PUTEM FACE LUCRURI GRELE.
Putem uita durerea.
Ne putem împăca până și cu moartea, dacă ni se dă suficient timp.
Putem primi vorbe și pedepse nemeritate și încă să zâmbim în timp ce trăim cu ele.
Psihicul uman e destul de rezilient, de elastic. Suferă, dar găsește repede metode de a supraviețui, de a merge mai departe. Mai îngroapă lucruri, ca să nu doară prea tare, dar ele sunt vii, ca noi, și din când în când mai ies la lumină.
Mă gândeam la asta mai devreme, când mă întorceam de la aeroport.
Am dus-o pe mama. Iar nu ne vedem jumătate de an.
Cât a stat la noi, am amânat să mă gândesc la ziua asta, la dimineața asta.
Până și azi la 6, când m-am dat jos din pat s-o duc, am amânat să mă gândesc că pleacă.
A fost totul pe fugă, trebuia să revin acasă într-o oră, să duc copiii iar la școala cea nouă, aeroportul e uriaș, am lăsat-o pe ea în fața terminalului, m-am dus să parchez, am găsit loc departe, la mai mult de un kilometru, am alergat pe benzi înapoi spre ea, ne-am găsit, am mers împreună spre check-in, m-am uitat la ceas, mai am trei minute, i-am spus, altfel întârzie copiii la școala cea nouă, nu mai pot sta cu tine prea mult, am condus-o la coadă, i-am arătat unde sunt porțile, n-am apucat să-i spun toate lucrurile pe care amânasem să le simt și să le gândesc, doar am îmbrățișat-o repede și am fugit, era târziu, dar era și prea greu, știam că dacă începe ea să plângă, și ea mereu plânge când ne despărțim, o să plâng și eu și nu aveam timp să plâng, trebuia să fug înapoi la parcare, să ajung la timp acasă, să mă spăl pe dinți și să duc copiii la școală, apoi să merg și eu la școala mea.
Am mai privit-o printre porți un pic, era cu spatele, dar știu că plângea.
Cel mai greu e când revin acasă, în casa rămasă fără ea.
Îi văd din ușă papucii de casă. Mirosul ei încă agățat de pereți, pe hol și în baie. Pijamalele împăturite frumos pe canapea.
Despărțirea de mama încă e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le fac în viața asta. Până și de copii mă despart mai ușor, dar de ei nu stau departe mai mult de două zile. În schimb de mama stau departe cu jumătățile de an.
Și de fiecare dată când pleacă e atât de dureros că mă gândesc că o să-mi crape inima.
Apoi plâng, plâng mult, scot, las să fie, să curgă, să doară.
Scriu.
Închid ochii și mă gândesc la firul care ne leagă oriunde am fi. Îmi imaginez că și ea se gândește la același lucru în același timp. Prindem amândouă firul cu palmele și ne zâmbim. Știu că e acolo. Știe și ea că sunt aici.
Încet încet, merg mai departe. Mă uit la lucrurile din jur. Fac ce trebuie să fac.
Las fiecare zi să curgă. Încă o zi mai puțin până ne revedem.
Suntem doar noi două de atât de mult timp, ne despărțim și ne regăsim de atât de mult timp, mereu ea rămâne, făcându-mi cu mâna și eu plec plângând cu spatele la ea, sau eu rămân și ea pleacă, doare, multă vreme am fugit de asta, m-am ținut ocupată cu orice altceva, și acum mai fug, dar încerc să și stau.
Să mă uit cum facem lucrurile astea grele.
Să îmi țin companie, așa cum mi-ar ține companie mama.
E greu, of, ce greu e, știu, plângi, respiră, plângi. O să treci și peste asta, ca de fiecare dată. Putem face lucruri grele și să fim totuși bine. Nu imediat, nu acum, acum doare, e bine că doare, înseamnă că ești, că iubești, și despre asta e totul, întotdeauna. Sunt aici.
Drum bun, mama!
Damn it! Azi când m-am machiat și eu, ai scris tu asta, ca sa plâng și eu.
