Am ajuns la episodul 2 din seria #părintedeadolescent, pe care am lansat-o pentru că am multă nevoie de povești adevărate despre adolescența în vremurile noastre. Nu cum ar trebui să fie, ci cum e, cu bune și cu grele. Așa că am invitat mai mulți oameni dragi mie să scrie despre cum a fost pentru ei perioada asta a vieții lor, cu copii adolescenți.
Unele texte sunt anonime, altele sunt cu nume și prenume, după cum a dorit fiecare respondent. Dacă doriți să participați și voi ca autori în această serie, îmi puteți scrie la ionouka@gmail.com cu povestea voastră adevărată sau răspunsurile la întrebările de mai jos, cu ce adăugiri considerați voi necesare.
A doua poveste adevărată vine din viața unei scriitoare și femei pe care o admir mult și o citesc cu mare drag pe unde-o prind: Ana Barton, căreia îi mulțumesc pentru că a acceptat să scrie aici despre ea și fiica ei, Rada, pentru voi. E un episod care o să vă arate ce poate fi frumos în adolescența copilului vostru și cum!
Așadar, #parintedeadolescent, episodul 2.
Cine ești tu, mama copilului tău mare?
Sînt o femeie de 49 de ani din România, sînt scriitoare, mă cheamă Ana Barton. Sînt atîtea categorisiri ale personalităților, că nici nu știu cum să răspund, altfel decît să mai inventez și eu una: dansatoare. Da, da, am o personalitate dansatoare.
Cine e copilul tău? Cum e el?
Rada e fata pe care a trimis-o Dumnezeu în lume prin mine. E minunată și zăpăcită. Are 21 de ani, e vulcanică (mereu în erupție), are un frate mai mare cu patru ani (care nu s-a născut), pictează, dansează, desface firu-n patruzeci de mii, e un om extraordinar de loial și o ființă cu o sensibilitate uriașă – asta e puterea secretă chiar și de ea însăși. ?
Ce fel de copil era în copilăria mică?
A fost o fetiță veselă, foarte veselă, cînd avea cinci luni rîdea în hohote și se opreau oamenii pe stradă, să se minuneze, era ca un soare, foarte iubitoare, spunea o mulțime de fraze uluitoare, pe care le-am notat pe niște post-ituri și le țineam pe ușile dulapului suspendat din bucătărie, apoi le-am dezlipit și le-am pus într-un loc pe care amîndouă îl deschidem din cînd în cînd și rîdem amintindu-ne, o mare dansatoare, dansam împreună în fiecare zi cîte 3-4 ore, pînă cădeam late (mai ales că asta se întîmpla cînd veneam eu de la serviciu).
Ce fel de părinte ai fost? Relaxat? Stresat? Limite multe, puține?
Cînd era ea mică, am fost o mamă foarte stresată, cu o aparență relaxată. Cam multe limite, dar nu toate bune, însă de asta mi-am dat seama mult mai tîrziu, cum, probabil, li se-ntîmplă tuturor părinților.
Cum a fost colaborarea cu celălalt părinte pe acest subiect? Consens? Scântei?
Și consens, și scîntei. Ca-n viață, ca-n familii. Oricum, mi-am dat seama în timp că-n anumite privințe avea dreptate atunci, dar n-am putut eu să primesc, n-am știut cum.
Cum arată relația voastră acum?
Vie. Adică evacuăm locuitorii din jurul vulcanului ca job principal, dar avem și momente, deloc puține, în care ne punem inimile pe tipsii, una în fața alteia, și suflăm cald asupra lor. Sîntem foarte apropiate, de-aia și sar scîntei așa de des, avem fundația de încredere pusă solid și construim cîntînd (bine, mai și suduim printre dinți, ca orice zidar adevărat), fără să ne dăm seama că asta facem. Vorbim mult, cîteodată parcă prea mult, iar în majoritatea cazurilor o facem față-n față. Ne și permitem, pentru că încă locuim împreună, Rada e-n ultimul an de facultate.
Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația cu fiica ta? Vreun cutremur acolo?
