp să se gândească la asta?
O săptămâna am chinuit copiii neștiind cum să alăptez și să dau completare lapte praf. Simțeam că dezamăgesc în ultimul hal. Știam că dacă dau lapte praf copiii nu or să mai suga de la san și pierd lactația. Pentru care mă chinuisem 2 luni zilnic. Cu dureri crunte, toate problemele de alăptare posibile, lacrimi muuulte. Ale mele mai ales. Nu concepeam așa ceva. Mă uităm la ele. Mă gândeam: oare eu le iubesc? Mă uităm la M. Pe el îl iubesc? Ce e aia iubire?
Noaptea gândurile curgeau continuu. Frică, panică, întrebări. Dialoguri cu mine. Nu mai puteam adormi deloc. Nu mai puteam lua decizii simple. Îmi era rușine de starea mea și de toate gândurile astea. De cei din jur. Simțeam multă vină. Eram de vină pt tot. Nu mai aveam energie să fac nimic, nici să mă ridic din pat. Stăteam în pat toată ziua. Dar nu dormeam. Mă mișcam în reluare.
Nimic nu îmi mai aducea bucurie. Nici ce înainte m-ar fi entuziasmat. Nu mă puteam bucura deloc de copii și simțeam că nu mai pot avea grijă de ele, că nu mai sunt conectată cu ele. Sincer, cred că nici nu fusesem până atunci.
În fiecare zi săptămâna aia m-am gândit hai că pot, hai ridică-te din pat. Eșți doar obosită. Nu e depresie. În capul meu o voce, undeva fooarte departe “Ba da, ba da. E depresie. Asta e depresie. Doar ai mai citit despre asta, știi care e treaba, care sunt semnele, fă ceva”.
Nu puteam. Nu mai puteam. Nu mă mai puteam concentra. Mă gândeam. Doamne, uite și la mine. M are liber, am putea sta toți 4 și eu doar stau aici în pat. Îmi aducea câte o fată să o alăptez. Mă mutasem cu patul în sufragerie, cică să mă odihnesc. Auzeam cum se trezesc și plâng fetele. Asta acum mi-am amintit. M era atât de obosit. Dormea lângă ele și uneori nu se trezea. Auzeam eu din camera cealaltă. Nu mă duceam să le iau. Nu mă puteam ridica din pat. Nu mai puteam. Lăsați-mă în pace!! Vă rog. Lăsați-mă! Noaptea îmi imaginam deja demoni care nu mă lăsau în pace. Era atât de multă gălăgie în capul meu. Tăceți dracu odată din gură!!! Taci taci taci taci! Ilinca, acolo înăuntru, mică mică, se mai ținea cu un deget și striga: spune cuiva ce simți! Spune, nu sta așa. Te rog, spune!!
Vreau să fug. Nu mai pot. Vreau să se termine. Nu mai pot. Gata. Vă rog. Nu mă mai chinuiți. Gataaa. O să plec la metrou. Da, știu că așa e sigur. Rapid. Sar acolo și gata. De ce să chinui pe toată lumea? Nu sunt bună de nimic. Sunt o povară. Nimeni nu are nevoie de o povară… dar nu spun nimănui.
Nu cred că am zis nimănui exact ce voiam să fac până acum. Lacrimile îmi curg pe față…am scris deja mult, și am omis multe, nu pot expune tot din viața mea, vă dați seama.
Ilinca, acolo, în corpul ăla străîn s-a agățat cu o ultimă suflare de viață și a spus: Mama, ajută-mă. Nu sunt bine. Te rog, ajută-mă.
Toate mamele o să înțeleagă ce urmează. Mama mea simțea că e ceva în neregulă cu mine. Nu șția cât de grav e. Dacă mama mea nu ar fi acționat atunci, eu nu aș mai fi fost. Așa că, încă o dată, vreau să îi mulțumesc aici, oficial. Te iubesc, mama. Nici nu îmi dau seama cum ți-a fost cu mine când eram mică, erai așa tânărp. Eu la vârsta ta când m-ai născut, eram cu capul în nori. Îți mulțumesc că m-ai purtat, născut, ți-ai jertfit corpul tânăr pentru mine. Te văd, te aud, simt durerea mamelor din toată generația noastră. Te iubesc.
Mama a venit o noapte să doarmă cu mine. Săraca se chinuia să rămână trează să mă păzească. Cred că atunci copilul Ilinca s-a activat în mine. Poate chiar el a cerut ajutor. Am avut puterea să îi zic atât: ajută-mă. Dar cumva sugrumat. Corpul meu voia să reducă la tăcere vocea aia. Mă luptăm cu cei mai urâți demoni.
Înăuntru, știam că am depresie. Chiar știam. Aveam una dintre vocile din cap care probabil era rațiunea. Și spunea: Ilinca, pune pe hârtie toate simțirile tale. Asta e clar depresie. Trebuie să ceri ajutor. Vocea cea mai puternică venea: NU!!!!! Știi ce se întâmplă dacă zici???? Îți dau PASTILE!!!!! Și știi ce fac pastilele? Opresc alăptarea. Da da. Alăptarea care e tot ce ai cu copiii tăi. Nu asta auzi peste tot? Alăptarea e viață, așa te conectezi cu copilul, așa îi alini orice durere. Păi ce mama eșți tu dacă nu mai alăptezi? Păi cred că nici nu te mai iubesc copiii fără lapte. Nu meriți să fii iubită!! Îndură acolo!!!! Taci! Taci! Taci!!
Poate pentru unii o să pară ciudat motivul pentru care refuzăm să cer ajutor. Știu că muuultă, dar multă lume o să mă înțeleagă. Trăim într-o societate a extremelor în România. Alăptarea atunci mi se pare că abia începuse de câțiva ani să fie considerată importantă la noi. Dar era pusă pe un piedestal. Adică erau mamele care nu alaptau că pur și simplu din start nu voiau sau nu puteau și încheiau subiectul ăla și mamele care făceau asta până în pânzele albe, pentru orice motiv, era sfânt să alaptezi și toată lumea trebuie să alăpteze și dacă nu alaptezi, probabil ai fost “slabă” sau dezinformată sau neinteresată. Sau poate aia era bula mea. Deși mă consider o persoană extrem de organizată și îmi place să mă pregătesc pentru orice din timp, să mă documentez și să învăț tot ce e nou. Pe grupuri mamele cam dădeau cu tine de pământ dacă spuneai că nu alaptezi sau ai vrea să nu mai alaptezi. Abia de un an, doi, mi se pare mai bine. Poate vedeam eu atunci doar partea negativă, să îmi spuneți dacă ați simțit altfel. Și, că să înțelegeți, eu m-am format apoi că doula și educator prenatal. Susțin alăptarea și știu cât e de importantă. Dar mai știu că cea mai importantă e sănătatea psihică a mamei, desupra tuturor celorlalte aspecte.
Să vă spun că mi se zicea: Aaa, păi știi, fetele plâng că ești tu stresată. Te simt, îți dai seama. Dacă ai fi mai liniștită, ar fi și ele ok și totul s-ar rezolva. Copiii simt tot tot. Doamne, câtă presiune simțeam cu asta. De parcă era acolo un buton pe care să apăs și gata, sunt zen. Vai, asta era. Vă mulțumesc, oameni buni, ce m-aș fi făcut fără voi. Vă rog mult, înainte să dați orice sfat, faceți un pas în spate, analizați puțin, încercați să vă puneți în locul celuilalt, poate doar pentru cinci minute. S-ar putea să aveți altă perspectivă. Nu trebuie să ziceți neapărat ceva. Puteți să spuneți doar: nu ești singur. Te văd, îmi imaginez că îți este greu, dar sunt aici.
Mulți oameni au încercat să mă ajute, mulți prieteni. Știu, văd acum, din luminiș, mulți au întins o mână, dar nu am reușit să o ridic atunci. Vă mulțumesc că m-ați văzut, să nu vă blamați vreodată că ați fi putut face mai mult. Sunt un om norocos. Am atâția oameni care mă iubesc în jur. Prieteni vechi și noi. Pentru mine oamenii sunt viață. Mă încarcă de bucurie. Și vă sunt recunoscătoare. Fiecare dintre voi, șțiți voi care, a avut un rol în renașterea mea. Dacă nu erați voi, nu ajungeam ce sunt acum.
Pe 7 ianuarie 2020, mama și prietena mea cea mai bună, C (de ziua ei), mă duceau la spital. Obreja. Spitalul de boli mentale. În dimineața aia venise multă lume la noi, era agitație. Vedeam că sunt îngrijorați cu toții. Îmi doream doar să fiu lăsată în pace. Tata mi-a zis că o să fie bine, se rezolvă. O să îmi dea acolo niște pastile și o să mă trimită acasă. E un dezechilibru în creier doar. Se rezolvă. Nu înțelegeam nimic. Nu vreau la spital. Nu nu. Nu vreau pastile. Ce să fac la spital. M mi-a zis: îți promit că nu te las acolo, te vede cineva și pe urmă îți da un tratament și te trimite acasă. O să fie bine. M, știu că în momentul ăla chiar credeai ce ai spus. Scriu acum lângă tine în pat și plâng înfundat ca să nu te trezesc. Știu că te-a durut tare când ai văzut că sunt închisă acolo. Știu că la un moment dat te-am urât că m-ai lăsat acolo. Am înțeles de ce ai făcut-o. Și eu aș face orice îmi stă în puțință ca să fii bine. Te iubesc și îmi pare rău că te-am lăsat singur. Ești cel mai puternic om pe care îl știu, ai fost acolo și tată și mamă. De când s-au născut fetele ai fost lângă ele, cot la cot cu mine. Sunt cele mai norocoase copile. Niciodată să nu crezi altfel. Ești cel mai bun tată de pe pământ. Și dacă ar fi să aleg din nou cu cine să am copiii ăștia, tot cu ține i-aș avea. Când fetele sunt cu tine sunt cea mai împăcată. Dacă aș păți mâine ceva aș ști că ele or să fie bine atâta timp cât ești tu.