Pentru ca și mie mi-e greu să nu o văd pe mama. Chiar dacă am familia mea de mai bine de 15 ani și ma tine ocupată și o iubesc mult de tot, mama e MAMA. ❤️
de ce nu o aduci sa locuiasca cu/langa voi?
daca ai explicat altadata si eu nu am vazut, imi cer scuze.
Sarbatori fericite!
Pai, are si ea viata ei la ea acasa, nu e animalul meu de casa, s-o mut unde vreau eu.
A fi aici, la 3 stații de autobuz de părinți, e mai important decât orice, cu toate gropile din asfalt și ce mai e.
Mai important decat viitorul copiilor nostri?
Mai degraba se muta si parintii cu noi, alaturi de noi, decat sa privam copiii de ce poate oferi o tara normala pentru un inceput bun in viata.
Parerea mea. Pana la urma mama Ioanei, daca este pensionara, poate sta la ei cu anii daca doreste acest lucru, nu cred ca o alunga nimeni si o trimite in Romania.
Nu știu, ma gândesc si eu la asta, dacă chiar e mai bine pentru un copil care a crescut într-o bulă in România, școală privată, un nivel mult peste cel din vest, să devină emigrant, să se chinuie într-o limbă străină si dificilă, departe de ai lui, printre oameni care nu îl vor accepta niciodată in totalitate. Poate pot spune cei care sunt plecați de mai multă vreme, chiar merită?
Nu poti trai in bula la infinit. In Romania, indiferent de cati bani ai, calci in aceeasi rahati in parc, stai blocat in acelasi trafic, esti omorat pe sosele de aceeasi cretini ca si cei care au mai putini bani. De asta pleaca oamenii care pleaca…
Am călcat in mai mulți rahati in Nisa si in Paris, unde am fost doar in vacanțe, decât in București unde locuiesc. Cât despre trafic, foarte simplu, evit cât pot, nu circul aproape deloc cu mașina. In rest, spital privat când am născut, școală privată pentru copii, vacanțe doar in străinătate, vorbit in limba mea, soare si vreme bună, părinții la doi pași, the best of both worlds.
Trei stații de autobuz la cine? Ai noștri sunt în provincie, noi în București, am cunoștințe cu părinți la țară; de ce nu: important este să fim lângă părinți, chiar dacă în satul natal nu e canalizare si în tot județul nicio librărie.
Acum nu ne putem muta toți cu părinții…
Pe mine de ceva vreme mă macină subiectul acesta, al părinților. Nu simt nevoia să îngrijesc pe nimeni la bătrânețe. Am avut o cunoștință tânără (până în 40 ani) care renunțase la orice fel de viață să aibă grijă de tată (fost) bețiv, actual bolnav în zeci de feluri.. Efectiv nici la muncă nu mai mergea, că el era imobilizat, ea avea nu știu ce concediu și mai avea tatăl o pensie. Am văzut femei din familie având grijă și de părinți, și de socri.
Mă întreb și cum va fi viitorul generațiilor acestora care fac copii după 40 de ani. nici nu ajunge bine copilul major, că tu ești deja bătrân și ai nevoie de îngrijire
și totuși cred că am divagat
concluzia mea este că fiecare om are dreptul să ia decizii în care sa prioritizeze familia pe care și-a creat-o, nu neapărat pe cea din care provine.
