Ale cui frici îți sfredelesc inima?

51 comentarii

1. Strabunicii mele nu i-au trait decat 3 copii din 9. Bunica paterna a nascut de 12 ori si au trait doar 8 copii.

   Bunicii materni au avut bani pentru a cumpara o casa si a venit stabilizarea monetară din anul 1947. Aveau 4 copii mici si au ramas fara nici un ban. In 1970 au ramas fara casa construita cu truda din cauza inundatiilor istorice.

   Multa durere au trait bunicile noastre.

   • Am trecut, în ultimii 6 – 7 ani prin trei perioade de tulburare de panica, cu anxietate generalizata și atacuri de panica aproape zilnice, în special nopțile. Ultima perioada a fost din octombrie anul trecut pana acum 2-3 luni și sunt încă în proces de recuperare. Nu am luat niciun tratament psihiatric, merg la terapie de câteva luni și am mers de fiecare data când am avut perioadele astea. Nu mi-e foarte clara sursa lor, știu însă ca am trecut prin asta și în copilărie, fără sa îmi aduc aminte, însă, de vreun episod anume care m-a traumatizat. Dar bunica de pe mama, la care am fost lăsată de la 6 luni pana pe la 3 ani (ai mei vizitând-ma săptămânal), a avut o viata încercată: a născut 14 copii (au trăit 11) și a trăit lângă un soț violent. Deși eu nu știu sa fi fost abuzata cât am stat la ei și știu ca i-am iubit, totuși creierul și corpul meu au ajuns sa se maniste astfel.. Prin panica extrema, în care nu puteam sa dorm, sa mănânc, sa îmi vad de lucrurile pe care le am de făcut.. Și asta pentru luni la rand, aproape zi de zi.
     Pe mine, de fiecare data, ceea ce m-a ajutat a fost sa stau cu frica, sa stau în corp și nu în minte. Și, când am uitat sa fac asta și am început sa supra-analizez iar totul și sa caut răspunsuri, iar am luat-o de la capăt. Acum meditez zilnic și asta este practica mea care ma ajuta cel mai mult sa îmi accept starile și senzațiile din corp, oricare ar fi ele.
     Îmbrățișări și energie bună îți trimit.

2. Ioana, iti recomand seria “Another Self” pe Netflix. Este fix despre cum ne afecteaza vietile traumele rudelor de dinaintea noastra…

   • Da, urmaresc zilele astea, un pic telenovelistic, dar e bine ca popularizeaza constelatiile familiale.

3. Bunicii mei au trecut prin razboi cu toate atrocitatile sale. Bunicul a suferit de PTSD toata viata in urma anilor de pe front si prizionerat.
   Au suferit de foame, de saracie, le-au murit copii, au pierdut toata munca la colectivizare…
   Tata a ramas orfan de ambii parinti la 10 ani.
   Pai cu traumele astea ar trebui sa-mi fac abonament la psiholog, n-am nici o sansa.
   Si ca mine sunt majoritatea europenilor, suntem prima generatie cu o viata relativ comfortabila.

   • Da, si eu cred ca absolut toata lumea ar trebui sa faca terapie. Asa cum mergem regulat la dentist.

   • Hmm ar fi ideal dar cum multa lume nu merge nici la dentist….
     Eu am mai observat ceva. In ciuda traumelor prin care generatiile din urma au trecut, oamenii din familia mea au o mare putere de recuperare. Nu stiu cum sa o descriu altfel. Proceseaza o situatie dificila, un soc si trec mai departe fara sa ii afecteze foarte tare. Desi are toate motivele de pe lume tata nu este un om anxios, din contra, vede intotdeauna partea plina a paharului, e un om relativ calm si echilibrat. Si n-a citit o carte de psihologie in viata lui, are 8 clase si nu s-ar duce a psiholog nici picat cu ceara. :)))
     Cred ca natura a creat si niste mecanisme de contracarare, de vindecare a traumelor astora generationale. Unii au noroc si le au, altii nu.

   • Da, asa e, unii sunt mai rezilienti, altii le iau in plin.
     In plus, sunt multi care braveaza, par bine, dar de fapt, ce e in sufletul lor…

   • Iertati-ma, dar … mai bine ar fi daca toata lumea ar merge la spovedanie.
     Prin Taina Spovedaniei nu doar ca ni se releva lucruri, ci ni se vindeca sufletul, ni se atenueaza pana la disparitie fricile, framantarile, se alina sufletul, plecam cu sufletul usor, chiar simtim ca si fizic mergem mai usor, de parca plutim de bucurie, dobandim incredere, curaj, bucurie, dar, cel mai important, primim iertare.
     Nu spun ca psihologia nu e folositoare, dar este limitata, actioneaza pana la un punct, pentru ca psihologia se misca doar la nivel uman, doar pe orizontala si nu are toate raspunsurile.
     Psihologia a aparut in Occident ca un fel de substitut, ca urmare a secularizarii.

     „Când îşi săvârşeşte lucrarea potrivit Predaniei Ortodoxe, părintele duhovnicesc se deosebeşte clar de psiholog, care lucrează întemeindu-se pe o viziune antropocentrică asupra omului şi vieţii sale. Psihologii doresc să echilibreze omul din punct de vedere psihologic. Părintele duhovnicesc ţinteşte să-l îndumnezeiască pe om.

     Psihologul foloseşte o teorie bazată pe o anume şcoală psihologică. Părintele duhovnicesc foloseşte cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, care s-a descoperit proorocilor, apostolilor şi sfinţilor. Psihologul crede că boala omului se datorează în primul rând experienţelor traumatizante din trecut sau aşa-numitelor experienţe reprimate. Părintele duhovnicesc ştie bine că nu este vorba doar de amintirile trecutului sau de experienţele reprimate înmagazinate în subconştient, ci și de o energie anume a sufletului, care este bolnavă: mintea, ochiul sufletului.

     Psihologul foloseşte metoda întrebării şi ascultării, încercând să-l facă pe om să-şi conştientizeze problema şi să-l ajute să se maturizeze psihologic. Părintele duhovnicesc, luminat de harul lui Dumnezeu, localizează problema – care sunt întunecarea minţii, închipuirile etc. – şi încearcă să-l ducă pe om la vederea lui Dumnezeu prin metoda ortodoxă de curăţire şi luminare.

