Se spun multe despre adolescență. Se scriu cărți, se produc filme. Ne mai aducem aminte vag cum ne-a fost nouă atunci. Ne uităm cu îngrijorare, ori poate cu relaxare și curiozitate, dar și cu un amestec de teamă și nerăbdare, la viitorul apropiat, când și copiii noștri vor deveni adolescenți. Poate ai voștri sunt deja.
Ai mei mai au un an, poate doi.
Tare multă nevoie am de povești adevărate despre adolescența în vremurile noastre. Nu cum ar trebui să fie, ci cum e, cu bune și cu grele. Așa că am invitat mai mulți oameni dragi mie să scrie despre cum a fost pentru ei perioada asta a vieții lor, cu copii adolescenți. Mi-au răspuns, așa că azi lansez o serie nouă, se numește #părintedeadolescent.
Unele texte sunt anonime, altele sunt cu nume și prenume, după cum a dorit fiecare respondent.
Dacă doriți să participați și voi ca autori în această serie, îmi puteți scrie la ionouka@gmail.com cu povestea voastră adevărată sau răspunsurile la întrebările de mai jos, cu ce adăugiri considerați voi necesare.
Prima poveste din serie e una importantă pentru mine, pentru că e vorba despre o familie pe care o cunosc bine și de la care știu cât de greu a fost episodul despre care mama adolescentei M. vorbește cu atâta curaj, în speranța că va fi de folos și altora.
Sper să învățăm cu toții din aceste articole, mi se par super interesante și valoroase. Și încurajatoare. Deși unele vor fi greu de citit.
Așadar, #parintedeadolescent, episodul 1. Aici e postarea pe FB, unde dezbaterea e interesantă.
A. despre momentul dificil cu fiica ei, M.
A început să fie distantă, nervoasă, stresată, avea cearcăne mari, deși eu credeam că se culcă seara la o ora decentă. Acele cearcăne mi-au alertat toate semnalele de alarmă. am început să o urmăresc, să văd ce se întâmplă pe telefonul ei, pe computer, pe tabletă. Inițial nu am găsit mare lucru, pentru că, ghici ce, copiii de azi știu mai multe decât noi despre toate astea, și când știu clar că fac ceva aiurea, știu să se și ascundă. Într-o noapte, am urcat la ea în camera pe la ora 2, să văd ce face. Am găsit-o cu laptopul în brațe, pe internet. După șocul inițial, am luat toate cele la căutat ca lumea și am descoperit povestea horror prin care trecea.
Cine ești tu, mama copilului tău mare?
Sunt A., am 43 de ani, sunt administrator de curs la un colegiu din Anglia, unde trăim de când fiica noastră avea 8 ani, acum are 16. Sunt o caraghioasă, nu știu ce altceva să zic despre măreața mea personalitate.
Viața aici ni s-a potrivit din prima secundă, M. a fost extrem de fericită la școală, acasă, în societate, englezii chiar au ajutat-o să își depășească frici și timiditati.
Cine e fiica ta? Cum e ea? Ce puteri secrete are? 🙂
M nu are frați sau surori, este și a fost mereu un copil foarte cald. Inițial era timidă, apoi a crescut și s-a simțit tot mai OK cu lumea și cu viață. Îi place să citească, iar de câțiva ani studiază la modul serios fotografia. A învățat că umorul e o armă secretă și îl folosește cu succes în tot felul de cazuri (de exemplu, noi eram singurele care se hăhăiau la camera de urgențe acum un an și ceva).
Ce fel de copil era în copilăria mică?
În copilăria mică avea un soi de sensitive child syndrome, nu a suportat niciodată anumite haine sau anumiți oameni. Intruziunea fizică o oripila, dacă un străin îi vorbea, ea simțea asta ca pe o intruziune în spațiul ei personal.
Ce fel de părinte ai fost? Relaxat? Stresat? Ați avut limite multe, puține?
Eu una am fost stresată atunci când s-a îmbolnăvit mai rău. În rest, nu prea. Am impus limitele normale, aș zice eu, gen nu ne băgăm degetele în priză, dar și unele mai „dure” pentru moda actuală, cum ar fi „Nu murdărim iremediabil haine, că nu avem bani de altele și și dacă avem e frumos să le putem da pe astea curate altor copii” sau „Nu stricăm lucruri” din același motiv. Am învățat-o să facă ordine în jurul ei și să țină curat de mică, tocmai în vederea adolescenței care urmă să vină.