Lia, banuiesc ca in tara sunt atat de multi rahati de câine încât esti conștient ca vei calca in unul de nu esti atent. In Franța…ai alte așteptări, esti turist, privești in jur, nu pavajul. Zic si eu. Apoi, nu toata lumea isi permite sa tina un copil la scoala privată (sau 2,3), sa faca vacante in străinătate si asa mai departe. Si chiar de si-ar permite, nu toate orașele din provincie au scoli private. Noi suntem plecati de 12 ani, eram tineri si fara griji cand am facut pasul, acum avem 2 copii născuți si crescuți in tara adoptiva. Ne vizitam parintii, despărțirile sunt îngrozitoare, uneori ma gandesc ca e mult mai usor fara sa te vezi, nu ‘rascolesti’ nimic in suflet – ei sunt acolo cu viata lor, tu in lumea larga cu viata ta. Reintalnirile aduc cu ele fel si fel de gânduri: daca ne-am întoarce? Daca i-am lua cu noi? Ultima îmbrățișare?! Crede-ma, plângem noi, plang ei, plang copiii. Si cum a spus Ioana, ajunși in aeroport, incercam sa facem totul pe repede-inainte, pare mai usor asa…Dar…cu toate astea, chiar parintii ne spun ca am facut cea mai buna alegere in urma cu 12 ani, părăsind România. Atat pentru noi, cat si pt copiii noștri. Au realizat acest lucru tot venind in vizita…au fost convinși de acest lucru atunci cand au vazut cum sunt tratati la medic (desi nu vb deloc limba) si cand au realizat ca fetele merg la scoala cu bucurie si se intorc fericite! Tatal meu a fost impresionat sa vada cum directoarea școlii ii asteapta pe elevi la poarta, ii saluta si le spune pe nume! Atat de încântat a fost de cum sunt tratati copiii (indiferent de culoare, religie, naționalitate) încât a invatat sa le salute pe profesoare in limba lor. Acum ii avem langa noi, vor sta pana in Martie aici. ❤️ Sarbatori frumoase!
Lia, eu sunt plecată de 9 ani, tot în Olanda și îți răspund la întrebarea dacă merită. Merită. Asta cu faptul că nu e acceptat copilul niciodată e ceva ce gândești tu, nu are legătură cu realitatea, Olanda e o țară foarte inclusivă. Copilul meu a învățat limba foarte repede, eu la fel, ne-am integrat foarte bine, am prieteni olandezi, români, de alte nații, aici am jobul, casa, am pașaport olandez, acasă e Olanda. Copilul meu se definește ca olandez de origine română (și așa e și privit, sunt mulți străini naturalizați).
De părinți eram departe și în România, dorul tot ăla e, mie mi se pare parte din viață, copiii cresc, au viața lor separată de părinți, iubirea e tot acolo, nu am nevoie să fiu în același oraș cu mama ca să am o relație cu ea.
Pe de altă parte, emigrarea e ceva foarte personal. Nu se potrivește oricui, nu suntem toți la fel. Mie mi s-a potrivit și am povestit perspectiva mea. E una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în viață.
Lia, eu nu am dat de prea multe gropi in asfalt, dar am ajuns la concluzia ca e OK sa venim o data pe an in Romania si sa comunicam in rest online. Nu e vorba numai de gropi, este vorba de sistemul de invatamant, de ce deschidere REALA are un copil supradotat (nu geniu, dar sensibil peste medie), ce oportunitati de sport si dezvoltare sunt.
Scolile private din Romania, in majoritatea lor, sunt bune doar la incasat bani. Iar majoritatea lor la purecat si pun in paralel ce i se ofera copilului meu la o scoala de stat de la „tara” si ce ofera la scolile astea super-scumpee. Mi-e teama ca nu iese prea bine pentru scolile private 😀
Oricum, dandu-i voie Ioanei sa isi croiasca viata asa cum doreste si mamei ei sa traiasca asa cum e mai bine – da, e nasol de tot cand te tot desparti. Din fericire insa tehnologia ne ajuta enorm sa nu o luam razna, putem petrece suficient timp cu cei dragi pe video si e o idee mai usor. Nu e la fel ca si cand ii imbratisezi, dar e mai suportabil 🙂
Dojo, si câte atacuri armate au fost in școlile alea minunate doar anul ăsta? Parcă nu mai pare atât de roz
Lia, poti intelege ca SUA este mai mare decat Europa? Voi sunteti mai aproape (ca si KM) de ditai razboiul decat sunt eu de impuscaturile alea. Nu vad sa se fi golit Romania din cauza situatiei din Ukraina.