     Psihologul acţionează antropocentric, folosind gânduri şi idei. Părintele duhovnicesc lucrează în chip dumnezeiesc şi omenesc. El foloseşte meşteşugul vindecării, dar şi Tainele, prin care inima primeşte harul lui Dumnezeu.

     Psihologul crede că totul se mişcă la nivel uman. Nu ia în seamă existenţa diavolului şi nici energia harului celui necreat al lui Dumnezeu. Părintele duhovnicesc cunoaşte deosebirea între harul lui Dumnezeu şi energia diavolească; între boala duhovnicească şi cea trupească. Psihologul se limitează la momentul în care persoana bolnavă devine conştientă de problema sa şi este în stare să o înfrunte. Părintele duhovnicesc călăuzeşte omul spre pocăinţă, care constă în preschimbarea sa lăuntrică. Nu se mărgineşte să-l ajute pe om să-şi depăşească o anume stare lăuntrică, ci îl ajută să-şi preschimbe patimile.

     Există multe alte diferenţe, în privinţa felului de abordare, între psiholog şi duhovnic. Şi este trist că, având în Biserica noastră o învăţătură atât de deplină, privitoare la curăţirea şi tămăduirea omului, tindem totuşi să acceptăm şi să folosim teoriile psihologice în scopul tămăduirii oamenilor care, fireşte, nu mai cunosc predania trezviei.”

     (Mitropolit Hierotheos Vlachos, „Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă”, Editura Sofia, p. 109)

   • ariadna, unii oameni nu cred in Dumnezeu si nici nu au incredere in preoti sau Biserica Ortodoxa. Si cu respect pentru credinta fiecaruia, nu trebuie pus vreodata egal intre un specialist tip psiholog sau medic si un duhovnic. Fiecare au roluri separate si adesea amestecarea acestor roluri a condus la probleme sau chiar mici tragedii.
     Din nou, cu respect pentru ce crede fiecare, mi se pare atat de violent felul in care apare biserica sugerata brusc in situatii care tin de sanatate pana la urma, ca un sfat necerut si superior.

   • Cristina, fara sa fiu in total asentiment cu Arianda, nu stiu de ce ai considera sfatul care nu implica biserica superior celui care implica biserica/credinta. Sunt practici si experiente pozitive care implica credinta (sunt indoeli cand ne referim strict la fetzele bisericesti). Ce este drept, multi din cei ce sunt credinciosi sunt stangaci in exprimare sau pur si simplu, sunt credinciosi „fortati”, vor sa creada pentru ca nu stiu unde in alta parte sa se indrepte. Poate citind pe Noica sau Tutea (doi oameni intelepti, cu expunerea filozfiei atat de diferita, dar de la care vei intelege acelasi lucru cand este vorba de credinta si de altfel superioritatea ei fata de alte intelegeri umane).
     Repet, fara sa imparasesc sau asociez cu tot ceea ce a scris sau citat Ariadna, calitatea unui duhovnic este extraordinara. Poate sa fie o prietena buna duhovnicul tau. In lipsa ei, mergand la biserica undeva unde sper ca este safe sa-ti spui gandurile, daca mai si primesti un sfat bun sau doar esti ascultat, poate sa faca minuni. Tu te auzi pe tine, poti gandi din nou pentru tine, poti lua decizii mult mai bune, mai ales pe acelea de vindecare.
     Si in biserica (ortodoxa sau de care o fi ea) si in medicina, si in psiholohgie, psihoterapie, sunt tot felul de aveniti care pot face rau, nepregatiti sau pregatiti prost, care pot face mult rau.
     Sa acceptam ca si mersul la terapeut si speranta ca el ne ajuta este o credinta, pentru ca nu-i matematica.

4. De multe suferim pentru că ne vedem, credem că suntem singurii cărora li se întâmplă asta…da, frica, și eu o am alături. Foarte interesant și emoționant articol. Mulțumesc, Ioana!

5. Lucrurile astea, cum sunt traumele ce se transmit generațiilor următoare, trebuie privite cu o doza de scepticism. Foarte multe “Terapii” au răsărit in ultima vreme, atât in medicina cât și in psihologie, idei ce exploatează pana la urma niște chestii ce țin de psihicul uman, astfel încât sa sa ai revelația “ uite, domnule, fix așa e, cum nu a știut nimeni pana acum”. Țin minte faza cu nu stiu ce clinica Secom și articolul respectiv, tot ce se intampla acolo era șarlatanie pura și atunci un foarte bun on de știință a scris articolul “Prințesa urbană a mers la vrăjitoare”. Fiindcă tehnicile sunt cam aceleași practicate de vrăjitoare de când e lumea și pământul. Nu spun, revenind la chestia asta transgenerațională, ca nu are un sâmbure de adevar – fiindcă chiar are- dar lucrurile nu sunt chiar atât de mari și importante precum se spune. Chestie specific de “ghicitoare”: întrebarea cine din familie a pierdut mulți copii. E o întrebare cu șanse maxime de a gasi pe acel cineva, mortalitatea infantila chiar și in anii ‘70 era ridicată, e o evidența ca bunicii, străbunicii au pierdut copii, uneori mulți copii sau poate pe toți. Mulți nici nu știm despre asta fiindcă, așa cum zici, durerea nu se striga in gura mare deoarece toți o aveau, aproape fiecare familie își îngropa copii, cui sa spui, cui sa te plângi? Știai ca din 10 îți vor trai 2-3, mergeai cu gândul asta mai departe.
   Eu cred ca frica asta de a nu pierde copii depinde mult de om și de experiențele sale, nu ale generațiilor trecute. De obicei, așa cum scrie jn articol, apare după ce treci prin ceva asemanator ( pierderea unei sarcini). Am colegi extrem de relaxați dar care au prins teama asta când copilul li s-a îmbolnăvit mai serios prima data, când un copil din familie sau din prietenii buni de familie a patit ceva grav, când vezi ca lucrurile chiar se intampla acolo, in casa ta, in familia ta, ca nu ești ferit. Când vezi la știri, pe fb, auzi de lucruri despre care poate nu ai fi știut dacă nu erau mediatizate atât de mult. Toate aceste vesti și știri sunt extrem de anxiogene. Cine a făcut medicina știe toate fricile care apar după ce faci stagii de Pediatrie, după ce vezi copii și părinți in cele mai dramatice momente, părinți care isi iubesc copiii, care au făcut totul sa fie bine și totuși…Sunt gânduri care vin și uneori nu vor sa mai plece. Copilul e viitorul tău, e sursa ta de speranța, motorul ce te ridica dimineața din pat și te face sa poți cand îți vine sa îți iei lumea in cap. E parțial egoista aceasta panica și suferința, este și despre cât de mult iubim noi viața și pe noi, nu doar pe copil. In general oamenii ce trăiesc aceasta frica sunt oameni multumiti de ei, de viața lor, oameni ce au ajuns unde isi doresc și pur și simplu nu ar schimba nimic.