Au început pe la nouă ani și au început să se diminueze de cîteva luni, așa că e un eufemism să le numim episoade, au fost ani. Mulți. Cei mai intenși au fost între 13 și 20, deci vreo șapte. Rada crește cu surle și trîmbițe, e un carnaval permanent, așa se face ea mare. A durat pînă m-am adaptat la acest fel de devenire, nu seamănă deloc cu-al meu, unul permanent reprimat, dar Rada nu mi-a dat variante. Și foarte bine a făcut. Pe cît o cresc eu pe ea, pe-atît mă crește ea pe mine. Vreun cutremur? Hahahaha! Păi, într-un vulcan mereu activ sînt mai multe cutremure pe zi.
Ce alți adulți au fost implicați în educația ei? Unchi, bunici, nași? Sunteți o familie mică sau mare?
În primii zece ani, eu, tatăl ei, Lili și Aurel (minunile de oameni care au crescut-o cînd noi, părinții, eram la muncă), familia mea de sînge, familia de sînge a tatălui ei, educatoarele și învățătoarele ei. Apoi, de alți zece ani încoace, eu și bărbatul meu, familia mea de sînge (părinții mei, fratele meu), prietenii noștri foarte apropiați, psihoterapeuții care au sprijinit-o pe ea, cei care m-au sprijinit pe mine, profesorii ei, doctorii care i-au salvat viața de cîteva ori și cei care au făcut-o bine cînd a fost doar bolnavă sau a căzut într-un gard, cărțile citite de ea și de noi, filmele văzute, spectacolele de teatru, concertele, rîsul, plînsul, zbaterea atît de intensă și de omenească a celui care se face mare, melancolia, reflecția, viața.
De ce te temeai din viitorul ei când era mică?
De nimic în ce-o privea pe ea. M-am temut doar că nu eram eu o mamă destul e bună și nu știam cît de bună aș putea deveni. Rada e fost și este o ființă spectaculoasă, iar eu m-am simțit și încă mă simt de multe ori depășită.
Câte dintre temerile acestea s-au adeverit?
Aceasta, singura care a fost. Încă mă întreb des dacă sînt o mamă bună pentru ea. Că nu există mame generice. Important e să fiu mamă cum are ea nevoie să fiu.
Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories. Cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?
Cînd era în clasa a III-a și deja aveam momente multe în care mă gîndeam cum anume să rezolv o situație spinoasă, părinții cu copii mai mari mă-ncurajau așa: „N-ai văzut nimic, pregătește-te pentru ce urmează!” De la an la an tot asta auzeam. Cînd avea 15 ani și-am auzit iar o „încurajare” de felul ăsta, am zis că nici n-are rost să mă mai gîndesc, că oricum n-o să mai fiu în viață. Ei bine, încă sînt, după cum vezi, mulțumesc lui Dumnezeu, nu m-a lăsat să mă prăpădesc, dimpotrivă, m-a ținut în brațe, mi-a dat răbdare, putere și inspirație în momentele cele mai dificile. Acum pot să accept și chiar să spun că multe dintre acele clipe de răscruce au fost augmentate de fricile mele. Multe, dar nu toate, unele au întrecut chiar și imaginația mea, care nu e chiar domestică.
Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?
Dacă eu am fumat atîția ani, iar copilul a văzut asta la mine, să mă mir că fumează? Cînd era mică, mă ruga să mă las, ca să nu mor, așa-mi zicea, mami, vreau să trăiești, nu mai fuma, dar în adolescență, cu colegii de clasă, a descoperit și ea țigara de la colțul școlii. În ce privește substanțele la care cred că te referi, i-am spus și ei, cum le spun tuturor tinerilor cu care mă întîlnesc în școli și universități, că tot ceea ce te face să nu mai fii tu, să nu mai fii cu tine și în tine, tot ce te vulnerabilizează așa de rău, încît nu mai dispui de tine, indiferent cum s-ar numi substanța aia, te poate pune în pericol de moarte. Omul e o ființă extrem de fragilă, are carne, oase și sînge ca animalale, dar nu are capacitatea lor de a se feri de pericole, de a se salva. El are nevoie de minte pentru asta, că trupul nu-l prea ajută. Și, mai ales, are nevoie să-și aibă grijă de suflet.