In SUA sunt in jur de 100 de mii de scoli. O SUTA DE MII, da? Nu spun ca e o situatie ideala, faza cu cate un tampit care impusca, pentru ca nu este. Aici e o problema mare, pe care trebuie sa o rezolve.
Noi am rezolvat in ideea in care ne-am mutat intr-o zona foarte buna, unde sansele sunt minime de asa ceva.
E OK, nu pleci in State, ca stiti voi de la televizor ca e nasol, dar aveti toata Europa la dispozitie. Se ajunge intr-o ora cu avionul cam oriunde. Dar, e OK. Daca iti doresti sa ramai in Romania, este de laudat. Dar incercati sa nu mai calcati in picioare alegerile altora si sa nu va mai fie ciuda, ca altii sunt fericiti cu acestea alegeri. Ca de aici intrasem in discutii, la faptul ca orice scrie fata asta pe blog, se gaseste careva sa intre cu bocancii in viata ei de familie si sa-i explice cum era mai bine 😉
Lia, ce vei face dacă nu îți vei mai permite școlile private și vacantele in străinătate? Ce faci cu agresivitatea oamenilor in general, comportamentul absolut inconștient din trafic al multora? Ce faci când in spitalul privat nu au aparatura necesară și te trimit tot la cel de stat? Ce vei face când locul copilului tău va fi luat de unul care are părinți mai “bazați”? Ce faci când trebuie sa scoți bani din buzunar in instituțiile publice pentru servicii normale? Ce faci cu cei mulți, corupți si demagogi? Ce faci cu lipsa infrastructurii rutiere, cu speranța de viața in scădere in România, cu primul loc in Europa la numărul de morți pe șosele? Sau lucrurile generale nu fac parte din bula ta? Ar fi bine sa nu mai judecam alegerile altora. Tu ai ales sa stai in România, foarte bine dacă funcționează pentru tine! Ioana a ales altceva, ce funcționează pentru ei. Cred ca genul acesta de comentarii vine din dorința celor care comentează de a-și confirma ca alegerea lor este cea mai buna…nu cred ca Ioana a plecat datorită fecalelor de animale de pe strada. Ceea ce ar trebui sa vedem in spatele acestor rahați este simbolul mizeriei din România, in general. Si cei care au trăit doar in România nu au termen de comparație cu traiul in alta parte. Long story, short: despărțirea de părinți este grea! Fie ca locuiești in Băicoi sau in Amsterdam!
Ioana te îmbrățișez si te înțeleg, așa ne e dat unora dintre noi.
Unii părinți cand vin in străinătate, după o lună vor acasă la ei si când sunt acolo singuri ar vrea înapoi la copii. Câteodată e complicată viața.
Parintii vor acasa la ei unde se simt cel mai in siguranta, confortabil etc dar si copiii trebuie sa aiba parte de tot ce se poate mai bun.
Ce e mai important? Sa fie bunicii confortabili cu noi la cateva statii de autobuz/ cativa pasi sau copii i sa aiba scoli normale, colegi normali, o sansa reala sa obtina in viata tot ce isi propun daca muncesc cat e nevoie?
Ioana, empatizez atat de mult cu ce ai scris! Au trecut mai bine de 3 ani de cand m-am despartit de mama, pentru ultima data! Dorul si iubirea pe care i le port cresc totusi pe masura ce trece timpul, si cred ca niciodata nu ma voi gandi la ea fara sa mi se umple sufletul de dor, de amintiri, de vocea ei calda…?
Cred ca am mai scris odata…
Noi de cand am plecat la 3000 km distanta…ne vedem mai des.
Inainte locuiam in Bucuresti, la 9h cu trenu sau masina, cu salarii romanesti si apartamente inghesuite.
Acum avem loc in casa, nu mai avem grija banilor, suntem la 1h distanta cu un low cost deci bunicii fac naveta. In total, locuim impreuna cam 5 luni pe an. Sub acelasi acoperis, la aceeasi masa. Un vis care parea imposibil in tara.