   • Foarte adevarat. Am observat asta si la mine. Intr-o vreme citeam blougurile unor mamici cu copii cu probleme de sanatate, unele foarte grave. Cand mi-a zis copilul meu ca-l doare capu l-am diagnosticat instant cu cancer terminal pentru ca astea erau povestile pe care le stiam. Eu nu lucrez deloc in medicina si copilul avea nevoie doar de ochelari.
     Lectia invatata a fost sa ma feresc de toate stirile si povestile care imi pot face rau. Asa sunt eu, le iau foarte personal, ma vad instant in locul mamelor de isi ingroapa copii. Nu citesc carti, nu ma uit la filme, stirile doar strictul necesar. In rest filmulete cu pisici. Glumesc, evident, dar ideea e ca e nevoie de multa igiena in viata de zi cu zi ca sa ramanem cu capu intreg.

   • A mea vine din mai multe parti. Dar tot bunici si strabunici ce si-au inmormantat pruncii si au inghitit lacrimile. Bunica sotului imi povestea cu lacrimi innodate in bărbie la 89 de ani cum a durut-o pierderile de sarcini si moartea pruncului ei, ca mai apoi sa il aiba pe tata socru si sa ii tremure inima in ea o viata ca il pierde si pe el. Strabunica maternă din 5, doi s-au dus, povestea cu ea strangand copila de 3-4 ani la piept, dată din spital acasa ca nu aveau antibiotic, si cum plangea cu ea in brate in timp ce micuta i stergea lacrimile si ii spunea sa nu mai planga, povestea aia ma bantuie si imi pune si mie lacrimile pe față. Apoi o bunica ipohondra si anxioasa si speriata din orice care m-a crescut si care vrand nevrand a transmis ,,prăpăstionismul” ei. Fac terapie, inteleg de unde vin toate fricile astea si frica ca imi pierd copilul nu mai bantuie cum bantuia. Dar mai e acolo, cateodata asteapta sa obosesc rău ca sa vina cu scenarii si ganduri si sa ma zguduie.

   • Deea, subscriu total la ce ai spus. Cred ca omul are o nevoie profunda de sens, sa inteleaga de unde ii vin anumite trairi greu de dus. Si mie mi se pare ca duce in sarlatanie toata treaba cu traumele transgenerationale, mai ales cand vezi si promisiuni de vindecari miraculoase prin deblocarea traumelor etc etc.

     La cate traume au avut generatiile anterioare, de foamete, razboaie, mortea copiilor (ce familie nu avea copii morti acum 100-200 ani?), n-ar trebui sa ne mai ridicam din pat de greutate. Cred ca traumele se transmit, da, dar de la oameni cu care ai contact si prin comportamentul lor, starea lor de spirit, istorisirile lor pe care le auzi si le simti, iti transmit niste tipare despre lume, niste dureriri profunde pe care le simti pt ca empatizezu cu suferinta omului.

   • e ok sa fim sceptici, dar sarlatanie e un cuvant nemeritat
     s-au facut experimente pe soareci care sustin ideea ca traumele se transmit epigenetic

     „One working theory is based on animal research. In a series of recent studies, scientists at the University of Maryland School of Medicine, led by Tracy Bale, have raised male mice in difficult environments, by periodically tilting their cages, or by leaving the lights on at night. This kind of upbringing, effectively a traumatic childhood, changes the subsequent behavior of those mice’s genes in a way that alters how they manage surges of stress hormones.

     And that change, in turn, is strongly associated with alterations in how their offspring handle stress: namely, the young mice are numbed, or less reactive, to the hormones compared to control animals, said Dr. Bale, director of the university’s Center for Epigenetic Research in Child Health and Brain Development. “These are clear, consistent findings,” she said. “The field has advanced dramatically in just the past five years.””

   • E doar o ipoteza, pentru unii oameni are sens, pentru altii nu. Nu te obliga nimeni sa faci munca de investigatie in familie daca nu vrei.
     Dar in general, daca genul acesta de informatie, poveste, articol, starneste in tine o emotie puternica de orice fel (respingere, plans, furie, curiozitate, recunostinta, orice), merita cautat de ce. Sau ma rog, asa cred eu.

     Eu sunt o fire curioasa, imi dau seama ca nu e toata lumea la fel.

   • Am vazut chiar acum cateva zile un documentar E-motions, care desi axat mai mult pe puterea gandurilor in general si ce iti spui tie insati despre tine, ce poti face sau nu, facea referire si la emotiile mostenite. Tot legat de soareci, ei au prezentat un studiu in care soarecii erau expusi la niste flori si in acel moment le era administrat si un soc electric. In timp, prezenta florilor starnea frica in soareci chiar si in lipsa socului pentru ca e asociau florile cu socul, deci le provoca anxietate (aici ar fi de dezbatut cat de etice sunt toate testele acestea). Partea cu adevarat interesanta vine cand au observat ca generatiile urmatoare de soareci, nascute din soarecii pe care s-a facut experimentul, aveau o groaza de florile respective, desi ei nu fusesera expusi inainte nici la flori si nici la socurile electrice. Frica le-a fost practic transmisa de la parinti si bunici.