Am fost relaxată și când n-am avut cu ce să o alaptez și când n-am nimerit exact proporția de morcov-pui. Am avut noroc că ea a fost mereu un copil foarte OK, adică nu am avut acele milioane de nopți nedormite, boli foarte grave și alte lucruri care fac mamele să simtă că nu mai pot.
Am fost casnică în primii 8 ani ai ei și apoi încă 1 an și jumătate am lucrat aici foarte puțin, deci am avut privilegiul imens de a putea fi mereu cu ea atunci când ea se forma ca omuleț. Restul vine de la sine. Până la un moment.
Cum a fost colaborarea cu tatăl ei? Consens? Scântei?
Soțul meu a trebuit să fie plecat cu munca foarte mult, în consecință consensul a fost unanim, și anume toată lumea a făcut cum am zis eu, că eu eram aici cu ea. 🙂 Glumesc, el nu m-a contrazis decât rareori pe teme legate de M, pentru că ne cunoșteam de foarte mulți ani când am făcut copilul, ajunsesem la consens mult înainte să o avem, iar apoi nu au fost situații dramatice de nici un fel.
Cum arată relația voastră acum?
În momentul de față, relația dintre noi e excelentă pentru vârsta la care este ea acum. Dar asta s-a întâmplat probabil și din cauză că a trebuit să trecem printr-o perioadă foarte urâtă. De fapt două, una psihică, una fizică.
Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația ta cu copilul? Vreun cutremur acolo?
Au fost trei, unul mai mic, unul mai mare și unul medical. Primul a fost când avea șase ani, a mers la școală și a dat peste o învățătoare extrem de abuzivă care a băgat-o pe M într-o gaură neagră din punct de vedere psihologic. Abuzurile verbale au adus-o în situația în care nu mai putea dormi noaptea, se scula plângând, nu putea face pipi, a fost o chestie oribilă. Copilul era atât de zdruncinat încât plângea din orice, era la capătul puterilor. Am mutat-o imediat la o școală privată și s-a mai reglat, dar i-a luat ani de zile să treacă peste episodul ăla. În anul acela am plecat din țară.
A două oară a fost când avea 12 ani jumate și, pe fondul pandemiei și a multor lockdownuri aici, M a ajuns într-un grup de prietene absolut nepotrivit. Împreună au scăpat pe internet, și deși ea știa că nu are voie, și-a făcut cont de Instagram, Tik Tok, Discord, Tellonym. Fetele cu pricina au introdus-o într-o lume oribilă, ele se ocupau de niște ani cu agățat de bărbați pe Instagram cu un cont fals. Bărbații, evident, trimiteau pornografii oribile, discuțiile erau despre cum ne tăiem pe mâini mai frumos și cum suntem toate „non binare” sau „gay”, pronumele nostru este „they” și alte asemenea. Gen că nu o mai cheamă M ci altcumva, chiar nu mai știu cum își zicea, un nume din desene Manga.
A început să fie distantă, nervoasă, stresată, avea cearcăne mari, deși eu credeam că se culcă seara la o ora decentă. Acele cearcăne mi-au alertat toate semnalele de alarmă. am început să o urmăresc, să văd ce se întâmplă pe telefonul ei, pe computer, pe tabletă. Inițial nu am găsit mare lucru, pentru că, ghici ce, copiii de azi știu mai multe decât noi despre toate astea, și când știu clar că fac ceva aiurea, știu să se și ascundă. Într-o noapte, am urcat la ea în camera pe la ora 2, să văd ce face. Am găsit-o cu laptopul în brațe, pe internet. După șocul inițial, am luat toate cele la căutat ca lumea și am descoperit povestea horror prin care trecea. Manipulările prietenilor. Discuții interminabile despre self harm.
Minecraftul pe care îl joacă toată lumea este o pepinieră de pedofili și dubioși. Canalele pe care copiii le creează, dacă sunt publice, deși tu le zici să nu cumva să le facă publice, atrag nenorociți de mare clasă. Printre multele descoperiri a fost aceea că dăduse numărul de telefon „unuia din Cehia”! Ce, mă? Cum? Cum să faci așa ceva când școala de aici te învață, părinții te învață, lumea te învață?