Si cel mai important, cand bunicii au probleme de sanatate, au acces la cele mai bune tratamente, in spitale private. Daca ramaneam in Bucuresti, pe salariu romanesc, mama era ingropata de mult pentru ca nu mi-as fi putut permite medicamentele care i-au salvat viata.
Cred ca articolul nu e asa mult despre logistica, ci despre despartire .
Desi stau in romania, nu stau foarte aproape de parintii mei. Vorbim des la telefon, si cand mai merg la ei sa stau sa lucrez de acolo, imi e iar greu sa nu-i vad zilnic. Dar ne adaptam. Mie
Imi place sa calatoresc, am fost multa vreme plecata din tara, nu-mi era dor, ma bucuram sa le arat ce vad si ce fac. Acum poate si cu varsta ma mai apuca nostalgiile, ma duc sa-i vizitez. E foarte greu subiectul grijei de parinti in varsta, ai mei vad la prietenii lor tot felul de situatii, nici una perfecta. Fiecare familie ia deciziile lor. Eu ma simt apropiata de ei, as vrea poate sa fac cumva sa ne vedem mai des, nu am gasit inca solutia ideala.
Ahh, inca un articol care trezeste in unii dintre noi niste instincte aproape animalice, care ne fac sa judecam alegerile altora, doar pentru faptul ca ‘noi stim’ cum e ‘normal’ sau ‘cel mai bine’.
Un om, care se intampla sa fie blogger, scrie un articol in care isi exprima sentimentele si emotiile pe care le traieste la despartirea de mama.
Oare de ce ne este atat de greu sa ascultam sau sa citim ceva fara sa simtim nevoia acuta de a da sfaturi, de a oferi solutii??
Bineînțeles că răspunsurile emoționale puternice nu au nicio legătură cu alegerile unor străini, astea sunt doar triggers pentru chestii personale, in cazul meu teama că doar amân inevitabilul, cel mai probabil copiii mei vor alege să emigreze, iar eu îi voi urma. Ei urmează acum o școală privată in engleză, vor face și liceul tot aici, însă apoi nu știu unde se vor îndrepta. Poate nu spre facultatea mea, unde se dictau cursurile, le memoram si le redam exact așa pe foaia de examen. Cel mic al meu in cei 6 ani ai săi a întrebat de mai multe ori „de ce” decât mine in cei peste 30 ai mei.
De ce nu vreau totuși să plece? Aici e mult mai lung. Să zicem ca acum ceva vreme, înainte de pandemie, doua bunici au venit sa stea cu nepoții pentru ca părinții lor sa ia o cină in oraș. Una dintre bunici e mama mea, cealaltă mama unei cunoștințe emigrata in Paris. Noi ne-am intors cu bine acasă în seara aia, pe ei i-a împușcat mortal un terorist islamist acolo la terasă, am aflat a doua zi la știri si am aflat că o cunoșteam de pe Facebook. Tot in 2019, in gara centrală din Amsterdam, un alt terorist a atacat cu cuțitul câțiva trecători. Ma întorsesem cu mai puțin de o săptămână dintr-o vacanță cu copiii acolo. Cu doar câteva zile in urmă trecusem pe acolo cu ei de mână, fără nicio grijă pe lume, la fel ca oamenii ăia care acum nu știu dacă mai trăiau. Doar pe astea două mi le amintesc bine, pentru că m-au atins emoțional, dar de la știri știu mult mai multe. Asta la noi nu se întâmplă, iar mie asta îmi ajunge. Mă tem doar ca nu le va ajunge si copiilor mei, inconștiența tinereții e mare.
Mie in Romania ajunsese sa imi fie teama sa mai merg cu masina.
