Trei lucruri importante pentru orice părinte

Trei lucruri pe care cred că dacă orice părinte ar reuși să le facă, relația cu copiii lui ar fi mai lină:

1. Să afle ce pot și ce nu pot face copiii pe vârste, ca să nu mai ia personal neputința copilului de a face ce se așteaptă de la el. Un copil de doi ani care nu se oprește din plâns nu vrea “să te bage la nebuni”, nici “să-ți scoată peri albi”. El doar nu se poate opri. Creierul lui nu e destul de bine dezvoltat cât să oprească impulsurile fizice foarte puternice (de a alerga, de a explora, de a plânge, de a râde). Aici ajută cărțile și articolele de calitate. Odată ce înțelegi ce este realist să aștepți de la copilul tău, vei putea să îți calibrezi așteptările și să îl ajuți acolo unde singur nu poate.

Iată câteva idei de cărți care pot fi de folos:

Cărtile lui Daniel Siegel, Creierul copilului meu și Vâltoarea minții
Viața emțională a copilului mic, de Alicia Lieberman

Cum cresc copiii, de deborah MacNamara

Copiii știu cel mai bine, Deborah Solomon

Berry Brazelton, Puncte de cotitura

2. Să nu mai creadă că le poate face pe toate. Nimeni nu le poate face pe toate! Putem face multe, mai ales, noi, mamele, pentru copiii noștri și pentru casă și pentru jobul care ne place, dar cu un consum de resurse foarte mare. Dacă nu vedem asta, dacă nu ne ascultăm corpul, care ne spune că avem în cârcă prea mult, ajungem pe low-battery, începem să țipăm, să luăm tot personal, reproșăm oricui ne iese în care neputința noastră, de care doar noi suntem responsabili. E OK dacă cei din jur nu fac lucrurile perfect, cum le-am face noi. Important e să le facă, iar noi să putem merge drept, respira, să avem timp să ne uităm la ce avem nevoie și să delegăm, să cerem ajutorul. Oamenii care ne iubesc abia așteaptă să ne ajute!

3. Să își facă timp să-și afle povestea. Cea lungă, a părinților și bunicilor, ca să înțeleagă și să scoată la lumină suferințe vechi ale familiei, care acționează pentru noi ca un butoi cu pulbere. De multe ori când țipăm la copilul nostru, nu e vocea noastră cea care strigă, ci e vocea mamei noastre, care poate nu a primit iubire și ascultare în copilăria ei. Cel mai bine e să găsim un terapeut să ne ajute, dar ajută mult și introspecția, cărțile și discuțiile calme cu familia.

Mai sunt multe de făcut, dar azi am ales doar trei. Am discutat despre ele într-un interviu pe care l-am dat de dimineață la Cluj în camera de hotel, înainte să plec spre aeroport, printre bagaje, cadouri și flori. Am discutat despre ele și ieri la conferința pentrun părinți. Cât de frumos și de încurajator a fost!

La final, prietena mea mi-a spus:

– Ce interesant, mereu se ajunge la aceleași lucruri simple.

– Da, i-am spus, pentru că acesta e adevărul. Nu există altceva. E greu să fii părinte pentru că e greu și e normal să fie greu, pentru că ne pasă enorm, dar sunt lucruri pe care le putem face, lucruri simple, umane, firești, pe care le facem greu pentru că multe generații până la noi nu le-au făcut și noi avem o sarcină tare grea, dar putem face asta, pentru că spre deosebire de alte generații, suntem împreună, ai văzut azi, 700 de oameni care ridicau toți mâna deodată, cu puterea asta putem face și acest lucru greu, iar copiii noștri vor fi primii care vor duce mai departe doar suferințele lor!

Chiar cred asta.

În poză sunt oamenii minunați de la Cluj care fac parte din acest ÎMPREUNĂ care repară și construiește!