Cît despre intimitate, avea șapte ani și-i spălam părul, cînd, dintr-odată, m-a întrebat cum se fac copiii. Recunosc, m-a găsit nepregătită, nu m-aș fi gîndit să primesc așa repede o asemenea întrebare. Nu i-am spus bazaconii, dar mi-am adaptat răspunsul la vîrsta pe care ea o avea. A fost foarte greu să spui adevărul, dar să nu șochezi, să nu rănești, să nu sperii, să nu creezi curiozități extreme. Pot spune că întreaga desfășurare ulterioară mi-a arătat că m-am descurcat bine. Apoi, în ani, am tot adăugat alte explicații, am generat discuții pe tema asta, pentru ca atunci cînd voia să știe ceva despre sexualitate să ne întrebe întîi pe noi, acasă, ceea ce, absolut surprinzător pentru un copil atît de rebel, ea a și făcut. Are inclusiv setată periodicitatea analizelor și investigațiilor generale și specifice. Sînt foarte încîntată de faptul că nu suprapune nici conceptual, nici practic intimitatea și sexualitatea, știe foarte bine că intimitate fără sexualitate există, ba chiar e o experiență zilnică, dar sexualitatea fără intimitate e o formă de-a pedala în gol, iar golul nu e totuna cu nimicul, golul rănește și te rănește.
Cum ați navigat prin nevoia copilului de independență, atașamentul lui față de anturaj și nevoia ta de siguranță?
Am tras la galere, acolo a fost fontanela noastră. Acolo am înțeles abrupt și dureros că fac parte dintr-o altă generație, că am crescut într-o societate diferită, că astea două au lăsat în mine urme despre care habar nu aveam, credeam că s-au dizolvat în timp, aș!, nici vorbă, acolo s-au activat fricile mele și-am început să fac greșeli cu ghiotura, iar copilul, probabil inspirat de mine, a-nceput să facă chiar mai multe, acolo au scrîșnit frînele relației noastre, iar trenul era să iasă de pe șine, atunci am inventat un nou ecartament, să-ncăpem bine, atunci am început să îmi oglindesc spaimele, să le accept, să le păstrez energia, dar să le resemnific, să le transform din spaime în înțelesuri, am început să-nvăț să creez încredere, că încrederea nu e ceva înnăscut, acolo am căzut în prăpastie, însă, slavă Domnului, n-am murit, așa că m-am ridicat și, încet-încet, am urcat muntele din rîpă și să știi, Ioana, că e mai greu de urcat din rîpă, iar asta nu doar pentru că e mai înalt, ci și pentru că știi ce e dedesubt, dar nu știi numai cu ochii, știi cu totul tău, pentru că ai fost acolo, de-acolo vii. Bref, acum Rada îmi spune că sînt singurul părinte care nu-și caută compulsiv copilul și toți prietenii ei sînt șocați: „Cum, o suni tu pe mă-ta, nu te sună ea?!”
Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?
Nimic, pentru că nimic nu l-ar ajuta. A, ba da, m-am răzgîndit: să nu-și imagineze că încrederea e ceea ce știe el că e. Nu e. Să caute, să-nvețe mult despre ea, s-o pună-n practică, dar nu oricum, ci cu disciplină. N-am zis nimic despre iubire, e subînțeleasă, nu-i așa? Doar vorbim despre copii și părinți.
Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, că ai copil aproape adult?
E chiar adult, chiar dacă Organizația Mondială a Sănătății zice că abia pe la 24-25 de ani devin adulți copiii din ziua de azi. Să mă lase, dac-ar fi după ei, peste cinci ani vor spune că pe la 30, apoi pe la 40, de nu mai devenim adulți niciodată, ceea ce, dintr-un punct de simțire, n-ar fi rău, asta dacă adolescenții n-ar fi așa de sensibili ca lăuzele și dacă legea nu i-ar face adulți la 18 ani la noi și la 21 prin alte părți. Un tînăr de 18 ani are de știut, de internalizat și metabolizat adică, faptul că este singurul responsabil pentru toate vorbele și faptele sale.