Well, dragii babei, când vine anturajul, toate cărțile părintelui sunt aruncate în aer câteodată. Și asta te face să te simți mai inutil ca un salvamar la Olimpiada de înot, jur. Când am descoperit eu cam care era gravitatea problemei nu trecuseră decât câteva luni de când se pornise situația. Eu am lucrat în Anglia doar în școli de când am venit aici, deci aveam foarte multe traininguri despre ce trebuie să faci și ce nu în aceste situații. Pentru că am mare încredere în sistemul britanic, am ales să merg pe mâna sistemului. Am dat mail la șefa ei de an, o profesoară extraordinară. I-am spus ce făceau fetele alea pe internet, că a mea doar se uita și se șoca ca toantă, ea nu făcuse nimic grav, doar nu dormise și se uitase la ce au alea de zis despre ele și despre ea și… greu. În schimb unele dintre ele își dăduseră numărul de card la diverși de pe Instagram să le trimită aia bani să își ia nu știu ce costume de „cosplay” și „manga” și alte bazaconii. Dați un google și va mirați.
Am dat mail cu nume și detalii, într-o zi de vacanță, că așa s-a nimerit. Știam că profesorii sunt de obicei în școli și în timpul vacanțelor. În 10 minute am fost sunată și doamna respectivă m-a rugat să iau loc și să îmi fac un ceai. Lasă domnule ceaiul, ia zi, ce facem cu copilele astea? Femeia m-a informat că se deschide dosar oficial cu poliția, medicul de familie și serviciile sociale. Știind sistemul, nu am fost speriată, însă M a realizat în momentul ăla că ce facem pe internet ne poate urmări în viața reală. Rău. Școala a deschis această procedură, așa că am fost sunată de medicul de familie, să o ducem la o evaluare psihică (le-am spus că se zgâriase pe mână, nu se tăiase de tot încă, dar încerca să facă asta), apoi am fost sunată de Poliție și mi s-a spus că cineva va veni a două zi să vorbească cu noi, apoi am fost sunată, câteva zile mai târziu, de serviciile sociale, care m-au întrebat doar dacă suntem ok, dacă eu am nevoie de sprijin psihologic și dacă suntem bine.
Astea sunt procedurile aici, iar asupra ei au avut un impact major. Pentru că ea e un copil bun, cu rezultate foarte bune la școală, n-a făcut tâmpenii în viața ei, nu făcuse nici acum, dar acum a trebuit să înțeleagă că și dacă stai cu unul care le face, s-ar putea să pici de prost într-un rahat care nu e deloc al tău. Vizită doamnei polițiste a făcut-o să leșine aproape. I s-a părut ireal că „vine poliția, mami!” Da, mamă, vine poliția când facem trăznăi pe internet, ce să facem, aia e, îți asumi și spui absolut tot ce știi.
Povestea s-a terminat imediat pentru că odată ajunsă la școală, „cele mai bune prietene” nici nu s-au mai uitat la ea, deoarece fuseseră pârâte la adulți și le-a vizitat pe toate poliția. Ce să faci, pățăști.
Odată ieșită din acel cerc, noi am fost ca ulii deasupra ei, făceam de pază noaptea eu și taică-sau să vedem dacă doarme sau ce face, deși i-am scos din toate prize tot internetul pentru luni bune. I-am cumpărat un Nokia cu butoane la care s-a uitat că curca-n crăci, că nu știa cum să îl facă să pornească. Am fost tentată să îi iau unul cu disc!
De atunci a mai încercat de 5 sau 6 ori să spargă regulile. Să facă ce i-am zis să nu facă. Să își instaleze din nou Minecraftul. Nu a priceput chiar din prima, dar acum eram pregățiți. Ulii. Cum dădea pe lângă, cum poc, eu eram acolo. Ce faci, mama? Mami, n-am vrut. Ba ai vrut. Mă, ce faci, iar? Iar? Iar?
