Doamne, cât am plâns când am dus-o pe Sofia prima oară la școală… Am fugit în mașină după ce a dispărut pe ușa de la intrare și am plâns mult, am plâns după bebelușa mea, am plâns de grijă, de bucurie, de tristețe.
La câteva luni, l-am dus și pe Ivan la aceeași școală, avea doar patru ani și jumătate și era lipit de mine, venea după un an dezastruos la grădiniță. Am rămas pe hol, să mă asigur că e bine. A fost bine. Dar tot am plâns.
Au urmat trei ani în care în prima zi de școală mergeam împreună toți patru până la poarta școlii, ei fugeau țopăind spre colegi, noi ne luam de mână și porneam spre ale noastre. Cu respect pentru curajul copiilor, cu tristețe că nu mai sunt mici, cu bucurie că nu mai sunt mici.
Apoi ne-am mutat în locul acesta nou, unde am avut din nou o primă zi de școală, de data asta la mijlocul anului, în februarie
I-am lăsat acolo, unul lângă altul, limbă nouă, oraș nou, țară nouă, nimeni cunoscut, fiecare repartizat în altă clasă. Ne-am învârtit pe la geamuri o vreme, apoi ne-am dus acasă și iar am bocit.
De data asta de îndoială și compasiune față de greul lor, pe care-l simțeam și eu din plin.
Cu câtă teamă am mers după ei în ziua aceea de joi… Dar a fost bine, nu ușor, nu. Au mers mai departe zi după zi, și-au făcut prieteni, au progresat.
Pe 29 august, luni, am avut iar prima zi de școală. A mers doar Ivan, Sofia încă avea teste de Covid pozitive. Ne-am dus doar noi doi. Cu emoții mai mici ca în anii trecuți, nu știu de ce. S-a desprins ușor, la fel și eu. Am intrat la Lidl-ul de peste drum, mi-am luat un rulou cu brânză și un smoothie pe care le-am devorat în mașină cu ochii la școală. Da, încă e tristețe și bucurie și teamă și îndoială și drag de curajul lui.
Școala are un sediu nou, mulți profesori noi și mulți copii noi. Ucrainieni, marocani, canadieni, polonezi, francezi, indieni. Ivan și Sofia sunt printre cei mai vechi copii din școală, mulți dintre colegii lor s-au mutat peste vară la școlile normale din acest an.
Marți am fost invitați la o cafea, directoarea școlii ne-a prezentat curicula, școala cea nouă, profesorii, metodele de predare și de comunicare, am observat copiii la treabă în clasele lor, prilej cu care am constatat că Sofia a fost mutată la clasa superioară, cu copiii de 11-12 ani. A progresat repede și ,ca să nu piardă progresul repetând cu cei noi din grupa ei, au mutat-o la cei mari.
E dezorientată un pic, pentru că a rămas fără prieteni, dar cred că își va găsi și aici una, două fete cu care să se înțeleagă.
De marți merg amândoi. Am reluat și mersul la bibliotecă, de data asta și-au luat și cărți în olandeză, eu am trecut de la cărți de copii de grădiniță la cele pentru școlari, mai mult text, mai multă acțiune, mă bucur că nu am uitat peste vară tot ce-am învățat.
Urmează pentru ei o primă zi de școală mai grea ca cele de până acum: cea de după transfer. Prefer să nu mă gândesc la asta acum.
Deocamdată sunt bine aici, la școala de limbă, cunosc parte din adulți, parte din copii, rutina e aceeași.
Nu au teme pentru acasă, e destul ce fac la școală.
Și încă n-au întrebat de vacanță! 🙂
Plănuim să facem mici excursii de weekend prin Belgia și Germania, să vizităm și pe la vecini. Cât încă e lumină afară! :))
Ce vreau să zic e că parcă nu-mi mai tremură sufletul în prima zi de școală. Ajută antrenamentul din anii precedenți.