Mulțumesc C că de ziua ta ai ales să mă ții de mâna când îmi era atât de frică și nu voiam să plec de acasă. Să îți păstrezi calmul. Să știi că nu am uitat nimic din ce am vorbit atunci în curtea spitalului. Și acum, lucidă, înțeleg așa bine tot ce ai zis. Avem o istorie lungă, cumva am fost acolo una pentru cealaltă când am avut nevoie cel mai mult. La bine și la greu. Îți sunt veșnic recunoscătoare! Prietena mea C i-a luat pe M și pe fete acasă la ei, cu copiii și soțul ei. A avut grijă de ei ca de familia ei. “E nevoie de un sat ca să creșți un copil” a fost demonstrat atunci, 3 săptămâni cât ei au stat împreună. Fetele aveau aproape 6 luni.
La spital, ajunsesem la o faimoasă doamnă care ulterior a decăzut total în ochii mei. Mi-a pus mai multe întrebări. Am răspuns sincer la toate. Îmi era foarte frică. Eram cumva paralizată de frică. Le tot ziceam că eu nu vreau să rămân acolo. Au întrebat: are cine să stea cu ea non stop? Cu ochii numai pe ea. Răspunsul era nu. Atunci cel mai bine pentru ea, pacient cu gânduri sinucigașe, este să rămână aici. În 10 zile o să vă externăm, nu vă faceți griji. Aveți depresie postpartum, aici sunteți unde trebuie.
10 zile? Stai. Păi parcă ați zis că nu rămân aici. Nu vreau să stau aici. Îmi e frică.
La camera de gardă mi-au cerut toate lucrurile de pe mine. Toate bijuteriile. Toți cerceii. Sper că cine mă cunoaște o să zâmbească un pic măcar. Eram în chiloți doar. Pe un hol. Mi-au aruncat o cămășă și au zis să mi-o pun. Mă uitam pe geam și vedeam cum mama și C pleacă pe alee. Vorbeau. C îi zâmbea mamei, acum realizez că mama era în ultimul hal de îngrijorată. Credeam că sunt nebună și m-au lăsat acolo. Că asta e.
M-au băgât într-o camerî micuțî. Cu un pat. Și un geam mic cu gratii. Ușa mare de metal?! Așa o vedeam eu. Mi-au zis: ia astea. O să fie bine. O doamnă, nu am mai văzut-o pe urmă. a venit să îmi pună niște întrebări. Voia să pară prietenoasă și înțelegătoare, mie îmi părea că vrea să scape mai repede de mine. Când a plecat au încuiat ușa cu cheia. M-am întins în pat și nu mai știu nimic. Adormisem. Prima noapte după 2 săptămâni de nedormit. M-am trezit dimineață. Debusolată. Eram tot acolo. Cât trecuseră? 5 minute? Mă culcasem pe lumină, mă trezisem pe lumina. De fapt trecuseră o zi și o noapte. Am dormit ca un cal tranchilizat.
Mi-au dat un halat gros și urat și au zis: Haideți cu noi. Mergem pe secție. Mergeam teleghidată. Nu m-am opus niciodată cât am stat acolo. Făceam tot ce mi se zicea. Doar că eram pe pilot automat. Am ajuns într-un salon cu 6 paturi. Nu erau pline toate. Femei. M-au așezat pe patul lângă fereastră. Mă uitam bănuitoare la restul femeilor. Apoi ne-au închis cu cheia. Nu a durat mult până am realizat că toate femeile de acolo erau grav bolnave, cu semne și comportamente clare. Mă gândeam: Da, deci ai avut dreptate. Ce cauți aici? Eșți nebună. Altfel dacă era doar depresie cum au zis ei, erau oameni ca tine, cu depresie. Acolo femeile vorbeau singure tare, fumau. Da. Se fumează în saloane deși scrie peste tot fumatul interzis. Rădeau isteric, se balanganeau, țipau, plângeau. Lângă mine stătea o fată care vorbea mult. Foarte mult. Avea tulburare bipolară. Mi-a povestit o groază. Eu îi răspundeam uneori, mai mult gândeam și tăceam. Eram în defensivă. Îmi zicea: colega, tu nu prea vorbești. Haide colegă, ce ai, uite ce frumos e aici! Mânca mult, foarte mult. Și apoi vomita tot. Noaptea făcea gălăgie și îmi era frică să dorm. Tot nu dormeam. Mă gândeam că poate mă strânge vreuna de gât noaptea. Rămăsese doar frica. Atât. Amorțeală și frică. Nu mâncam nimic.
Ați văzut filme de groază cu spitale de boli mentale? Eh, voila! Veneau cu cărucioare cu medicamente. Mă puneau să le iau, părea că îmi dau multe. Se uitau sub limba să vadă dacă le-am luat. Zilnic venea o doamna doctor sau o rezidență să mă întrebe ce fac. Nu aveam chef de ele. Nu fac nimic. Stăteam doar în pat. Pipi și pat. Atât. Nu mă spălăm. Nu făceam nimic altceva. Nici nu mă atingeam de mâncare. Cred că a doua zi, sincer nu îmi dau seama, au venit M și mama în vizită. Eram disperată. Mă gândisem numai la ei. Voiam să le explic unde m-au lăsat. Îmi făcusem un fel de discurs. Nu cred că am fost coerentă. Voiam să le explic că îmi e frică să rămân acolo, vreau doar să ies, nu mai fac nimic rău, iau pastile. Dar să ies de acolo. Le-am zis: cum vreți să îmi revin aici? Nu vedeți ce oameni am în jur? Dacă mă lăsăți aici și nu sunt încă nebună, o să înnebunesc. Cred că mă agățăm de ei și fizic când le spuneam. Deși neputând să plâng, mă simțeam falsă. Extrem de falsă, o cochilie goală. Doar că instinctul îmi zicea: fugi de aici. Pericol! Fugi cât poți. Mi-au explicat că odată ce m-am internat de bună voie nu mai pot pleca până nu cred medicii că sunt ok. Îmi venea să vomit. M a zis că s-a interesat, în București nu există niciun alt spital pentru depresivi. În țară, pe lângă Brașov, un sanatoriu unde nu te închid cu cheia. Dar cine m-ar fi vizitat acolo? Nu aveau cum să se împartă între copii, serviciu și eu. Asta era singură varianta. O să fie bine…
Nu credeam asta. Și vă zic de ce. Într-o zi unei femei i s-a făcut rău în salon și a căzut pe jos. Mă uităm la ea și nu aveam nicio reacție. O voce în capul meu: Băi, ce stai așa ca bleaga? Fă ceva pentru doamna asta. Strigă după ajutor. Vezi dacă are nevoie de ceva. Ce om eșți tu? Ce om nu simte nimic când vede alt om căzut pe stradă? Aaaa. Știu. Un psihopat. Ah, gata. De aia ești aici. Ești psihopată. Și mi-am amintit că nici nu mai simțeam iubire de ceva timp (cum vă povestisem în prima parte). Am stat să mă gândesc la toate emoțiile. Opa…nu mai simt nimic. Doar frică. Dar frică așa, din aia animală, instinct de bază, de fugi sau luptă. Sunt psihopată. Îți amintești emisiunile alea la care te uitai în liceu cu criminali în serie? Eh. De aia puteau ei să omoare. Că nu simțeau nimic. De aia ești aici cu femeile astea. Altfel, dacă ar fi depresie, ai fi într-un salon cu femei cu depresie, nu? Bun. Stabilisem în capul meu că sunt nebună. Ulterior am înțeles că din cauza lipsei de somn o parte din creier, cea responsabilă de emoții s-a închis temporar, ca să supraviețuiesc. Eu eram absolut sigură că nu îmi mai revin. Că asta sunt eu. Că acolo “la nebuni” am să mor.
Să vă zic cu înțărcatul forțat. Când am ajuns în spital, eu încă alaptam. Aveam sânii dureroși și plini de lapte. Mi-au dat o pastilă de stopare a lactației, dar “deștepții” pământului m-au pus să mă mulg în același timp. M-au trimis la un moment dat la un ginecolog care s-a purtat cu mine ca cu o vită de muls. Mi-a mai dat ăla o pastilă și a zis să nu mă mai mulg. Dar asta după vreo 10 zile. Până atunci mi-au pleznit sânii de durere. O asistentă blondă, drăguță, mi-a cumpărat varză. Mai puneam pe sâni când îmi aduceau. Mulțumesc, dacă ajungi să citești asta! Am plecat din spital având lapte în sâni. Știu că în secret mai storceam puțin când mergeam la baie, ca să văd dacă e gata. Am plecat pe semnătură că nu o să mai alăptez. Asta a fost înțărcarea mea “blândă”.