   • @Robo, șarlatanie a fost cuvântul cu care am caracterizat experiența Secom. Nu partea de epigenetica. Exista aceasta epigenetica, este studiată, oamenii de știință in general sunt extrem de entuziaști și curioși dar deocamdată atâta este, un studiu. Câteva studii. Trauma transmisă peste generații ( efectele ei asupra ADN și exprimării genelor) este o teorie ce provoaca entuziasm. Atât deocamdată. Geneticienii încă se contrazic pe tema asta. Studiul Holocaust are nenumarate “erori” și nu poate fi luat “ de bun”, dar e un punct de pornire. Din păcate foarte multe persoane profita de orice mică sămânță și o transforma in ceva ce încă nu exista, iar aici ma refer la cei ce au început sa scrie cărți ca și cum trauma asta chiar se transmite, adică nu ar fi vreun dubiu, ma refer la terapeuți care includ in terapii tema asta. Doar fiindcă e la moda, doar fiindcă prinde. Așa cum prind multe altele in medicina. E o afacere. Sa te joci cu un psihic fragil, îndurerat, in căutare de răspunsuri, este pentru mine aproape crima. Imi amintesc acum și de o terapeuta care spusese Ioanei ceva prostii despre bolile copilăriei și utilitatea lor. Nu ma refer nicio secunda la Ioana, ca ea ar face astea, ma refer la “specialiști”. Am și eu credințele mele, dubiile mele, simt și eu uneori ca sunt multe dincolo de noi, nu le includ niciodată in altceva decât propria gândire. Nu le transmit familiei, cunoscuților, in niciun caz pacientilor. Pentru pacienți, pentru publicul larg ca sa zic așa, am doar teoriile verificate, dovedite. Pot dezbate neoficial o tema dar așa cum dezbați un subiect de beletristica, totul e ficțiune.
     Revenind la epigenetica, povestea de mai sus ar avea puțin sens dacă ar fi vorba de bunica maternă. Având in vedere ca toate ovulele noastre se formează când suntem încă in uterul mamei, ceea ce face o femeie însărcinată va afecta și viitoarea nepoata. Dacă bunica, însărcinată cu mama autoarei, își plânge copilașii, are un sens ca durerea ei sa ajungă la femeia ce va fi peste zeci de ani. Aceste teorii chiar sunt studiate mai bine de către geneticieni.
     Fricile sunt ale noastre, e greu sa acceptam asta. Când am fost neînfricați pana la un punct, este extrem de greu sa acceptam ca ne …pe noi de frica odată ce un ghem de carne iese din noi. Căutam sursa in alta parte, ca nu sunt, domnule, eu așa fricoasa, sigur asta e a altcuiva. Dar sunt ale noastre toate, fricile de mămici ca doar așa le spune. Copiii sunt extensia noastră, parte din noi, din carnea noastră, dacă ne gândim iarăși la genetica, celula cu care am contribuit noi a fost mereu in corpul nostru, deci o părticică din copilul ăla am purtat-o de când suntem pe lume. De când suntem in burta mamei. Cum sa nu paralizezi de frica la gândul ca ceva i se poate intampla? Când auzi si vezi atâtea, mai ales. Mie adevarata provocare mi se pare sa gestionezi aceasta frica paralizantă, care exista in toate mamele din ziua noastră, mai ales cu acces la anumite informații si care si-au dorit acel copil. E vorba doar de cum si-o gestionează fiecare, aia face diferența.

6. Cunosc aceasta frica foarte bine. Străbunica mea materna a pierdut un copil, cand acesta avea 2 ani. Bunica mea și-a îngropat singurul copil (tatal meu), cand el avea 34 ani. Mama mea a pierdut o sarcina cu 2 luni înainte sa rămână însărcinată cu mine. Frica mea,
   in forma aceasta, exista de când am devenit mama. Fiecare raceala, tuse, durere de burta, episod febril, ma panichează, de parca nu sunt întreaga la minte. Mi-a prins asa bine articolul asta. Voi încerca să vindec trauma asta, astfel încât sa se termine la mine.

7. Multumesc pentru tot ce postezi, sunt informatii atat de pretioase, care ajuta atat de mult. Functioneaza pt mine ca un declansator, tu punctezi, apoi eu continui in directia aia…. Esti o sursa de inspiratie. MULTUMESC PT TOT IOANA

8. Sunt insarcinata a cincea oara…de ce as crede ca de data asta o sa fie bine? Prima sarcina am nascut prematur…ambii copii au murit dupa cateva ore. A doua oara era in trompa. Operatie. A treia oara in cealalta trompa. Au trecut niste ani, am inceput fertilizarile, s-a prins din prima, a patra sarcina, s-a oprit din evolutie in saptamana 9, un embrion normal genetic, se pare ca am dezvoltat eu anticorpi. A cincea oara cu embrion congelat, s-a prins iar, dar nu pot avea nicio bucurie…de ce as crede ca poate fi bine, dupa atatea pierderi? Am investigat tot ce se putea investiga, sunt pe tratament cu imunosupresoare, Clexane si inca o mie de chestii…Anul trecut a murit intai mama de cancer…apoi a urmat sarcina si pierderea ei, inainte de Crăciun. Anul perfect.

   • Of, imi pare tare rau, e groaznic sa treci prin asa ceva. Sper ca ai sprijin emotional, ca mergi macar din cand in cand la un psihoterapeut care sa te ajute sa procesezi durerea, e prea mult sa duci singura toate astea, iar cei dragi sunt prea afectati si ei ca sa ne poata ajuta cum trebuie…

9. Plang la serviciu! Doamne!! Am crezut ca sunt singura femeie care simte asa ceva!! Mi-am facut o groaza de procese.. voiam sa-mi fac analize, iau vitamine.. !! Teama ma sufoca!! Teama pentru orice partz, orice respiratie mai tare.. pentru orice! Nu stiu daca vine din trecut dar sigur e din prezent! Singurul copil, facut la 38 de ani, dupa o sarcina pierduta, dupa 10 ani de incercari si tratamente!