Mamă (părinte) nu încetezi să fii, e un job veșnic, dincolo de anii vieții tale. Așa că nu ai cu ce să ieși din rol vreodată. Acum am grijile și așteptările adaptate vîrstei de 21 de ani, atîta tot. Dar le drapez muuult mai bine, am deja o vastă experiență. ?)))
Vorbești uneori cu copilul tău mare despre lucruri din copilăria lui? Îți reproșează lucruri? Cere bani de terapie? 🙂
Vorbim aproape zilnic despre copilăria ei, rîdem, retrăim, ne emoționăm, desfacem, ironizăm. O, da! Sigur că-mi reproșează lucruri. E o tînără crescută în libertate și respect, spune lucrurilor pe nume.
Nu cere, că nu e nevoie să ceară, e ceva ce noi ne-am asumat.
Ce crezi că ai făcut bine în proces?
Am iubit în faptă și cuvînt, am îmbrățișat, am legănat, am alăptat doi ani și jumătate, am fost stîlp, umăr, dig, Himalaya, hamac, plasă de siguranță, teatru de comedie, desen animat, Jamie Oliver, Scila și Caribda, m-am vulnerabilizat, am vorbit și am acționat deschis, franc, am îndrumat, mi-am recunoscut greșelile, am fost mereu alături, mereu acolo, cînd a vrut să fiu și, bineînțeles, cînd n-a știut că vrea să fiu, dar avea nevoie să fiu.
Ce ai face diferit?
Nimic. Viața nu e joc contrafactual. Nimeni nu are această șansă. Fac acum diferit, nădăjduiesc că bine, lucruri pe care le-am făcut prost sau doar binișor altă dată, dar n-am cum întoarce timpul, „a schimba”, ca verb de trai, începe acum și poate continuă mîine.
Ce scris frumos!
Mi-e drag sa citesc ce scrie Ana Barton, are o autenticitate care, de altfel, se simte de la primele cuvinte atunci cand o intalnesti. Mi-a mers la suflet toata discutia, iar raspunsul la intrebarea Ce crezi că ai făcut bine în proces? mi-a adus o constientizare pe care, ce-i drept, o intuiam (acum, ca e copilul pe la mijlocul adolescentei, iar eu in plin proces de de reconectare cu mine), dar nu o cuprindeam in intregime.
Ca mama de baiat care, usor-usor incepe sa se descopere pe sine, incercand sa-si afle drumul si rostul, gasesc in povestile impartasite astfel, si incurajari, dar si intrebari pe care nu mi le pusesem pana acum. In plus, constientizez ca sunt diferente, destul de importante, as spune, intre fete si baieti in ceea ce priveste felul in care care isi traiesc adolescenta, cum se succed etapele si la ce varste se intampla acele schimbari majore care impun o ajustare pe toate planurile.
Foarte frumos scris. Dar îmi pare atât de general și metaforic, încât nu știu dacă se înțelege ceva concret. Doar că totul depinde de copil, ca nu există rețete, ca trebuie sa îți setezi bine așteptările și ca e nevoie sa te adaptezi pe parcurs.
Ceva exemple concrete cred ca ar ajuta mai mult.
la fel am simțit si eu. exemple concrete ar fi mai de ajutor ❤️
De acord cu tot comentariul
Exact asta am simțit și eu. Se vede ca e scriitoare, a spus multe dar nimic concret. Mai mult mi-a plăcut primul episod
De acord cu Corina, credeam ca doar eu am simtit asta
Eu am priceput cam ce spune. Despre conectare profundă, despre rost, iubire, asumare. intuiesc ce și cum e de făcut. sinceritatea ei este vindecătoare.