După o săptămâna în salonul respectiv în care tot nu reușeam să dorm, le-am zis că nu e normal ce fac. Să mă mute în altă parte dacă vor să dorm. Că se tot mirau că nu dorm. Da, de parcă ei ar fi dormit acolo. Noaptea auzeam cum urlă, înjură și bate cu pumnii și picioarele în ușa o femeie de pe etaj. Auzeam cum vorbeau cu și despre ea. Horror. Mi se făcea pielea de găină. Și mă gândeam: Cine știe. Poate peste câțiva ani eu o să fiu femeia aia.
M-au mutat într-un alt salon. Cred că vizavi. Acolo parcă erau mai puține paturi. Da, erau 4 paturi. O fată cu depresie, una bipolară care era în spital a 17-a oară și făcea sex cu vizitatorii ei în baia salonului. Și lângă mine o fetiță la vreo 20 de ani de mult pierdută, inocentă și speriată. Îmi spuneau fetele că era copil de medic. Nu venea nimeni să o viziteze. Să vă zic că am aflat că oamenilor bolnavi mental în țara asta li se da drumul pe stradă liberi dacă nu au făcut (încă) nimic? Stau 10 zile în spital, își iau acolo tratamentul (sau îl aruncă în wc că au învățat cum să fenteze asistenții) și apoi merg acasă. Unde nu își mai iau tratamentul dacă nu are cine să aibă grijă de ei. Și sunt pe stradă, cu restul. Oameni bolnavi care nu au nicio vină.
În salonul asta se fuma mult. Fetele aveau telefoane ascunse de la vizitatori (nu aveai voie cu tel). Într-o zi nu a venit nimeni în vizită la mine. Mi-a dat una telefonul să sun. Parcă parcă se întrezărea ceva acolo. O urmă de Ilinca. Cred că am început să dorm. Nu sunt sigură. Dar tot stăteam doar în pat. Nu vorbeam. Ascultam poveștile lor. Am stat o săptămâna acolo. Trecuseră 14 zile. Am întrebat de ce nu sunt mai bine. Păreau nedumeriți. Cât am stat acolo m-au trimis de 2, poate 3 ori la psihologul spitalului. Nu am simțit niciun beneficiu. Normal, ce să simți din 3 ședințe? Nu aveam oricum chef să vorbesc cu nimeni.
După cele 2 săptămâni mi-au zis. Ești gata să mergi “la liber”. La liber însemna pe un etaj numai cu femei care erau în saloane fără să fie închise cu cheia. Oameni internați benevol, care nu mai prezintă niciun pericol pentru ei sau ceilalți. În teorie. Mergeam singure să ne dea medicamentele la ore fixe. Coboram în sala de mese și puteam să ieșim în curtea spitalului. Mie cred că atunci mi-au modificat tratamentul. Făceam totul așa, în dorul lelii. Colegele de salon erau o doamnă simpatică care mă scotea des afară, să fumeze, o bătrână care își pierduse soțul de ceva ani (dar încă îi era greu să accepte și luase pastile multe ca să se sinucidă) și o tipă care umbla mereu dezbrăcată prin salon și vorbea continuu la telefon cu un bărbat. Acolo am primit telefonul înapoi. Dar nu l-am deschis. Ce să fac cu el?
Vreau să va zic că în tot timpul asta eu nu m-am gândit la fete. Adică nu mă interesa ce e cu ele. Mama îmi arate filmulețe când venea în vizită. Mă uităm și mă gândeam: ăștia sunt copiii mei? A fost foarte ciudat. La un moment dat, nici nu îi mai simțeam familiari.
Combinația de pastile puternice m-au adormit într-o noapte atât de profund încât am făcut pe mine. M-am trezit în miros puternic de caca. Nu aveam chiloți pe mine. Eram curată. Dar tot mirosea urat. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Am mers la baie și am găsit chiloții spălați pe calorifer. Stai, ce??? Încercând să mă dumiresc am avut flashbackuri. Făcusem pe mine. Am simțit cumva, am mers la dus. M-am spălat, am spălat chiloții și m-am întors în pat. Dar eram atât de sedată încât nu am realizat nimic din ce făcusem. Am anunțat ce s-a întâmplat. Îmi era scârbă de mine. Mă simțeam neputincioasă. Scârbă… emoție.
După maxim 4 zile “la liber” mă trezesc într-o dimineață. Sunt eu, Ilinca. Nu pot să vă explic. Dar știam că e gata. Sună probabil dubios, că a fost peste noapte ceva, un declic. Dar eram eu. Am deschis telefonul. Am început să răspund la toate mesajele. Să intru pe fb. Să sun lumea. Multă lume nu știa ce am pățit. Am anunțat medicii și au zis că mă externează luni. Era joi. Vineri era zi liberă și în weekend nu se făceau externari. Eram așa fericită. Plec. Gata. Sunt bine. Plec. Eram în al 9-lea cer.
Când am rămas gravidă aveam 63 de kg. Când am născut aveam 55 de kg (primele 3 luni am vomitat continuu). Când am ieșit din spital aveam 45 de kg. După 6 luni de tratament aveam 84 de kg (în condițiile în care greutatea mea maximă fusese 63).
Am început să merg la terapie la cineva cu care rezonam foarte bine. Psiholog. Ea colabora cu un psihiatru care și-a făcut treaba de a-mi gestiona tratamentul perfect după părerea mea. Mergeam săptămânal la terapie, ușor începusem la 2 sapt, chiar 3 parcă. Când m-a văzut prima dată psihiatra se uită la rețeta cu care ieșisem din spital. Se uită la mine. Și tot așa. A zis: nu înțeleg cum erați când ați intrat în spital. Că nu am mai avut pacient cu atâtea medicamente odată. 6 antidepresive toate doză maximă. Într-un an și 4-5 luni nu mai luam nicio pastilă. Ușor, treptat, am scos din ele. La final nu am avut nicio problema să dorm fără pastile.
Pastilele nu sunt baubau. Pastilele reglează dezechilibrele hormonale din creier. Eu fără pastile nu aș fi putut să mai dorm la momentul acela. Deci, voi, pentru care am scris scrisoarea. Dacă vă e frică de pastile e normal, și mie îmi era. Da, pot avea efecte urâte (m-am îngrășat). Dar nu trebuie să plecați cu gândul că o să le luați toată viața. Și chiar dacă, aia e. Vreți să fiți ok? Dacă citiți asta înseamnă că vreți să fiți ok.
Există viață după depresie, oameni buni!!!! Eu sunt dovada vie. Se poate! Chiar se poate! Știu că acum nu crezi asta, înțeleg prea bine.
Atâta timp cât nu ai murit și nu ai o boală gravă, există soluții pentru ORICE. Mă auzi?? Sunt aici. Sunt mai puternică decât am fost vreodată. Mă simt că un bătrân înțelept. Nu am crezut că mă fac bine. Uite că sunt nu bine, sunt foarte bine cu mine.
Acasă m-am bucurat să îmi revăd familia, am început să îmi reiau din activitățile de mamă. Am început să mă îndrăgostesc de comorile mele. Ușor ușor. Pas cu pas. Picătură cu picătură. Dormeam separat, soțul meu a avut grijă noaptea de copii, mă înclin, domnul soț. Eu am dormit vreo 6 luni cele mai odihnitoare somnuri din viața mea. Divin era. Luam pastilele seară și picam că o muscă până dimineață. Puteai să tragi cu tunul sau să treci cu tancul, eu dormeam. Asta m-a ajutat să mă refac.
Nu a fost niciodată ușor. Nici cu corpul meu transformat. Am trecut într-o zi pe lângă oglindă și m-am speriat. Nici cu copii, sau soțul, sau restul. Dar asta e viața. Sunt în viață.
Astăzi, după aproape 3 ani de când sunt mamă mă simt fericită și recunoscătoare. Numai noi ne putem face fericiți. Nimeni nu vine la tine să te tragă de mânecă și să facă el în locul tău munca de a ajunge să fii fericit. Mă iubesc ca niciodată în viață asta. Îmi iubesc copiii ca pe ochii din cap. Mi-aș da viața pentru ele! Vreau să cresc ca om și să fiu mereu mai bună.
Da, e greu, da, nu am o viață perfectă, da, am și eu probleme, da, îmi vine uneori să plec de acasă 3 zile să nu mai știu de nimic, da, plâng (slavă cerului), da, țip la copii, da, îmi pare rău.
Există viață după depresie! Te rog, fă ceva în direcția asta! Acum! Nu mai târziu, nu mâine, nu peste un an. Copiii tăi, familia ta, cu siguranță ai și tu măcar 1 prieten, vor ca tu să mai trăieșți! Sunt sigură că pe lumea asta e cel puțin o persoană care te iubește. Poate nu ti-a zis niciodată. Poate nu știe cum. Dacă simți că nu e, scrie-mi în comentarii. Te îmbrățișez! Sunt aici! Te văd! E greu, știu. Dar se poate să fie mai bine!
Ilinca Iacob
Impresionant! Nici nu aș fi putut să-mi imaginez cum arată pe dinăuntru sufletul făcut praf dar ai învins. Bolile fizice par floare la ureche. Trăiești și ești bine. Am experimentat și eu demult câteva stări din astea dar, pe atunci, nimeni nu vorbea, nu știa sau nu voiau ca tu să știi că asta e depresie. Vreo 6 luni. Am ieșit. Nici nu mai știu cum dar am ieșit. Să fii bine și să trăiești, iubești, visezi, ….mereu!
eu am plans in hohote!! de ciuda, de nervi, de ura pentru un sistem care urla a nepasare
Am plans…Ma bucur ca sunteti bine! M -am regasit in unele pasaje, in altele NU! Mi-e foarte greu sa ma exprim, tare greu!