Uneori simțeam că lupta asta o să reușească să mă epuizeze și o să îmi bag picioarele și o să renunț eu. Apoi îmi dădeam două palme la oglindă. Nu. Nu ai voie să renunți să lupți pentru copilul tău, chiar dacă amenințarea nu e unul cu pistolul ci internetul. În UK au murit mulți adolescenți din cauza Instagramului și Tik Tokului, se schimbă legi acum, sunt părinți care nu au știut nimic. Cum nu am știut nici noi. Cine și-ar fi imaginat că M s-ar lasa dusă în jos pe un asemenea tobogan abisal? Nope. Nu eu. A mea nu e fraieră mă, a mea știe, a mea…
Ce a contribuit binișor la ieșirea ei din starea aia de „voi nu mă înțelegeți și aoleu ce de rahat sunteți” a fost un accident fizic foarte urat pe care l-a avut. O mâna ruptă atât de rău încât a necesitat două operații de pus și scos diverse fiare din încheietură. Când ai 13 ani și te-ai învățat să fii destul de om mare și rămâi fără o mânp, ești în dureri atroce, iar mă-ta trebuie să te spele, vezi că părinții tăi sunt de fapt AIA, acei oameni care vor fi acolo pentru tine indiferent de ce se va întâmpla, asta îți da o altă perspectivă. Știu sigur că accidentul a maturizat-o mult, mi-aș fi dorit să fi fost fără atâta durere (și) fizică, dar na, zici mersi că nu și-a crăpat capul pe asfaltul ăla, doar mâna. A fost o lecție de viață dură pentru ea, de mine nu mai zic, dar asta a ajutat-o să înțeleagă că părinții nu sunt dușmanii ei, ci cei mai de preț aliați în cazuri de pericol major și nu numai.
Am dezvoltat aici, poate cam lung, pentru că poate cuiva îi va fi de folos vreodată experiența noastră.
Ce alți adulți au fost implicați în educația lui M? Ați fost o familie mică sau mare?
Familia noastră a fost mereu de 4, o include și pe mama mea pentru că am trăit cu ea în aceeași casă mulți ani, de când s-a născut M. A inclus-o o vreme și pe bunica mea. Familia extinsă este numeroasă, dar nu avem mari legături cu ei. Mama mea este parte din sufletul nostru și sperăm că la un moment dat se va muta aici cu noi. Bunica a murit acum un an, dar M a apucat să își cunoască străbunica, chestie care mi se pare minunată. Avem aici prieteni foarte dragi și apropiați și M știe că ei toți au știut prin ce trece ea, toți au susținut-o cu dragoste și diverse cadouri la momente speciale, asta a însemnat mereu o chestie uriașă.
De ce te temeai din viitorul ei când era mică?
De moartea ei. De accidente. De chestia cu internetul. Că nu o să o pot ajuta la matematică, asta mi-a dat prin cap când am văzut două linii pe testul de sarcină.
Câte din temerile acestea s-au adeverit?
Două. Accidentul și internetul. Matematico, mori! Te-am făcut! Am mutat copilul în Anglia unde nu trebuie să o ajut eu. În your face! 🙂
Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories… cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?
Eu una nu m-am temut de adolescență, pentru că eu nu am fost un adolescent din acela. Mama mea poate confirma că n-am trântit nici uși, n-am orăcăait, n-am făcut nimic aiurea și nici nu am simțit vreo nevoie să fac, sincer. Dar soțul meu n-a fost așa, iar asta îmi dădea de gândit. Nici M nu a fost și nu e ieșsită din limitele normale ale adolescenței, chiar deloc. Adolescența este o piatră de hotar în viața oricărui om, dar așa e și bebelușia, la o adică. Mie una nu mi-a fost teamă de nimic, am luat totul cum vine, iar teama pe care am simțit-o atunci când era cazul, era pentru că era cazul să o simt, atunci chiar era pericol. Nu m-am așteptat să fie horror, poate și pentru că fusese destul de nasol la 6 ani când cu acea doamna minunată de la catedră. După ce îți vezi copilul cum reacționează la trauma psihică, adolescență nu mai pare chiar așa horror pentru că măcar aia știi că este naturală și normală.
Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?