Ei tot copii sunt, dimineața aleargă și se bagă în pat lângă mine, mai dormim toți câteva minute claie peste grămadă. Mai am câțiva ani de dulce cu ei, mă gândesc.
Pentru voi, ceilalți, care începeți luni și vă tremură deja sufletul, curaj, va fi tot mai ușor an după an!
Și fiul meu a fost la școală de limba după ce ne-am mutat în Germania (în luna Aprilie, München). Avea 8 ani și era clasa 1 în România. În primele 3 luni am stat în München, foarte aproape de centru (Universität, pentru cei care știu zona). A fost initial înscris la o școală obișnuita cu sistem Montesori. Nu știa nici măcar sa numere în germana. După nici o săptămână, a fost mutat la o școală de limba unde a învățat câteva noțiuni de baza. Totuși aici nivelul de predare era departe de ce aveam sa văd mai târziu în școlile publice. Și copii erau mult mai diverși și mai agitati. Din August ne-am mutat în suburbii (München Kreis). În satele din suburbii școlile de limba nu prea exista. Ne-am dus la una dintre școlile din sat, copilul a fost testat de învățătoarea de la clasa 2 și a fost acceptat. Pentru el mutarea la o școală publica normala a fost cheia progresului lui. Dacă am fi rămas în München nu cred ca ar fi primit atât de repede transferul la o școală publica. Nu am știut lucurile acestea atunci, ne-am mutat pentru ca jobul meu era/este în München Kreis. A terminat la acea scoala clasele primare. Acum nu are absolut nicio problema cu limba germana (momentan este la Gimnaziu clasa a 6-a). Ce ne-a ajutat pe noi au fost lecțiile în privat cu o profesoara de germana. O doamna foarte dedicata, exigenta și afectuoasă ca o bunica. Ne este foarte draga tuturor, inclusiv fiului meu. Nu spun ca este unica și cea mai buna soluție dar poate fi o alternativa, mai târziu când materiile devin mai dificile și noi ca ex-pat nu putem ajuta copii așa cum am face-o în Ro. Adaug totuși, ca noi, amândoi părinții, avem cunoștințe de limba germana, însă de la un punct încolo ajutorul acordat de cineva care înțelege mai bine așteptările și ce urmează, care sunt cernitele prezente și viitoare parte fi foarte important.
Si noi suntem „proaspat emigrati”, in Franta, ieri a fost prima zi, despartire neasteptat de usoara la fetita cea mica (4 ani). Cand am luat-o dupa-amiaza era vesela, dar cu urme roșii de la cat s-a șters la ochi 🙁 Azi am plecat bine de acasa, dar la gradi nu a avut sa intre in clasa fara mine. Am procedat ca ieri, am intrat cu ea si am început sa ne jucam un pic, doar ca astazi nu a vrut sa ma mai lase sa plec, venea dupa mine ca sa o iau acasa. Nu au mers cele n explicatii ca nu pot, ca am serviciu etc. Am lasat-o urland pe jos, cu o doamna care e blanda dar pe care nu o intelege si de atunci plang intr-una:(( A fost greu si la cresa si la gradinita la inceput, dar macar in Romania putea sa se exprime si sa inteleaga ce i se spune. Tot vinovata ma simteam, dar nu ca acum…
Te inteleg. Si noi tot in Franta de 3 ani. Inceputul a fost tot cam asa. Aveau 2 ani copiii ( gemeni fata si baiat) cand i am dus la gradinita fara sa stie un cuvant in franceza. Seara o gaseam pe fetita mereu in bratele cuiva, gata sa planga. Mi se rupea sufletul cand ii lasam si ii luam. Dar au fost foarte afectuoase doamnele si s au obișnuit, au invatat si franceza. Ieri au fost fericiti ca si au regăsit prietenii si nici nu i a interesat ca s au schimbat educatoarele.
Daca ajungeti prin Germania sa vizitati neaparat Aachen. 🙂