Draga ilinca
Te imbratisez, Femeie, mama si sotie pentru ca ai scris și pentru ca azi ești bine
Am avut și eu „momentele” mele, atacuri de panica, crize de plans .
Trec, mai vin și trec iar
Ies afara, sărut copiii si sotul ,ridic capul, privesc cerul
Zambesc! O iau de la capable
Îți mulțumesc ca ai scris
Haideti mame și Femei sa ne ridicam, sa nu ne mai judecam
Omg, cat de fain scrii! Ma bucur ca ai impartasit cu noi prin ce ai trecut, am simtit de-a lungul timpului unele dintre starile descrise, cateodata mai revin, nu am ajuns la ganduri sinucigase, doar dorinta de a ma face mica intr-un colt si nimeni sa nu vrea nimic de la mine. Multumim!
@Elena – multumesc mult!
Hei,felicitări pentru curaj! Și pentru tot!esti dispusa sa vorbesti cu mine?
Ferice de voi, va permiteți depresia, eu nici pe asta nu mi o permit.
@oly depresia nu este ceva ce ‘iti permiti’
@Oly, ce suflet sa ai, ca dupa ce ai citit ce ai citit, sa zici una ca asta?
Grea poveste…..ancora ta a fost sotul, mama… erai totusi inconjurata de iubirea lor. E greu (aproape imposibil) sa recunosti ca desi e obligatoriu sa fii fericita, simti presiunea asta de la toti, nu esti si nici n ai voie sa spui ca delict mai mare nici ca exista. Sa recunoastem ca suntem slabi, ca suntem nepurinciosi, ca suntem imperfecti. Grea lectie ai avut de invatat dar fetele tale sunt norocoase sa te aiba. Am o sora geamana, suntem identice, si stiu de la mama cat de greu i a fost. Ea a ramas cu stres pana acum, tresare in somn, si nu se poate relaxa niciodata decat atunci cand pica de oboseala. O stare permanenta de agitatie, de nervi de sensibilitate. Incearca sa te ocupi si de tine, de voi doi sa gasesti activitati care te fac sa te detasezi. Faptul ca uneori vrei sa dispari e perfect firesc. Toti avem asta. E ok. A fi vulnerabil e un act de curaj si e limpede ca tu ai avut curaj sa spui, ajutor. Felicitari.
Multumesc frumos, asta incerc sa fac, da. Sa redevenim si noi sot si sotie, sa ma ocup de mine ca femeie. Draga mama ta, o inteleg bine. Dar sa stii, ca inima mea plezneste de iubire, e minunat sa ai gemeni. Atata iubire de-odata. Cum e sa ai o sora geamana? Sunt tare curioasa de perspectiva asta.
Cu mare drag. Ma bucur ca ti-a fost de ajutor mesajul. Sa ai o sora geamana este o binecuvantare alaturi de un chin. Ce e bine este ca mereu sora este acolo si daca tu ca mama ai reusit sa le cresti asa incat sa nu simta ca una e mai iubita decar cealalta, ele doua ni se vor invidia si vor sti ca pot sa se bazeze oricand una pe cealalta. Asa a fost si este la noi. Dar pt mama mea a fost cumplit de greu sa gestioneze toate crizele de adolescenta, si asa a devenit cumva foarte critica, in ideea de a ne perfectiona si a nu mai fi ranite. Dar asta a creat o permanenta stare de comparatie si competitivitate si uite eu de ex. dupa ce sora mea s a maritat n am putut sa ma impac cu gandul ca eu voi face pasul asta cand voi fi pregatita, si am actionat foarte gresit, totul cumva din dorinta de a corespunde cu asteptarile parintilor. Tu ca mama si sotul aveti un rol important in medierea comparatiilor perfect normale intre copiii tai, dar in asa fel incat sa nu se vada cu ochi rai….. unu ia o nota mai buna, altu e mai prietenos si e mai iubit, unu e mai slab, altu are nasul mai mic etc. acestea comparatii sunt mult mai intense la gemeni pentru ca nu le poti spune, el e mai mic o sa faci si tu asta, sau el e fata, tu baiat… etc. e greu dar te ajuta cumva iubirea si intuitia. uneori daca nu stii ce sa faci, nu fa. spune-le asta, si vezi ce urmeaza sa faca. Daca vrei ma mai poti intreba, ca in cei aproape 40 ani de relatie apropiata stiu multe :)). Aici insa nu ma anunta ca am mesaj si din intamplare am zis ia sa vad daca cumva am vreun coment la comentul meu.
Îți mulțumesc pentru că ai împărtășit experienta prin care ai trecut, una complicata. Nu e ușor să te expui așa cum au făcut-o tu și pentru asta te apreciez. Ma bucur ca ești bine si iti doresc sa fi așa mereu.
Nu stiu daca am fost în depresie sau poate doar am trecut razant pe lângă ea. Cu zile in care nu imi venea sa ma ridic din pat, câteodată lipsit de la muncă o zi.
Am citit cu lacrimi in ochi. De ce? Nu știu, poate că rezonez puțin cu povestea ta…am.o bebelina de 3 săptămâni și o fetiță de 6 ani și nu mă așteptam să fie mai greu la al doilea copil decât la primul. La prima fetița nu am plâns nici măcar o dată chiar daca habar nu aveam ce trebuie sa fac, acum plâng aproape zilnic, mă ascund de soț pt că m-a văzut o data și crede că el este vinovat, deși mă ajută mult și atât cât poate (el lucrează numai noaptea, este șofer pe camion). Bebelina mea confunda ziua cu noaptea și ziua doarme foarte bine iar noaptea plânge, eu stresata că soțul trebuie să doarmă ca sa fie odihnit mă agit și mai tare când văd că plânge într-una, îmi e frica sa nu fie el prea obosit și să facă vreo minune la volan…eu mai am și un examen peste trei zile care o să îmi garanteze sau nu concediul de creștere a copilului sau in serviciu pt la anul și pe lângă astea fetița cea mare trage de mine sa ne jucam…mă simt ultima mama, mă mai enervez și mă răstesc la ea deși e un copil tare bun, a acceptat -o foarte ușor pe surioara ei, nu mă așteptam deloc mai ales că până acum am fost doar noi doua peste tot…mă bucur cat pot de bebeluseala, abia așteptam să nasc sa o pot tine în brațe și să o miros…și totuși, de ce îmi vine să plâng mereu?
@Mia – pentru ca iti e foarte greu, e normal sa te simti asa. Nu ai nevoile de baza satisfacute si atunci nu poti da mai departe si te simti epuizata. Ai grija de tine!
Îți trimit multe îmbrățișări și te apreciez pentru toată forța ta interioara ,!
Me too, Ilinca.
E al naibii de greu.
Nu stiu daca te vindeci total de depresie asa cum sunt sanse mari ca o fractura usoara sa se vindece fara urma dar…inveti sa-ti traiesti viata, iti oferi iar toate sansele, lupti si te ridici iar. Esti clar un alt om dupa.
Ar fi poate cazul sa treaca toata lumea prin depresie ca sa inteleaga cum e si mai ales sa stie ca noi patitii cum e si astfel sa se poarte in consecinta cu cei ce sufera de depresie. E nevoie de un manual „cum sa fii aproape unei persoane depresive” si popularizare asa cum face povestea Ilincai. Multumesc pt curaj!
Iti multumesc pentru deschidere si curaj, Ilinca! Ma cutremura mesajul tau, inteleg mult din ce ai spus aici. Si eu am luat pastile dupa o lunga perioada de nesomn, cand fetita plangea toata noaptea, ajunsesem sa nu mai simt nimic cand ma uitam la ea. Ma bucur ca ai gasit puterea de a cere ajutor, iar acum poti vorbi atat de deschis despre experienta ta. Te imbratisez!
O poveste incredibila.
Din păcate în unele pasaje ma regăsesc și eu. Copiii mei sunt ceva mai mari, insa nu reușesc sa le fac pe toate, ma simt neputincioasă, ca nu contez, cea mai rea mama din lume……si asa mai departe.
Merg la psihoterapie de ceva timp și sper sa reușesc sa ma înțeleg cumva.
Viata acum este ca un carusel, ba sunt trista ba sunt vesela, ba zâmbesc ca să ascund ce simt de fapt….
Mulțumesc pentru articol…..mi.a dat de gândit!
Ma bucur mult ca ți.ai revenit, deși ai trecut prin atâtea. Bravo pentru putere.
O mama spre care sa intind mana ar schimba multe si pentru mine. Un sot care sa poata sa ma sustin atat, poate m-ar ajuta si pe mine. Dar el a ajuns chiar mai rau decat mine. Asa ca pe langa copii, trebuie sa lupt si pentru el. Lupt pentru 4 oameni si pentru mine nu mai pot. Plang aproape zilnic de mai bine de un an si nu mai vad nici o iesire. Niciuna. Am.niste ganduri groaznice, zilnic. E o minune ca inca reusesc sa ramana doar la stadiu de ganduri. Stiu ca trebuie sa cer ajutor, stiu. Dar nu am cui. Nu am cum sa ma ocup de mine si sa las acasa 3 copii si un tata care se lupta si mai tare decat mine cu depresia si anxietatea. La sotul meu a deja are si manifestari fizice, ii cedeaza intreg organismul. Deci el e mai grav. Eu sunt mai bine. Cred ca de asta nu pun in practica ceea ce-mi trece prin cap, ca stiu ca el n-ar putea rezista singur in urma mea. N-as face decat si mai mult rau.