10. Parca m-ai descris pe mine in articol, credeam ca sunt eu prea exagerata cu frica asta mereu prezenta. Nu intelegeam de unde a aparut, pt ca nu am avut-o de la primul copil, doar dupa al doilea, undeva dupa varsta de 2 ani, desi intre ei doi am avut si o sarcina oprita din evolutie la 3 luni. Am incercat si terapia, dar nu am simtit ca m-ar fi ajutat prea mult. Intradevar mama a pierdut 2 copii, bebelusi, nu stiu ce a simtit atunci, nici acum nu pot sa zic ca stiu, ea e genul de persoana care se tine tare. I-am povestit ce simt si ma incurajeaza, zice ca nu are rost sa traiesc cu frica asta, ca imi fac griji degeaba, ea pare mult mai relaxata, dar poate doar pare. Ideea e ca nu stiu cum sa fac sa nu transmit frica mai departe, baietelul care are 9 ani deja mi se pare ca e foarte anxios si stiu sigur ca e de la mine. Cum as putea sa-l ajut? Multumesc frumos de postare, astept si cea despre furie. O zi minunata !

    • Eu zic ca trebuie sa continui terapia, e foarte greu sa gestionam singuri frica asta. Poate sa cauti pe cineva mai potrivit.

11. Mulțumesc Ioana. Așa de multă nevoie aveam de articolul ăsta … Vreau doar să știi că ajuți mai mult decât putem noi să îți spunem ?.

12. Cine trece prin aceste frici…Egoul nostru,mintea,noastra,gandurile noastre si emotia din spatele lor care le si creeaza,deci tot egoismul din noi ca daca li se intampla lor ceva sa nu suferim noi…si atunci unde mai este Credinta in Divin,ca si ei au de experimentat in viata aceasta si noi traim in locul lor si in felul acesta le furam experienta si le vor veni treburi mai grele in viata de adult de experintat…
    Credinta ca tot ce ne apare in fata este perfect asa cum vine…Si mutat focusul pe sufletul …noi ducem atantia pe Egoul nostru care e partea cea mai mica de apr.3%,in loc sa ne ducem si sa punem lumina pe suflet…
    o mama de 4 suflete…

13. Teoretic sunt de acord cu faptul ca istoria familiei ne influenteaza foarte tare si e clar ca experientele stramosilor ne schimba ADN-ul, se cheama evolutie. Totusi nu cred ca unele traume pot identificate atat de punctual, parca ar fi prea usor.
    Eu as zice sa privesti frica si din perspectiva chimiei creierului. Stii ca toate trairile si sentimentele noastre sunt influentate de sunstantele chimice din creier? Si de cele cu care hranim creierul?
    Nu sunt deloc expert dar imi place sa citesc carti si articole stintiifice care incearca sa descifreze creierul si functiile neuronale.
    Uite un exemplu din viata mea. La un moment dat am tinuta cura aia de slabire cu nemancat 16-20 ore pe zi. E plin internetul de cat de benefica e pentru corp si culmea ca la mine a dat rezultate foarte bune. Fizic ma simteam excelent, dormeam foarte bine, analizele s-au corectat instant. Daaar mi-era frica. Incontinuu…permanent. De orice, de la o zgarietura pe piele (melanom, clar mor in 6 luni) la o discutie dificila la birou (somaj!). Nu intelegeam ce mi se intampla si deja cautam un terapeut. Noroc cu google, am aflat ca de la nemancat mi se trage. M-am oprit din postu’ negru si mi-am revenit ca prin minune.
    Inca mai am momente cand fac fasting pentru ca chiar imi face bine dar cand simt frica aia irationala ma opresc.

    • Si mie imi pare ca (aproape) totul e chimie :). Bravo ca ai identificat un trigger asa important la tine! Si la mine, IF face cam la fel – ma simt fizic mai bine, dar parca mult mai anxioasa.

14. Buna! Ne poti vorbi si despre ce ai descoperit legat de furia fiului tau?

15. Buna,
    Asteptam demult un asemenea articol, caut, googalesc…nimic
    La primul dinte acum 20 ani, a iesit de sus….in acel moment era la TVR1 un reportaj in care spuneau ca daca ies primi dinti de jos copilul nu traieste mult.
    Au trecut 20 si aproape 1, frica mea este alimentata in continuare de acel reportaj. In familie au fost copii decedati, in general adolescenti, fete. O sa incerc sa „comunic” mental cu durerea rudelor mele. Multumesc!

16. Buna, este posibil ca aceste traume sa se transmita si pe linia paterna? Fetita mea este hipersenzitiva si a devenit foarte anxioasa in anumite situatii. Bunica paterna este o fire anxioasa, de asemenea tatal sufera de anxietate sociala mai degraba.
    La psiholog nu reusim sa mergem, chiar as vrea sa o ajut dar nu stiu cu ce sa incep. M-ar ajuta mult un sfat.
    Multumesc mult.

    • Da, sigur ca da.

      De ce nu puteti merge la psiholog? Ar ajuta-o mult.

      Fa din asta prioritatea numarul unu si veti gasi solutii, e important…

    • Am incercat sa merg cu ea si nu a vrut sub nici o forma sa intre in cabinet, ea avand frica de medici, era terorizata. Doamna psiholog a venit afara si am stat putin de vorba, incercand sa o convingem, fara nici un rezultat. Drept concluzie mi-a spus ca din ce vede dansa este vorba de anxietate severa si m-a sfatuit sa ma duc la psihiatru. ??
      A ramas sa ma duc eu fara fetita ca sa incercam sa intelegem ce as putea face sa o ajutam.

    • @Corina: ce vârsta are fiica ta? Pana la 6-7-8 ani asta e o manifestare destul de frecventa la copiii anxiosi. Poate ca ati putea gasi un alt psiholog? Intr-o alta atmosfera? Psihologii specializati pe copii pot avea cabinete private care sa nu aduca deloc a cabinet medical. Cu multe jucarii, culori, canapele, covoare, plusuri, jucarii, muzica linistitoare, parchet pe jos… De altfel si terapia la copii de varsta asta (si uneori si mai tarziu) se face prin joaca, uneori (adesea) pe jos, pe covor, unul lânga altul, si nu pe un scaun de cealalta parte a « catedrei » psihologului.