„…toți prietenii ei sînt șocați: „Cum, o suni tu pe mă-ta, nu te sună ea?!” … cat de frumos este acest lucru. Am fost si eu cea care isi suna mama de fiecare data…intelegeam ingrijorarea care o avea ea. Si acum cand sunt la casa mea si cu doi copii o sun in fiecare zi. Sper sa primesc si eu acelasi „tratament” 😀
Eram intr-o seara la taclale cu prieteni cand suna telefonul: fiica mea, studenta la arhitectura. Intra direct in subiect. „Mama, asa-i ca tu nu m-ai mintit niciodata?”. Gandesc o secunda si-i raspund: asa-i, cel putin nu cu voia sau stiinta mea. Cat a tinut de mine, ti-am spus doar adevarul. „Vedeti? Asa este cum v-am spus eu!” o aud pe fiica mea spunand, dupa care se aude o explozie de rasete. Ne-am spus pa, pa, am zambit si am inchis telefoanul.
Mi-a spus mai apoi despre ce era vorba. Erau si ei adunati acolo probabil intr-o camera la camin, baieti si fete, la jocuri, distractie si taclale. Au inceput sa vorbeasca despre parintii lor si unul din subiecte a fost increderea, si toti in afara de fiica mea au spus ca ei nu cred tot ceea ce le spun parintii (erau peste 10 tineri/adolescenti). Ea le-a spus ca are incredere in parintii ei si de aici discutia care a facut-o sa puna mana pe telefon. Sigur, o naivitate din partea ei, ca daca eram o mama care doream sa o fac pe ea sa se simta bine, o mai minteam odata si gata. Dovada rasetele colegilor care n-au vazut nici-o „dovada” in afirmatia mea ci doar o confirmarea a ce spueau ei: parintii ne mai si mint! Un coleg i-a spus ca macar atunci cand venea Mos Craciun, Nicolae, Zana Maseluta, si tot am „mintit”, la care fiica mea i-a spus ca din cea mai frageda copilarie, desi au trait mai toate traditiile si in fiecare an venea chiar Mosul imbracat, le dadea cadouri, ei au stiut ca este o traditie, una frumoasa, dar cineva este imbracat asa.
Uneori a fost greu. Stiu cand ma certau prietene ca le spuneam de mici copii numai adevarul si ar fi fost mult mai usor pentru copil sa stie o minciuna, cand sa-i iau o zi de la scoala puteam sa inventez o boala dar nu o faceam (sigur ca s-a intamplat ffff rar dar s-a intamplat, pur si simplu, pentru o mica excursie de familie), cand si noi, parintii lor, am fi putut iesi usor dintr-o situatie cu o mica minciuna dar nu o faceam, cand au vazut ca nu suntem dispusi sa mintim nici postasul nici agentul de la granita, de ce i-am fi mintit pe ei? Si, mai ales, au trait pe pielea lor cand de multe ori in copilarie i-a durut adevarul chiar spus cu delicatete, vedeau la colegii lor situatii asemanatoare acoperite cu minciunele protective – si vai cat de mandrii erau apoi, inca de la 5- 7 ani, cand desii la inceput nu le convenise pentru ca adevarul nu era mereu placut, realizau ca i-am tratat cu increderea de a sti adevarul. Au fost si situatii cand, fiind prea mici pentru adevar, le-am spus ca nu le putem spune nimic – situatii similare in care parintii prietenilor lor inventau ceva potrivit pentru copil. Parea inofensiv!
N-am stiut ca impactul va fi atat de mare in ani! Pentru noi ca parinti a fost o decizie si un fel de viata in familie, (copiii au avut perioadele lor de minciuni, ca mai toti copiii) n-am stiut ca asta ii va face sa aiba o altfel de incredere in noi pe care alti copii nu o au. Nici macar n-am fi stiut ca o au sau nu daca nu era conversatia aia studenteasca, conversatie deschisa, intre ei, tinerii. Poate ca n-ar fi spus acelasi lucru parintilor.
Hm ce frumos sună viitorul. De-abia aștept să ajung și eu fix în același loc! Și nouă ni se pare mai simplu să spunem adevărul decât o minciună care va fi într-o bună zi descoperită. 🙂 Are 6 ani copilul și pare că are încredere deplină în noi.