In fiecare zi intorc problema pe toate partile. Caut solutii. Avem atatea probleme cu copiii, incat nu exista niciodata timp si pentru noi. Macar sa mergem la un medic. Nici banii nu ne mai ajung pentru cate s-au adunat. Nu este cale de iesire. E din rau in mai rau…Doar incerc sa rezist inca o zi…
Pot sa incerc sa ajut, M, te rog sa imi scrii pe ionouka@gmail.com
M sunt aici gata sa te ascult/ ajut asa cum stiu eu si cum pot❤️. Daca vrei te rog sa imi scrii pe toma_a_n_a@yahoo.com si pe urma putem vb pe telefon / sa ne vedem. Te imbratisez si nu uita ca nu mai esti singura.
si eu as vrea sa ajut, lasa-mi si mie un mail te rog pe informealina@gmail.com
Nu vreau sa incarc pe nimeni cu problemele mele. Fiecare le are pe ale sale.
Dar va multumesc din suflet pentru raspunsuri si mana de ajutor pe care vreti sa mi-o intindeti.
Ati facut foarte mult deja prin simplu fapt ca ati dat un reply ❤
Deja am primit un boost de energie de la voi ?
M, te rog scrie-mi, adresa mea e dabija.natalia@gmail. Contează mult să poți să vorbești cu cineva despre toate ale tale. Și nu, nu încarci pe nimeni. Cel puțin, eu nu o văd așa. Suntem cu tine. <3
Nu te retrage, te rog, M. Accepta o mână întinsă, sunt multe aici pentru tine, lasă -te ajutată de femeile care vor și pot să te ajute. Scrie-le, te rog!
@M , te rog sa imi scrii. Ma gasesti pe Facebook cu Ilinca Iacob, da-mi mesaj privat! am multe resurse gratuite . Ai grija de tine!
Felicitari pentru ca ai invins depresia! Am patit la fel cu primul copil. El plangea fiindca eu nu aveam lapte. Cateva luni de zile nu ne-am prins. Singuri ne-am dat seama, plangea de foame. L-am trecut imediat pe biberon. La al doilea am stiut. Trecut la biberon. Nu patesc nimic copiii. Sigur daca ai lapte le dai, daca nu, mai bine renunti la ambitia alaptatului. E nociva si pt mama si pt copil.
Si eu la fel am patit. Ma ambitionam sa alaptez de la san, iar copilul urla de foame. Pana la urma m-am prins si i-am dat de la san dar aveam pregatit si laptele praf. Dupa 10-15 min de supt ii dadeam biberonul. A luat in greutate, dormea bine si eu la fel. 7 luni a baut mixt, de la mine si formula. Pot fi foarte multe cauze pentru care laptele nu se secreta suficient. Polichistic ovary sindrom e unul dintre ele.
Draga M, cu toata bucuria as vrea sa te ajut daca doresti. Poti sa imi scrii la adresa: sharon_miha@yahoo.com sau sa ma suni la numarul 0747835680.
Felicitări!Ești o femeie puternica!Ai lângă tine oameni care te iubesc și care merita toată dragostea ta!Îți doresc sa fii fericita alături de familia ta!
Extraordinar! Nu am știut ca se poate întâmpla să te îmbolnăvești atât de rău! Dumnezeu să vă ajute să vă creșteți frumos fetele și să aveți o căsnicie bună!
M-a zguduit din temelii povestea ta, Ilinca. Gândurile tale din perioada postnatală, întrebările tale, mama și soțul ca ancore și punte peste hăul de griji și anxietăți, toate îmi sunt parte din propria poveste. Mă bucură felul în care ai dat sens acestei etape și faptul că ai ales să o împărtășești. Mie lacrimile îmi fac atât de bine de fiecare dată . Mulțumesc. Îți doresc ani blânzi.
Nu am fost în situația asta. Sper să nu ajung vreodată. Dar am citit și-am „trăit” povestea dvs. Durerea, disperarea, chinul… două fete am și eu. Nu gemene. Uneori îmi venea să plec în lume dar cumva mi-am găsit în interior puterea să merg mai departe.
De câțiva ani ne luptăm cu atacurile de panică ale soțului. Sunt urâte. Am obosit amândoi. Parcă tot mai greu trecem prin ele. Nu mai știu ce să-i mai spun ca să-i fie mai ușor. Cuvintele și susținerea mea parcă nu îl ajută. Dar nu ne lăsăm. Luptăm!
Vă mulțumesc pentru că v-ați deschis rănile în fața noastră!?
E o dovadă de altruism și un real ajutor pentru cei care se recunosc în situații similare. ??
Am fost si eu cam pe acolo!
Nu asa grav , dar mai era putin!
M a ajutat mama , sotul , fratele, prietena cea mai buna!
Si eu am pus presiune pe mine sa fiu cea mai buna mama, sa alaptez, chiar daca nu aveam suficient lapte!
Am fost la un pas de mastita, am acut cele mai cumplite dureri de sani! Nimic nu a rivalizat cu durerea aia! Cezariana a fost pistol cu apa! Am tras ca un caine de mine si sanii mei! Am avut lapte 4 luni!
Dar copilul nu era satul niciodata ! Plangea amarnic! Si eu cu el!
Cel mai bun sfat a fost cel venit de la prietena mea cea mai buna: nu e cazul sa te prapadesti fiinca nu alaptezi! E clar ca suferiti amndoi! Treci pe completare cu lapte praf si va fi bine!
Asa am facut! A fist o imbunatatire clara!
Sau alta fraza care mi a ramas in amintire a fost a sotului meu ! Vazand cat sunt de cazuta , nervoasa, plangacioasa , mi a spus intr o zi:
Cum pot sa te ajut? Daca e nevoie stau si in cap , numai sa fii ok!
Asta n am sa uit niciodata! A ajutat mult!
De aceea eu personal, trag in semnal de alarma in privinta forumurilor si a mamelor care forteaza la maxim ideea ca trebuie sa alaptezi, trebuie sa nasti natural, trebuie sa….
Nu, nu trebuie nimic din ce nu poti sa faci!
Tipele care stau in varful patului si au bone, peste bone, ajutoare , menajere, astea fixeaza un standard pe care noi celelalte care nu avem aceste privilegii, nu l putem atinge!
Asa ca , fetelor, nu trebuie nimic!
Doar ce puteti! Si ce vi se potriveste!
Si amintiti va : toate trec! Vor veni si zile bune si senine!
Mmm, am citit mesajul Ilincai si am plans. Pana acum 12 ani auzisem asa tangential de depresie. Nu stiam ce inseamna, nici acum nu sunt sigura ca inteleg mai bine.
Cand mama mea a fost diagnosticata avea 51 de ani… controale la psihiatru, pastile, multe pastile, stari de confuzie si multe altele. Greu! Oribil pentru ea, si greu pt noi. Pentru ca la medic i se punea in brate reteta si urmatoare programare. Iar noua ni se transmitea sa fim vigilenti sa-si ia tratamentul. Atat!
I-am propus mamei sa mearga la un psiholog, a refuzat. Cateodata isi intrerupea singura medicatia… in fine.
Dupa vreo 3 ani starea ei s-a agravat si a fost nevoie de internari repetate la Obreja. Atat pot sa spun: bine ca am scapat! De aproape 3 ani, este bine. Intr-un echilibru, locuieste singura, se ingrijeste singura (!!! O victorie foarte importanta), este bine. Socializeaza atat cat poate si isi face mici bucurii.
Eu am in minte 3 versiuni ale ei, cea de dinainte – muta muntii din loc, cea pusa la pamant de boala si cea de acum.
O admiram tare mult cand era copila, credeam ca ea poate sa invinga orice obstacol, era acolo mereu pt mine sa descurcam impreuna itele vietii.
Apoi cand s-a imbolnavit, o vedeam neputincioasa, de multe ori credeam ca nici nu vrea sa se faca bine (mai ales cand refuza medicatia, o ascundea sa nu vedem noi ca iar e „in pauza”).
Versiunea de acum… este cea mai buna. Este o combinatie de Phoenix si Wonder Woman.
A cazut jos, si s-a luptat cu depresia / anxietatea si psihoza timp de 7 !!! ani. Ia tratament in continuare pt ca din pacate dupa atatia ani medicii i-au spus ca nu il mai poate intrerupe, insa …. este independenta, si cel mai important cere ajutor cand simte ca este prea obosita, nu poate sa doarma, gandurile incep sa fie distorsionate.
Chiar daca nu si-a revenit complet, faptul ca a reusit cumva sa se remonteze, sa lupte pentru ea si sa fie bine acum…. wow! Nu am cuvinte sa exprim cat de recunoscătoare sunt, si cat de mult o admir (chiar mai mult decat inainte).
In 7 ani, putea sa isi incheie suferinta de mii de ori… dar n-a facut-o, desi de multe ori s-a gandit la asta.
Mi-a spus ca, in toata „nebunia ei”, in clipele alea cand era prizoniera gandurilor ei, tot grija pt noi a salvat-o.
Il pierdusem deja pe tata intre timp, si n-a vrut sa fim orfani si de mama.
Iti multumesc Ilinca pt tot ceea ce ai scris… mama nu ne-a povestit niciodata experientele ei din spital, doar ne repeta la externare ca nu-si doreste sa mai ajunga acolo vreodata.