17. Orice iti face bine e bun. Oamenii sunt diferiti, prind diverse mecanisme de vindecare. Si pe cale medicala pentru aceeasi boala sunt mai multe pastile cu rezultate statistic similare dar ca la unii oameni prind mai bine ca altele. Statistica se uita la medii, daca ceva iti face 100% bine de ce nu . Eu nu prea cred in traumele generationale. Nu asa mistic oricum. Dar cu siguranta o bunica anxioasa cu un soc asa mare in urma a crescut un parinte anxios si care a crescut copilul modeland frica si fatalismul. Asta mi se pare extrem de plauzibil, copii sunt mult afectati dovedit stiintific de comportamentele parintilor cat ei sunt inca micuti. Poate ca de fapt cred si eu in ele, dar cred ca de fapt se transmit comportamental. Bunica mea era mereu speriata sa nu pateasca ceva copii ei la raul din preajma care uneori se umfla de la ploile de munte. Copii ei majoritatea sunt speriosi toti de apa desi nu au patit nimic, dar si au vazut mama speritata cand se apropiau/ jucau pe langa rau. Cu toate astea eu am o stare extrema de liniste in apa, mama nu mi a mai transmis asta, frica asta a reusit sa o vindece ( a trait intr un oras fara rauri si lacuri) singura apa era la piscina in concediu. Mie insa mi-e greu sa empatizez cu suferinta rudelor mai in varsta. eu am vindecat din programele pe care le-au transmis dar cu alte metode , mai seculare, mai apropiate de felul meu de a fi. Pe mine mult m-a ajutat terapia si filosofia . Ca orice metoda de pe lumea asta, tot ce functioneaza e minunat. Ma intristeaza ca sunt oameni care vad o singura cale de a ajunge la o viata mai linistita

18. si eu inghet de frica de foarte multe ori. parca ma blochez si nu mai stiu ce sa fac sau sa zic.
    Am intalnit un coleg cu care pot vorbi despre asta si parca ma mai linistesc.

    parintii mei si eu si fratii mei suntem foarte anxiosi… e greu sa ne simtim bine in pielea noastra… foarte multa lume rade de noi si ne judeca… mi-au trebuit ani multi sa pot ignora un pic reactiile celorlalti.

    si bunicile mele au dus-o greu… una a ramas singura cu 5 copii la 38 de ani si una cu 4 la 35!

    tata cand a fost copil a vazut cum unchiul lui preferat a fost batut pana la moarte. iar mama a fost tratata ca o servitoare in casa.. nu ca o sora mai mica.

    Eu relativ la ei nu ma pot plange de nimic desi am si eu problemele mele.

    Sotul meu e foarte nervos, la fel ca mama lui… si vai ce imi aud urechile
    … nu ii cresti bine , deranjati pe toata lumea, nu le pui limite, nu subteti educati, nu va imbracati bine, nu sti aia, nu sti cealalta, nu ma iubesti, nu vrei nu stiu ce hobbyvam eu, tata-tau e betiv, …. si lista e lunga …cateodata trebuie sa ma ascund din calea lui sa nu ii simt furia sau ma blochez si nu mai pot vorbi … si de cele mai multe ori ma bate gandul sa divortez dar mi-e frica ca am 2 copii si nu am bani sa il despagubesc si nu stiu cum sa il ajut, desi as vrea, sa nu mai fie asa nervos ca terapie nu vrea?

    divortul nu rezolva problema lui si a mea cu el si nu ne ajuta copiii sa aiba relatie buna cu tatal lor.. asa ca pana nu gasesc o solutie tot frica si panica pe mine?

19. Sunt de acord cu Ariadna. Toată viața am fost chinuitā de frici, dar de când am descoperit viața în Biserica Ortodoxă română, viața mea a început să se liniştească, eu sa mă simt din ce în ce mai bine, pe toate planurile posibile. Trebuie seriozitate, sa mergi cat mai des intr-o biserica unde iti este bine, sa gasesti un bun parinte duhovnic. Asta, impreuna cu studiul a tot felul de sfaturi duhovnicesti, ma faceau sa ma simt minumat, de parca traiam cu Dumnezeu in viata mea, si acolo unde e Dânsul nu prea e nici fricä, fiindcă el ne apără de tot şi face minuni tangente la tot pasul. O viață cu adevãrat în biserică te vindecă de tot ce e negativ, te transformă în înger în trup, nu mai ai nevoie nimic şi grijile se topesc, atunci când conştientizezi pe deplin cât de mult El te iubeşte, şi câtă grijă are de tine şi de familia ta, în absolut toate situațiile. Fă-i loc în viața ta, dă-I Lui fricile tale. El, Sfinții te vor vindeca şi ajuta non stop.

20. Interesant. Si eu cred că este un amestec de ceva ce a fost transmis direct, prin comportament și ceva indirect, ce nu înțeleg dar și eu cred că se poate (mi s-a părut interesant și comentariul de mai sus cu șoarecii și florile). Am și eu temeri legate de copii, ca orice părinte, dar nu chiar să mă țină noaptea trează. Apar periodic când copilul răcește/etc, dar parca pe măsură ce crește mi-au mai dispărut spaimele. Doar că acum spre adolescenta parca așteaptă alte spaime la cotitura.si aici voiam să ajung. Din adolescență daca nu chiar mai devreme am groaza de violuri. La filme nu m-am putut uita niciodată, când apare ceva ce trimite la asta îmi vine să sparg televizorul, cărți nu am putut citi pe tema asta, fug de știrile tema asta ca de dracu. Despre războaie și holocaust citesc cu interes și spaimă, dar când se ajunge la violuri se rupe ceva in mine. Când eram adolescenta îmi imaginam că în caz de ceva m-aș sinucide instant
    Vorbind întâmplător cu femei, am fost șocată sa aflu că alte femei ar prefera să rămână în viață. La glumele cu violuri as fi in stare sa reacționez cu o palmă.
    După știrile alea de acum multi ani cu fata din Vaslui, știri pe care nu am reușit să le evit că erau peste tot, am prins un video scurt cu tânăra aia, săracă, și părea că …supravietuise. am fost uimita sa descopăr că există totuși viața și după viol, am incercat sa citesc ceva pe tema asta, am mai reușit să îmi analizez temerile și printre lucrurile aflate a fost și că mama mea a trecut prin așa ceva, înainte de tata. Erau vremurile alea SINISTRE in care respectivul ca să scape de pușcărie se putea căsători cu victima! Așa ceva!!! Și chiar a făcut asta. Apoi a urmat un divorț, in fine
    Nu am explorat asta. Citeam însemnarea și mă imaginam vorbind cu mama și mangandind-o pe spate și spunându-i că o înțeleg. Wow. Nu pot nici în cap la mine sa vizualizez ce simte o femeie în așa situație. Nu pot. Menționez că mama este o femeie care nu a făcut vreodată caz de trecutul ei, nu e anxioasa cel puțin în aparență și trecutul ei nu a împiedicat -o sa fie feminina, atrăgătoare.
    Dar la mine a ajung groaza asta că sunt în stare să nu ies din casa după o anumită oră, etc, și acum îmi e teama sa nu transmit mai departe (direct!) Groaza asta către fiica mea