La noi în casă se merge în fundul gol și se consumă substanțe alcoolice (astea doar de către persoanele cu drept legal). I-am explicat de mică cum e cu corpul, am dus-o la nudișți de mică, nu a avut niciodată nici o tresărire sau întrebare în plus față de cărțile de anatomie până la aia cu ok, știu pe unde iese bebelușul, dar cum ajunge el acolo? Avea 9 ani, eram cu două sacoșe uriașe în mână, așteptând bariera de la trenul din cartier să se ridice. Nicidecum scenariul ideal în care stai să scoți cartea și să o dai pe după vișini. I-am zis direct. A fost perfect mulțumită. Școala le face cursuri speciale când au 10 și 11 ani inițial, apoi la școală secundară. Li se explică diverse, de la tampoane la sex. Iar aia cu „nu atingem alți oameni dacă ei nu vor” sau în locuri intime este la ordinea zilei. M este foarte ok acum cu corpul ei, nu mai este nici binary, nici gay, tot curentul indus de o modă stupidă a trecut.
Cum ați navigat prin nevoia copilului de independență, atașamentul lui față de anturaj, nevoia ta de siguranță?
Nu știu. Inițial, când am trimis-o prima dată singură la școală, pe jos, la 10 ani, i-am luat un ceas special cu GPS și funcție în care putea să ne sune sau să ne dea alarmă. Mie acea independența mi-a fost mai grea decât cea de adolescent.
Adolescentul își găsește singur independența, nu trebuie să i-o dau eu. Aia cu anturajul, aia necesită niște mii de ore de conversații pe care eu le am cu ea, în special seara, uneori foarte târziu, când o apucă. M vine și îmi spune. Așa cum făcea înainte de episodul nasol. Acum știe, are încredere, a văzut din ce am scos-o, a aflat că nu eu sunt aia greșită. Și acum, cu noul grup de prietene, care sunt niște fete minunate, are nevoie de îndrumare zilnic. Pentru că adolescenții, ca orice oameni, sunt câteodată răi, chiar dacă se iubesc. Sunt proșți. Comunică prost. Își fac unii altora bube în urechi cu tot felul de prostioare pe care și le spun, fără să realizeze ce zic de fapt și impactul pe care vorbele alea îl au asupra prietenei pe care de fapt o iubești și o dorești în viața ta. Norocul e că aici oamenii sunt învățați de la 0 ani, să spună „I am sorry” iar ele asta fac acum. Se înghiontesc, mai zice una ceva, alta aoleu, apoi toată lumea își cere scuze. Acum are un grup de prietene potrivite, drăguțe, bune, educate…cu toate astea sunt meciuri și suferințe și orgolii și sensibilități și chestii de adolescenți. Sau de adulți, că serios, câteodată îi văd pe unii de la birou că se poartă ca niște fetițe de nici 16 ani.
Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?
Să stea liniștit, că vine. Dincolo de glumă, cu cât oamenii nu sunt stresați sau nu pun căruța înaintea boilor cu „aaaa, știu eu, o să faci și o să dregi, las că știu eu ce-o să îmi faci”, cu atât o să fie mai bine. Să își acceseze propriile amintiri despre adolescență și să realizeze că așa cum eu n-am fost nici prima nici ultima care a trecut prin asta și am scăpat cu viață, o să fie ok. Dar să fie extrem de atenți. Toate simțurile să fie mult mai acute decât atunci când avea o luna și îți era frică că nu mai respiră. Acum se poate sinucide dacă nu ești atent.
Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, că ai copil aproape adult?
Anul asta se adaugă și examenele, M este anul 11, când aici se da echivalentul Bacului. Presiunea pe copii este foarte mare iar eu acum manageriez toată această treabă în așa fel încât ea să fie bine. Așteptările mele sunt unele bune, o văd cât s-a maturizat în ultimii 3 ani, acum eu simt că va fi bine. Grijile vor fi tot legate de anturaj, dar și de mașini. Vor începe să conducă mașini, dacă vor, la 16 ani. E, aici eu mă pierd cu totul.
Vorbești uneori cu copilul tău mare despre lucruri din copilăria lui? Îți reproșează lucruri? Cere bani de terapie? 🙂
Am vorbit foarte, foarte mult, despre traumele ei din școala românească. Mii de ore de vorbit. Mi-a reproșat, cu ani în urmă, palmele la fund aplicate când era mică și asta e bine, merit asta, școala de aici a învățat-o bine. Nu, nu cere bani de terapie. Aproape săptămânal îmi mulțumește că am adus-o în Anglia. Are ea problemele ei cu mine, sunt convinsă, dar nu sunt așa grave.