Sa nu ma lungesc cu vorba… doua chestii mi se par esentiale:
1) „dezvoltarea emotionala” – nu stiu daca acesta este termenul corect, este imperativa pentru copiii nostri. Chiar si pentru noi sunt utile materialele pt copii (unii dintre noi suntem repetenti la capitolul asta).
Si 2) educarea familiilor ai caror membri se confrunta cu astfel de diagnostice- sau altele din aceasi sfera.
Noua ne-a fost dificil sa acceptam situatia si nu am stiut cum sa reactionam in anumite situatii.
Plus ca am avut o multime de piedici din partea familiei extinse, tot felul de „interventii” inutile si care poate au ingreunat procesul de vindecare.
Fratii mamei, de multe ori au reusit s-o convinga pe mama sa refuze internarea, pe motiv ca o vom abandona acolo, ca vrem s-o scoatem „nebuna” si alte aberatii.
O sora a mamei, nici acum in al 12-lea ceas, nu e convinsa 100% ca mama este depresiva… ci ca „s-a prefacut/se preface” pentru atentie.
Imbratisari ?
Multa sanatate mamei. Este intra-adevar o luptatoare! multumesc pentru aprecieri
Buna Ilinca!
Am citit si recitit povestea ta si tare mult ma regasesc si mi-e frica.
Am doi baieti minunati, 7 si 11 ani. Nu am avut nici o zi de concediu maternal, lucram in sistem de freelancing si nu era avantajos sa intru in concediu. Asa ca am nascut luni, m-am externat joi si luni dimineata m-am logat la job. Nici un ajutor inafara de sot, care lucra noaptea sa poata sa ma ajute ziua cu copiii. A venit mama, a stat o saptamana si a fugit mancand pamantul. Pe mine si sora mea ne-a crescut bunica si banuiesc ca nu stia cat e de greu sa ai grija de un bebelus. La al doilea nu a mai venit deloc. Mama e ultima persoana la care as merge sa ii cer ajutorul; este foarte critica si foarte egocentrista. Dupa parerea ei nu fac nimic bine si imi dau seama cat am muncit sa ii arat ca pot reusi si degeaba. Am o cariera, am fost promovata de 4 ori in 5 ani, mi-am triplat salariul, manageriez un portofoliu de sute de mii de dolari si o echipa de peste 20 de oameni. Yet, I’m no good. Ca nu apuc mereu sa gatesc cina proaspat si nu hranesc copiii cum trebuie, ca nu mi-e casa mereu luna, ca bla bla bla. Imi amintesc ca am lasat-o 4h intr-o dupa amiaza cu copilul de 3 ani ca sa pot descarca un camion cu lucrurile noastre cand ne-am mutat, sa nu duca sotul tot greul cum face de obicei, si toata dupa amiaza i-a sunat pe sora mea si tata (erau in alta tara la vremea aia) sa se planga ca e obraznic copilul si nu poate face nimic, trebuie sa stea numai dupa el. Dar eu, care lucram 8h (uneori 10h) pe zi cu un toddler sau un toddler plus un bebelus, cusuta, cu sanii plini de sange, nedormita, nespalata, nemancata, nu am voie sa insinuez ca mi-ar fi greu. Mi-o luam pe aia; is copiii tai, responsabilitatea ta, de ce i-ai mai facut daca nu te descurci si te plangi ca ti-e greu.
Fast forward, in ultimii 4 ani am dus niste batalii care sunt pe cale sa ma rapuna. Nu mai pot. Nu mi-am permis sa ma plang sau sa-mi trag sufletul de multi ani. Am cautat ajutor dar nu stiu cum de eu nu am reusit sa-l gasesc. Am fost la psihiatru, mi-a dat medicamente, sunt bune daca imi doresc sa fiu o leguma dar eu nu vreau asta. Imi vreau energia si veselia inapoi. Am schimbat 4 psihologi si am obosit sa muncesc atat de mult sa las un pumn de bani la terapie doar pentru a ma face sa ma simt tot mai rau. Ultimii 4 ani pt mine au insemnat trezirea tuturor mostrilor interiori cu ajutorul psihologilor dar fara sa ma indrume nimeni ce sa fac cu ei acum. Am obosit tare, nu mai am nici energie nici motivatie sa reiau. Nu ma mai support asa; parca nu mai simt nimic, nu-mi pasa de nimic, ma tem ca-mi arunc la gunoi cariera ca-s complet deconectata si, desi incerc din rasputeri, nu reusesc sa ma conving sa-mi fac taskurile. Am senzatia ca nu stiu cine este aceasta persoana, e ca si cum vocea din mintea mea sunt eu dar aceasta persoana din oglinda nu stiu cine este si de ce nu ma asculta.
Postarea ta mi-a dat de gandit ca nici eu nu am mai plans de cam un an. Nu ma enervez si nu ma bucur de nimic si, desi ideea sinuciderii imi dadea fiori, in ultimele luni m-am gandit foarte pacefull la ea. Mi-am imaginat cum sar de la etaj si ma lovesc de asfalt si nu am simtit nimic. Si mi-e frica. Fiorul si groaza si lipsa curajului ma opreau dar acum nu stiu unde au disparut. Mi se pare infiorator gandul si totusi nu simt nimic. Nici nu stiu de ce am scris.
Hang in there, please! Cumva, cum stii tu mai bine, dar fa-o! Nu esti singura, nu esti uitata! Nu stiu in ce masura te pot ajuta, in afara de a-ti spune ca am am trecut si eu pe acolo si te inteleg. Mai mult decat as vrea, mai mult decat imi e comod a recunoaste. Daca ai nevoie de o ureche ascultatoare, cere-i mailul Ioanei. Sunt aici.
Bună! Cred ca îți este foarte greu sa te descurci lucrând de acasă cu 2 copii mici. Eu nu lucrez și cu toate astea atunci când erau mici mi se părea horror cu ei acasă. Am avut ajutor mult de la mama mea, dar tot era greu. Dă-i la gradi, creșă, bona. Orice. Le face și lor bine plecarea, dar mai ales ție. Eu pe cel Mare l-am dat la grădiniță la 4 ani abia, program scurt, ca nu cumva sa fie stresat ca rămân eu cu bebelușul acasă. O prostie! Puteam sa îl dau si mai devreme și ne-ar fi fost tuturor mai ușor. Pune-te pe tine pe primul loc! Copii cresc și o sa fie din ce în ce mai ușor. Multe gânduri bune îți doresc!
Mie îmi vine sa te strâng in brate! Atât de tare… E normal sa nu mai poți, suntem oameni nu niște mașinării. Tot ceea ce se întâmplă in jurul nostru ne afectează intr-o oarecare măsura… și se tot aduna și devine tot mai greu…. Poți încerca sa mai eliberezi din ele? Cumva? Sau sa le iei pe rând pe fiecare? Sa cauți și o bona? “You cannot serve from an empty vessel”! Poți sa îmi scrii dacă crezi ca te pot ajuta in orice fel.
lidiavoivod@gmail.com
Hmmmm! Not you , but at a point,all of us!
Mama ta, te iubește așa cum știe ea! Puțin și egoist! Și tie nu îți trebuie validarea ei! Ai făcut mai mult decât a făcut ea vreodată ! Ești de mii de ori mai mama decât ea! Stai puternica pentru copiii tai și pentru bunul tău soț ! Au nevoie de tine! Poți sa ieși din gaura in care aluneci! Știu ce spun ! Te rog rezista și fii puternica! Ma gândesc la tine și sper ca simți gândurile noastre bune!
PS: te respect pentru putere și pentru lupta pe care o vei duce! Și vei fi o mama fericita, jucând la nunta pruncilor ei!
Pai eu ce sa mai zic …doi copii de vârste apropiate, tatăl meu e singurul în viață care a stat și el o singura noapte cu copiii…mama n-am, soră n-am.Singurul e soțul, care a fost alături de mine…dar și el fff obosit de la muncă…
Eu am luat totul pe umerii mei …plus că am incercat n joburi de freelance de acasă, mi-am stors nervii cu ele, niciuna nu au ieșit, câștig ff puțin pt cat muncesc de acasă, dar în câteva luni vreau să mă las de „meserie” căci ies mai mult în pierdere..
Am zis că sunt tare…că pot sa le fac pe toate…in 5 ani am ajuns in spital sa mă operez de fiere și o grămadă de boli …am 45 kg acum…nu am prietene, toți fug de mine, nu am bani…singurii sunt soțul și copiii mei care îmi dau speranța sa lupt cum mai pot , cat pot…dar niciodată nu m-am gândit să plec din lumea asta, știu cum e fara mamă….am crescut fara mamă de mica…offf e greu tare
@not me – Draga mea, dupa ce povestesti e cel mai probabil sa fii in depresie. Nu esti singura, nu ai cum sa le faci pe toate. Plus ca pana nu esti mai bine, nu o sa poti gandi limpede, e absolut normal, nicio surpriza. Eu daca stau cu fetele o saptamana acasa si lucrez in acelasi timp ma transform, toata lumea tipa si e nervoasa, copiii plang, eu plang. Nu e sanatos, de aia de cele mai multe ori caut alte variante, mai mult de o sapt nu am stat niciodata cu ele acasa sa si lucrez. Ai nevoie de o pauza si probabil tratament de care sa te tii. Ai grija de tine!