    • Foarte interesant ce ai povestit.
      Imi pare sincer rau pentru ce i s-a intamplat mamei tale.

21. Si prietena trebuia intrebata daca nu a vazut de curand “Another life”. ? nu neg ca exista trauma transgenerationala, care poate fi explicata. Anumite episoade pot genera vulnerabilitati si comportamente care se transmit involuntar copiilor (care invata prin mimetism).

    Majoritatea femeilor au pierdut sarcini prin anii 50, deci din punctul meu de vedere mi se pare un pic unfair sa intrebi asta ca si cum “ai citit” ceva la omul respectiv.

    Referitor la frica… observ si eu cum se schimba o data cu varsta. Eram neinfricata pana pe la vreo 30 de ani (iar asta e o caracteristica a tineretii). Ma uitam la sora mea mai mare si mi se parea absurd cand o auzeam vorbind de frici. Nu mi s-a intamplat nimic semnificativ, dar acum am aceleasi frici care mi se pareau stupide in urma cu 10 ani:)))

    Iar referitor la ce mostenim, eu am mers mult pe firul asta al traumei uitandu-ma la copilaria mea, copilaria parintilor mei, copilaria parintilor lor. Niste povesti horror daca te duci in jos pe fir. Sincer nu stiu daca parintii mei au provocat mai putin sau mai mult rau decat parintii lor, dar l-au provocat altfel. Sper ca fiecare generatie sa fie un pic mai bine decat cealalta.

    • Prietena e psihanalist si psihoterapeut, nu are nevoie sa vada un film ca sa afle de traumele transgenerationale, cu asta lucreaza, asta a studiat, e meseria ei. 🙂

22. Am citit ieri articolul tau si de atunci am un nod in stomac. Am vrut sa las un comentariu, dar m-am oprit pentru ca atunci cand am inceput sa scriu mi-am pierdut șirul gandurilor.
    Nu stiu cu ce sa incep. Parca toate cuvintele se îngrămădesc sa iasa o data.
    Am avut o copilarie fericita. M-am simtit iubita si respectata. Am stat in aceeasi casa cu bunicii din partea tatalui meu care m-au iubit enorm. Bunica inca traieste, bunicul a murit. N-am petrecut asa mult timp cu ei cum ar fi trebuit sa petrec, avand in vedere ca stateam si in aceeasi casa.
    Imi amintesc cu drag cum jucam moara sau carti cu bunicul meu mai ales ca ma lasa întotdeauna sa castig. Toamna desfaceam porumb si imi spunea povesti fantastice cu catelul ce-l aveam atunci. Il chema Kișkindrli pe cățel. Mi se parea fantastic sa am un catel pe nume Kișkindrli, mai ales ca abia puteam sa-i pronunt numele. Kișkindrli era cel mai viteaz cățel (era un soricar in realitate), se lupta cu monștri, cu fiinte supranaturale, cutreiera păduri, isi traia viata la maxim noaptea, cand noi dormeam. Mirosul de porumb proaspat cules si povestile fantastice spuse de bunicul meu imi dadeau o senzatie aparte in corp, senzatie pe care o simt si acum cand imi aduc aminte de perioada aceea. Bunicul a fost un om curajos, si-a trait viata, si-a asumat riscuri, a cantat, a dansat, a baut, a glumit, a avut prieteni si amante. A lucrat in mina de uraniu unde si-a rupt un mușchi de la mana. Mi se parea extraordinar ca a lucrat intr-o mina cu bicepsul de la mana atarnandu-i. De la bunicul am invatat ca viata trebuie trăită si nu trebuie luata întotdeauna foarte in serios.
    Bunica, in schimb, e o femeie foarte foarte anxioasa si fricoasa. Ii este frica de orice exista pe lumea asta: vant, ploaie, soare, masini, strada, caini etc.
    Bunica si bunicul au avut 2 copii. Pe tatal meu, care trăiește si e sanatos, si fratele lui care a murit la 17 ani călcat de tren. Tatal meu avea 11 ani cand a murit fratele lui.
    Daca de la bunicul am invatat ca viata e faina, cu bune si cu rele, de la bunica am invatat ca trebuie sa ma tem.
    Bunica are acum 84 de ani si plange de multe ori dupa copilul ce i-a murit. A plans mult si cand am fost eu mică, mi-a povestit atata de multe despre ziua in care a murit si despre zilele care au urmat apoi, ca am ajuns sa plang si sa sufar si eu dupa un om pe care nu-l cunosc. Mi-a aratat poze cu el mort (nu stiu de ce se practica chestia asta, n-am inteles niciodata). Mi-a spus cum l-au cusut pentru ca efectiv trenul l-a rupt in 2 bucati. Mi-a spus ca in ziua care a murit N., tatal meu a venit fugind de pe strada si a strigat: „Mică, a murit N.” Mi-s spus cum i-a inghetat sufletul cand a auzit, cum n-a înțeles nimic, cum i-au dat pastile sa se linisteasca, cum l-au dus acasa, cum a mirosit in casa, cum l-au înmormântat. Cum mergea la mormantul lui si venea repede acasa pentru ca avea impresia ca vine N. acasa, pe sub pamant. Cum l-a visat, cum n-a mancat, cum a crezut ca ea însăși va muri de tristete.
    Si eu eram mica. Eram doar un copil cand am vazut si auzit lucrurile astea. Iti poti imagina cat de mult m-a marcat. Am ajuns sa plang noptile dupa unchiul meu. Sa sufar si sa ma necajesc. Sa-mi fie frica pentru tatal meu, sa nu pateasca la fel. Sa ma rog la Dumnezeu sa nu mi-l ia pe tatal meu cum l-a luat pe unchiul N. Am crescut avand o gramada de frici de la bunica-mea: sa nu ies afara cand bate vantul ca poate imi cade o tigla in cap si mor; sa nu ma joc cu cainele cu mi se pune par pe ficat si mor; sa nu stau in ploaie ca fac aprindere la plamani si mor.
    Pana la 21 de ani n-am inteles de ce am frici multe si intense, n-am inteles de ce imi faceam tot felul de scenarii fatale in minte cand călătoream undeva, de ce ma simteam rau cand plecam de acasa. Si la 21 de ani, intr-o zi, asteptam troleibuzul sa merg la facultate, si m-a lovit raspunsul. Asa, din neant. Fara sa ma gandesc in ziua respectiva la toate astea, fara sa fiu anxioasa in momentul ala. Pur si simplu, mi-a aparut raspunsul pe care nici nu stiam ca il caut de atata timp: bunica.
    Acum am 30 de ani si o fetita de 9 luni. Mi-am mai revenit, nu in totalitate, nu mai imi este frica sa ies pe ploaie, pe vant, inca mai am anxietate cand merg cu masina, dar o tin sub control (sotul meu conduce bine ?).
    Bunica mea e la fel de panicoasa si cand vine vorba de fetita mea, dar o ignor, pur si simplu, nu pot sa-mi mai bat capul. Intr-una din zilele trecute mi-a spus „cel mai bine e sa faci 2 copii, ca nu stii niciodata cand iti moare unul.” M-am enervat foarte tare si i-am zis ca daca un copil iti moare suferinta e la fel de mare si daca mai ai un copil si daca nu. Apoi mi-a parut rau pentru ce i-am zis, nu trebuia sa-i spun asta. Ea nu stie ca mi-a transmis toata durerea si frica ei, mie. N-ar intelege daca i-as spune, nici n-am incercat vreodata.
    Legat de fiica mea, am temeri si frici si gânduri care ma paralizeaza, dar citind comentariile mamelor de aici, cred ca imi tin momentan in frâu frica. Nu a ajuns sa ma controleze in ceea ce o priveste pe fiica mea. Dar poate fi si pentru ca momentan e doar cu mine.
    Nu stiu daca am fost coerenta sau daca am zis fix ce am vrut sa zic. Stiu doar ca trebuia sa scriu asta.
    Multumesc, Ioana, pentru ca existi si pentru ca te expui si pentru ca esti un Om Frumos.