Eu nu merg cu mașina in general, nici in România, nici in străinătate. 2 luni de vară prin Europa, ne-am descurcat foarte bine doar cu trenul. Pe aici prin București merg doar cu metroul si autobuzul, extrem de rar cu mașina, doar așa la mall duminică dimineață, e un stres prea mare sa conduc si, mai ales, sa caut parcare, asta e jale si in străinătate
@Lia, nu e musai sa mergi in capitale sau orase mari daca vrei sa emigrezi, sa ai o viata mai buna. Poate in Romania nu ai atacuri teroriste care te pot omori rapid, ai in schimb sistemul defect care te omoara lent prin lipsa educatiei in general, a educatiei pentru sanatate, pentru preventie, pentru acordare de prim ajutor, lipsa unor sisteme functionale de sanatate, conditii de mediu total neprielnice pentru categoriile defavorizate, etc etc. Da, nu vine nimeni sa te impuste, insa exact ca broasca pe care o pui in apa rece si dai drumul la flacara, nici nu simti cum te omoara acest sistem. Ceea ce pt mine e mai sinistru decat un terorist in capitale odata la cativa ani, desi sunt total de acord ca in acel caz emotiile sunt extrem de puternice si raman cu tine, mai ales ca ai fost aproape de ce s-a intamplat. Pana la urma cred ca fiecare trebuie sa decida ce este mai benefic pentru sine si familie si ce conteaza si sa aleaga conform valorilor sale. Am vrut doar sa raspund conentariului tau pentru ca m-a determinat sa ma gandesc la acest aspect la care nu ma gandisem in acest fel pana acum.
@Ale,pentru mine e foarte simplu ce aleg, aici îmi cel mai bine, câștig un pic peste salariul mediu din Elveția, îi am pe toți aproape, iar problemele României, deși nu le neg, ma întristează la fel cum ma întristează si foametea din Africa, e ceva rău, dar care nu ma sperie pentru ca nu are nicio legătură cu mine.
Problema e însă cu copiii, care au călătorit enorm si înțeleg lucruri la care eu nici nu m-am gândit. De exemplu, ma întreabă cel mic când nu avea nici 5 ani de ce in Italia primește meniu si tacâmuri si pahar la restaurant, iar in România nu doar ca nu-i da meniul, dar îi ia si paharul repede din față? Copiii sunt un fel de căței aici? Cât despre orașele mici, universități sunt doar in alea mari
@Lia, inteleg spaima, iti spun sincer ca nici eu nu am mai fost in Paris / Londra dupa minunile de genul pe care le descrii 🙂
Daca ai copiii in scoala in enegleza deja si stii ca vor dori sa plece, pana la urma tot acolo se va ajunge. Sa nu te sperie ideea, copiii se adapteaza incredibil de bine si ai tai deja au suport lingvistic bun, daca fac cursurile in cauza. Nu trebuie sa stai in metropole, noi am stat 2 ani in NYC si ne-am mutat undeva „la tara” 70 de km de oras. Am tot ce-mi trebuie, padure, lacuri, munte etc. Din fata casei pana la „granita” fac o ora.
Alegand un orasel aproape de o metropola ai liniste, aer curat si orasul al mare, cand iti trebuie. In mod normal infrastructura e impecabila prin vest, stii si tu ca ai calatorit enorm. Daca nu sunteti familie venita la furat (si e clar ca nu sunteti), veti fi intregrati usor 🙂
Dati bataie cu engleza si tinem pumnii 😉
Iertare c-am intrebat, nu ma asteptam sa primesc un raspuns atat de intepat.
Nu o sa mai comentez si o sa-mi vad de treaba mea, promit.
@Lia
Asumi incorect bazat pe cateva zile petrecute intr-un loc sau altul, generalizezi si exagerezi (legat de USA de exemplu).
Da, suntem tot mai multi care consideram ca Romania nu este „acasa” pentru noi. A te naste undeva anume pe pamantul asta e doar o chestie random pentru unii, care vor mai mult decat siguranta financiara si vacante. De exemplu, pentru simplul fapt cum animalele sunt abuzate si chinuite in Romania si nu sunt consecinte pentru aceste fapte, pentru mine Romania nu este locul unde aleg sa fiu. Si acesta este doar un motiv, foarte important pentru mine.
Esti tare frustrata ca unii nu aleg ca tine si vrei sa iti valideze alegerea.