Wow,impresionant!Am plâns, deși nici pe departe nu am atins asemenea trăiri. Su nici nu am realizat cât de norocoasă sunt să nu fi fost inundată de ele. Îmbrățișări, felicitări pentru deschidere, care, cu siguranță va folosi altora!?
Chiar ieri ii povesteam cuiva despre o crima facuta de o tanara mama care si-a ucis bietul copil si mi-a spus ca femeia poate avea post partum. Oameni buni, nu mai nenorociti femeile sa alapteze si alte rahaturi pentru ca le impingeti spre nebunie si unele femei chiar isi omoara copilul crezand ca le fac un serviciu copiilor lor. Post partumul e real. Asa ca mai bine ajutati decat sa criticati sau judecati tinerele mame si sa le bagati in pamant cu sfaturile voastre. Adevarul e ca aceasta femeie ca si multe altele, a luat foarte multi hormoni in timpul sarcinii si desi au ajutat-o sa tina sarcina pana la termen dupa ce a nascut, hormonii ii erau dati peste cap si ea a explicat f bine ce se intampla dupa. Mergeti la medic va rog frumos daca simtiti ca nu mai puteti.
Ilinca, te imbratisez.
Buna! Ilinca, te imbratisez si iti multumesc ca ai impartasit cu noi povestea ta. Ma bucur ca esti mai bine si iti doresc multa putere si liniste, ca sa fii bine in continuare.
Eu nu am copii inca, dar toate fricile Ilincai eu le am de pe acum si imi fac tot felul de scenarii despre cum va fi cand voi avea copii, cat de greu, daca ma voi descurca si daca voi face lucrurile bine ca sa ii fie copilului bine. Si sincera sa fiu, ideile astea le-am preluat din ce vad la mamicile din jurul meu, mai ales colegele de serviciu. Toate vorbesc despre cat de minunat este sa ai copii, cat de mult si-au dorit, dupa concediul de maternitate toate au venit foarte aranjate, imbracate bine, relaxate, ca si cum sa cresti copii e ca si cum ai merge pe bicicleta. Apoi se mai si mira cand le spun ca nu sunt hotarata daca sa am un copil, pentru ca nu stiu daca voi face fata si incearca sa ma convinga cat e de frumos. Daca nu as fi citit blogul acesta , unde sunt atatea marturisiri si despre greutatile cu care se confrunta o mama, chiar as fi fost foarte complexata ca mie mi se pare greu si alte mamici sunt super relaxate.
Ce vreau sa zic este ca e o mare presiune din partea societatii si inca nu se discuta deschis despre cat e de greu sa cresti copii, cum se simte de fapt depresia post partum si ca sunt multe mamici care trec prin asta, dar majoritatea neaga si in fata lumii sunt super ok. Eu zic ca asta contribuie la depresie, sa vezi ca alte femei sunt in culmea fericirii, cel putin vizibil, iar tu simti ca te scufunzi intr-o gaura neagra a disperarii, frustrarii si altele. Aici intra si presiunea de a naste natural ca asa e mai sanatos (dupa unele standarde), sa alaptezi cat mai mult ca altfel copilul n-o sa aiba imunitate etc.
Mi se pare foarte util spatiul acesta creat de Printesa Urbana, povestea aceasta ca si altele pe care le aduce in fata noastra, ca sa vedem realitatea asa cum e ea, spusa de femei dispuse sa se deschida . Ma bucur sa vad mesaje de sustinere la aceasta poveste dar vad util sa fie acest sprijin si in viata reala, sa spunem ca e greu cand e greu si sa nu mai infrumusetam realitatea, asta doar pune presiune suplimentara.
Și când după 6 ani și doi copii inca nu vezi luminița de la capătului tunelului, ce faci? Toți au așteptări…toți zic că e ușor acum, nu că pe vremuri cănd nu erau mașini de spălat, când nu era bringo, glovo sau altcineva să aducă cele necesare. Dar ce faci când tot ce vrei e timp liber tu cu tine, macar la wc sa mergi fara cineva după tine, soț la lucru până seara. Zilnic singura și fiecare zi e la fel cu oricare. Mă rog sa nu mă îmbolnăvesc că nu știu cine va sta cu copiii. Dar uneori simt că nici eu nu ia cea mai buna varianta pt ei… Unul dintre copii cu Autism și ADHD, parcă nu îmi ajunge energia sa duc o zi de dimineață până seara….și mâine trebuie sa o iau de la capăt…plâng mult si dorm puțin…pe langa copiii este și casa de întreținut, curățenie mâncare 3 feluri… Copilul cu Autism are și intoleranta la lactoza și alergie la proteina laptelui… celălalt nu mănâncă carne …plus noi doi … Financiar nu ne permitem sa angajăm pe nimeni…familia extinsă este doar in acte… Deși mi-am dorit din totdeauna o familie… uneori mă întreb dacă chiar asta e ceea ce am vrut …nu mai sunt eu..nu lucrez că nu am.cu cine lasă copilul special. Aștept…nu știu ce…dar aștept…poate într-o zi va fi mai bine… Inca rezist după 6 ani in care nu am o noapte întreagă de somn…
Cateva idei:
Nimeni nu e perfect.
Nici tu nu esti perfecta, asa ca de ce te astepti sa poti mai mult dacat cei din jurul tau? Copiii sunt hraniti, imbracati si au unde sa doarma? Ii iubiti si ii ingrijiti? Intreaba-te ce au cu adevarat nevoie si, cel putin pentru un timp, renunta la tot ce nu e esential. Porneste de la situatia optima (curatenie zilnica, mancare gatita de 3 ori pe zi, meniu variat pentru copii) si gaseste un nivel care se potriveste vietii tale (curatenie o data la 2-3 saptamani, meniuri cu timp de pregatire minima, mai importanta e proportia de nutrienti decat sa manance tot ce ar trebui sa manance la varsta X). Deci ai un nivel pe care crezi ca il poti mentine relativ constant si pornesti de acolo. Daca merge bine, te bati pe umar si te recompensezi. Daca ti-a mai scapat ceva, te mangai pe cap, te ierti si incerci a doua zi din nou.
E important sa ai grija de tine.
In caz de accident aviatic, iti pui tie masca de oxigen inainte sa i-o pui copilului, da? Deci fa ceva pentru tine, planifica ceva cat de minor (5 minute in care nu le raspunzi copiilor, vorbit la telefon cu o persoana care te intelege, ascultat muzica in timpul mesei, etc.) Fii draguta cu tine ca sa poti fii draguta cu copiii tai si cu cei din jur. Pentru ca copiii au nevoie sa fie invatati, prin exemplu, sa rada, sa fie draguti cu altii, sa le fie mila si sa vrea sa ajute.
Nu esti singura.
Intra pe forumuri/grupuri cu mame de copii cu autism, cu intolerante si alergii alimentare. Vei avea posibilitatea sa inveti ce merge in unele cazuri, vei vedea ca sunt cazuri si mai grele si mai usoare, si s-ar putea sa gasesti femei cu care poti comunica bine. Poate si o prietena!
Nu te teme sa faci schimbari.
Daca ce stiai si ce ai vazut in familia ta, in jurul tau, nu se potriveste situatiei tale, nu te teme sa faci schimbari, sa fii creativa, sa incerci lucruri noi. Daca crezi ca copilului ii va fii mai bine daca il lasi sa aiba o papusa/paturica preferata, fa cum crezi tu ca-i mai bine. Daca bebele mic e linistit daca il cari pe spate si in casa, in timp ce gatesti, fa cum crezi tu ca-i mai bine. Daca copilul nu e gata sa renunte la scutece chiar daca are 3 ani, fa cum crezi tu ca-i mai bine. Cand nu stii daca ai dreptate sau nu, gandindu-te cum ii e mai bine copilului.
Incredibila povestea ta…ma bucur ca am citit-o deoarece imi da speranțe, inteleg si rezonez cu tine..de cand ma stiu nu vad sensul si scopul vietii, dar incerc si sper
Esti un exemplu, femeie draga! Pentru mine, cel putin!
am citit….si sunt fara cuvinte. doar atat pot sa spun : ca am citit si am inteles. Doamne Ajuta ca ai trecut cu bine!
Felicitări!
Ohoo, ce bine mă regăsesc.
Și eu am avut curajul să cer ajutor, dar târziu. La mine a fost soțul, a durat ani până am avut curaj să-i vorbesc, să-l rog să mă ajute, dureros a fost că restul nu m-au văzut iar părinții mei nici azi nu înțeleg. Peste 6 ani de tratament, probabil o să îl iau o viață, acum încep să reintru oarecum în normal. Copilul are aproape 13.
Mulțumesc, mă ajută să știu că nu sunt singura. Și da, azi sunt bine. Mult mai bine, oricum.
Ilinca, te imbratisez si iti multumesc ca ai impartasit aceasta poveste cu noi.
Nu am fost atat de rau, dar momente grele au fost, cum cred ca au trait majoritatea fetelor dupa ce au nascut, care nu au avut alt ajutor decat sotul si care nu au doenit o noapte intreaga ani de zile. Nici chiar dupa 1 an cand copiii intra in colectivitate, si noi, femeile care am bagat scoala, master, doctorat, ne intoarcem la munca. Cum sa performezi cand tu nu dormi? Cum sa fii ok cand nu stii incotro ?
cred ca femeile au nevoie de muuult mai mult sprijin post partum
3 ani…….odata ce ai luat contact cu demonul amiezii,
nicio pastila nu te poate scoate din iad decat temporar.Crezi ca ai scapat dar nu te bucura prea curand:simti si tu ca ceva e dupa colt si o sa se repeada la tine.Nicio pastila ,nicio credinta,niciun copil nu te poate scapa de asta.Nu te grabi sa dai sfaturi,nu te repezi sa pupi icoane si sa te inchini unor mascarici care vb despre religie, iadul e dupa colt si asteapta sa te inghita.,Cine o sa te salveze?.Nimeni.Nici copii,nici sotul ,decat tu ,singura,tu.