    • Eu cred ca ai fost foarte coerenta. Ma bucur ca ai scris.
      Si mai cred ca ai facut bine ca i-ai spus bunicii tale ce crezi despre durerea de a pierde un copil. Ea ti-a aruncat o vorba care te-a durut, tu te-ai aparat si ti-ai aparat si copilul…cum adica: copilul de rezerva? Foarte bine cred ca ai facut! Da, inteleg ca o doare, si imi pare rau, dar gestiunea emotiilor este la ea. Nu e bine sa o protejezi tacand. Trust me, am incercat.

23. In Romania Anca Maftei are un program de vindecare a traumelor cu constelatiile familiale.

24. Cam pe aici a ajuns cercetarea in momentul de fața. Studiile sunt pe bune, datele exista in publicații de specialitate :

    https://www.theguardian.com/science/2021/oct/10/epigenetics-the-misunderstood-science-that-could-shed-new-light-on-ageing

    Poate merita incluse datele acestea in articol, pentru o lumina suplimentară asupra teoriei.

25. Mie mi s-a declanșat o puternică frică de moarte în pandemie. Deși fac și am făcut terapie, nu am fost atât de conștientă de ea până de curand. In sensul că, am simtit-o, am devenit ca pe ace, atentă la orice lucru care li s-ar putea întâmpla copiilor mei, am inceput sa fiu foarte anxioasa, dar până de curând am crezut că e ceva normal. Culmea, în tot acest timp, am făcut și constelații familiale (însă pe alte aspecte, nu pe aceasta frică) și parca mi se pare un pic ciudat că nu mi-am dat seama de ea mai devreme. Mă rog, una dintre explicații e că pur și simplu nu am avut (până acum) resursele necesare să o văd mai bine la față. Vara asta mi-a spus fiica-mea că mami își face mereu griji și parcă a fost prima oară când am auzit cu adevărat. Acum, când scriu, sunt tristă, îmi pare rău că le-am transmis și lor frica mea, dar na…fac ce pot. Și bunica mea de pe mama a pierdut 2 copii mici sigur (posibil chiar 3, dar aici nu mai sunt sigura) – pur și simplu mureau copiii mici, nu știau de ce și cum, așa îmi povestea mama din ce știa și ea de la părinții ei. Pe mine asta mă innebuneste – suddenly să se întâmple ceva și asta m-a triggeruit foarte tare și în pandemie și deși am zis că-s ca toată lumea și nu m-am blocat de tot (am fost funcțională), îmi dau seama inca o data că m-a afectat foarte-foarte mult. 🙁 Merci de împărtășiri, mi-a adus aminte să caut mai mult pe firul asta cu scopul de a îmblânzi frica asta, pentru că, totuși, nu e normală.

    Și mă afectează mai mult decât aș vrea să recunosc.

    • Cred ca multa lume a patit la fel. Mie de ex nu mi s-a activat frica de moarte propriu zisa, ci frica ca pot sa mor si sa ramana ai mei fara mine. Adica, fara protectia pe care mi se pare ca le-o ofer. Ceea ce e cam irational, ca in afara sa pun vasele la spalat nu prea fac mare lucru :-))
      Ok, duc si gunoiul.

26. Buna Ioana,

    Poti sa imi spui te rog daca ai ceva recomandare de terapeut care face constelatii familiale?