Demonul amiezii este o carte excelenta pe acest subiect. O recomand cu tot sufletul.
Câteva sfaturi:
1. Evitați grupurile de mămici
2. Evitați grupurile de mămici
3. Evitați grupurile de mămici
…
Acuma, serios:
– nu va copleșiti cu informații inutile, citiți una-doua cărți, nu sute;
– Renunțați la ideile fixe si înlocuit-l pe “trebuie” cu “ma străduiesc”;
– nu va mai comparați cu vedete mincinoase care au hoarde de ajutoare;
– apelați la pediatru pt întrebări, sau la familie pt sfaturi. Grupurile sunt toxice.
Mulțumesc pentru curajul asta de a povesti! Nu am fost „acolo”, dar a fost mama mea, inclusiv în spital de psihiatrie. Și e groaznic ce se întâmplă. Cât citeam despre experiența ta, îmi venea să urlu – „da’ de ce nu o scoateți de acolo?/de ce nu o puneți într-un salon singura/de ce nu o puneți în salon cu alți oameni care se lupta cu depresia…de ce?”
Când mama mea a fost internată, eu eram în facultate, cred, nici nu mai țin minte detalii. E blurata cumva amintirea. Taica-meu și fratele mai mare m-au protejat și nu mi-au povestit atunci multe detalii. Și mama mea cred că avut norocul că a fost scoasă în 1-2 zile de acolo, pentru că era groaznic ce văzuse într-o noapte în acel spital. Mi-a povestit acum câțiva ani cum a fost și mă trec fiorii și acum. Nu știu dacă a fost bine și pentru tratamentul ei (nu știu dacă l-a luat așa cum trebuie), dar o cred când îmi spune că ar fi înnebunit la propriu dacă rămânea acolo o perioada mai lungă.
Nu e vorba de Obreja, e un spital din R. Moldova. Nu știu dacă e așa, însă îmi imaginez că în provincie e și mai groaznic decât în capitală.
Mulțumesc de împărtășire. Contează mult sa vorbim despre lucrurile astea. Sper că acest text să nu sperie oamenii să fugă de de spital de tot. Cred că e bine să știm cum e și să încercăm – în caz că ajungem într-o situație limită ca asta – să ne folosim de aceste date și să ne apărăm drepturile în spitale.
am plans cand am citit primele randuri. Iti multumesc…sunt extrem de emotionata
Citesc cu lacrimile siroind. Nu plâns cu hohote (nu m-am întâlnit cu plânsul eliberator de peste un an), ci unul mut.
Ilinca, înțeleg tot ce simți. Mai puțin partea cu spitalizarea. De fapt, asta e cel mai frecvent gând, oare ma mai fac bine vreodată fără internare? Cum sa ma duc? Ce se întâmplă cu copilul meu (de care sunt deconectata asa cum sunt de tot, iar sentimentul de vina e coplesitor), ce face el, cu problemele lui grave? (Alcoolism, depresie, probleme de sănătate fizica tot mai grele).
Cui sa cer ajutor? Mamei nu pot. Depresiva (a fost și internata când am plecat de acasă), ultrareligioasa, afectata de ruptura de fratele meu care nu mai da niciun semn; sora mea, cu psihoze și depresie, sta acasă cu ei… Afectiv nu am fost legata niciodată de ea, nu pot sa ii cer nimic, nu doar pt ca nu face fata, ci pt ca nu iese niciun cuvânt pt gură, efectiv. Vorbim ca să o aud cum se plânge de toate. Și rațional o înțeleg.
Mediul în care lucrez e unul în care nu îmi permit internări. Ma gândesc ca groaza ca în felul acesta nu putem ajunge decât la dezastru.
Tratament am făcut. Al 4 lea. Primele 2 depresii au fost pistol cu apa. Au trecut rapid. Acum 2 ani a venit greul. A durat 6 luni, dar tratamentul a dat roade pana la urma. Apoi, în jumatate de an, am recazut și de atunci ma lupt. 1 an de tratament fără rezultat. Aceleași pastile nu le-am mai suportat. Am schimbat 4 tratamente. Le-am lăsat de 3 zile și sunt rău. Cu ele tot rău. Psihiatrul cred ca nu intuiește amploarea. Chiar m-a sfătuit sa le las brusc și sa ma apuc de sport. Și mi-a recomandat hipnoza. Dar nu pot lua decizii. Am senzația ca mi-au murit neuronii, nu pot gândi coerent, mi-e groază. Nu vad nicio soluție.
imi pare rau ca treci prin asa ceva. E foarte greu sa iti revii din depresie severa fara internare. Eu sunt sigura ca daca nu m-as fi internat, as fi luat pastile si acum si tot nu as fi fost ok. Acolo iti dau doze de soc tocmai ca sa iti revii rapid. Sunt doze pe care nu o sa le primesti niciodata acasa. Scrie-mi in privat si poate gasim o solutie. Ma gasesti pe FB cu Ilinca Iacob. te imbratisez!
Doze de soc, spitale inumane! Cum sa ai incredere intr-un sistem csre ofera conditiile astea subumane? Cum sa am incredere in pastilele lor, cand tin pacientii in iadul ala de spital? Cum au testat pastilele? In alte spitale la fel de inumane probabl!
Eu am mers pe calea plantelor naturalr, miscare, respiratie. Am tras de mine. Cu lacrimi iesesm afara in frig la 5 dimineata si mergeam, ma miscam. Trebuia, altfel inebuneam. Si ma simteam bine.
Si invata sa spui nu. Ceva in viata ta nu e bun. Nu e ce iti doreti. Nu te imineste. Ceva fundamental. Si stii ce e dar privesti in alta parte. Stai singura, tu cu tine, lasa prostiile si spune adevarul! O sa te linistesti mult. De multe ori minciuna in care traim ne distruge.
Ilinca,
Mulțumesc pentru tot ce ai scris.
❤️
Mulțumesc Ilinca pentru rândurile astea, cred că a fost tare greu sa le scrii. Și pentru mine sa le citesc, inca am stomacul strâns și mușchii încordați.
On another note, scrii tare tare bine, daca nu te-ai gândit la un roman, poate cândva o să o faci. Rândurile tale mi-au amintit de Elena Ferrante, Zilele Abandonului, ți-ai transmis simțirile la fel de puternic.
Te îmbrățișez.
ma simt magulita. multumesc mult, o sa ma gandesc. momentan vreau sa fac ceva in directia asta cu educatie legata de depresie. te imbratisez!
Asta face literatura cica psihologică, de self-help, de dezvoltare personala, de copii si familie scoasa pe piață fără control. Spală creiere si distruge oameni. Si grupurile de FB pe temă, la fel. Confirm piedestalul alăptării pentru 2008 si după. Cum sa nu iti sacrifici corpul pentru copilul tău???
Felicitari pentru puterea de a nu renunta si multumim pentru articol.
Exact o luna inante sa scrii tu mesajul mama mea a murit prin suicid. Suferea de depresie si anxietate si mergea la psiholog. Chiar a doua zi urma sa vada un psihiatru din nou. Nu suporta gandul ca ar putea fi internata. A plecat, noi am iertat-o si au ramas suflete indurerate si care se auto-invinovatesc in fiecare zi.
Pentru cele ce au ganduri negre, va implor, apelati la familie, la prieteni, la ARPS.ro. Nu sunteti o povara, sunteti iubite. Sa nu mai poti spune „mama” e cel mai groznic cosmar. Viata e mult mai grea fara voi.
Eu încă mai am din când in când de atunci episoade de depresie. Pe care le tratez, dar îmi e ft rușine față de copii. Mereu mă gândesc ce or să zică când mai cresc, ca au o mamă depresivă. Cat le afectează, dacă sunt un chin pt familie. Condoleanțe și mulțumesc pentru cuvinte, contează mult.
Of, mă bucur tare mult pentru tine că ai reușit să te faci bine din așa ceva. Știu ce este depresia, ani în urmă am pățit-o prima dată, din fericire nu foarte rău, și am ieșit singură ușor din starea aia. Însă m-a urmărit constant, aveam perioade când aș fi vrut să dispar (deși nu treceam prin nici o problemă deosebită, pur și simplu mă simțeam incompatibilă cu lumea asta). Apoi a urmat sarcina care mi-a pus capac, a fost cel mai greu episod din viața mea după care copilul meu mi-a salvat viața, cred că la o lună după naștere nu mai aveam nici o urmă din gândurile negre.
Și am zis că, iată, am rezolvat definitiv, am găsit răspunsul la toate întrebările. Până când am pierdut-o pe cea mai apropiată prietenă din cauza depresiei (!!) pe care nici măcar nu am identificat-o.. Și iată așa, după ce am trăit multe dintre stările descrise de tine am trecut și în partea cealaltă. Am vina de a nu fi văzut, făcut, crezut, spus. De a nu îi putea ajuta copiii acum, de a nu o mai putea ajuta pe ea, de a fi o prietenă de doi lei.