Ce crezi că ai făcut bine în proces?
Că m-am prins la timp de chestia cu internetul și am avut încredere că sistemul o va ajuta. Și că m-am ținut tare pe metereze câtă vreme ea nu înțelesese prea bine ce și cum.
Ce ai face diferit?
Sincer? Nimic. Tot ce am făcut mereu am făcut cu ideea că fac, în acel moment, tot ce știu eu mai bine și mai corect pentru ea. Să mă uit acum în urmă și să mă judec singură când eu știu, cu mâna pe inima, că am făcut tot ce mi-a stat mie în putință că om și părinte, să fie bine? Da, aș putea să îmi zic, nu ai urmărit-o destul. Mi-am zis asta. Și apoi mi-am dat seama, imediat, că nu aveam ce să fac mai mult decât făceam.
Am supraveghet-o mereu, am căutat mereu să aflu ce face ea pe internet. Nu i-am dat internet de mică. Nu i-am dat telefon de mică. I-am explicat eu, i-a explicat școala.
Am făcut tot ce am putut și a ieșit cum a ieșit. Chiar nu știu ce aș mai fi putut face, iar atunci când deja ai informațiile despre ce s-a întâmplat, întrebarea asta nu mai merge
E ca și când mi-ai da acum lucrare de control, iar eu știu răspunsurile. Nu mai contează, nu mă pot întoarce în timp să fac altceva. Iar asupra anturajului nu ai nici un control, asta e adevărul. Poți doar să întrebi și să expui opinii despre ce se întâmplă. Dar ei nu sunt foarte doritori să le audă. Așa că eu m-am învățat să întreb, chiar și azi…”Dar tu crezi că e OK că acea persoană ți-a zis asta?” Câteodată pleacă ofensată direct, fără să răspundă, pentru că știe clar răspunsul. Alteori stă și negociază.
Adolescența nu este atât un proces de învățare cât este unul de negociere. Ei negociază cu ei înșiși, cu părinții, cu prietenii, cu școală, cu lumea, cu șireturile de la pantofi, cu norii care trec pe cer. Norii trec. Adolescența trece.
De obicei nu comentez, citesc din umbra și iau notițe dacă este cazul, dar citind acum aceasta poveste, m-am oprit la momentul în care spunea ca ea a fost liniștită în adolescenta, soțul nu prea. Iar acum brusc s-a trezit în mine frica de adolescență (chiar dacă mai este mult pana atunci, sunt mama de bebe băiat de 8 luni ?). Dar gândul ca nici eu și nici soțul, nu am fost vreo ușa de biserică, nici pe departe și văzând la asta micu cât e de încăpățânat deja și ce curiozități și tupeu are, începe deja ma sperie. Sper doar sa pot urma sfatul doamnei de a lua totul asa cum vine și de a încerca pe cât posibil sa îl urmărim îndeaproape. Pe un lucru sunt foarte bine pornită, acela de a face în asa fel încât copilul sa aibe încredere maxima în noi ca la orice problema sa fim primii care afla, sper sa și reușim, dar asta rămâne de văzut. Îți mulțumesc că faci asta, îți mulțumesc că exiști. Abea aștept sa citesc și restul poveștilor sa iau mai multe notițe. ?
Mi-a placut deschiderea mamei. Mi-au placut si intrebarile adresate pe langa povestea care o avea de spus A. despre fiica ei M. Si imi place=apreciez mult sinceritatea mamei la intrebarile adresate. Este, cred.. putin diferit de ceea ce traiesc adolescentii din tara care se confrunta cu alcool-tigari. Dar am recunoscut sa zic asa, faza cu prietenele de la scoala si internetul si chiar si faza cu binary caci sora mea nu stia cum sa ii explice fiicei ei faptul ca, daca are o prietena din alt oras/stat cu care vorbea non stop prin mesaje si pe care credea ca o iubeste nu inseamna ca este binara. Sora si nepoata de la 6-7 ani tot in Anglia, acum are 19 ani.
Interesantă povestea, m-a cam pus pe gânduri,fiica mea are 11 ani si la fel ca fata din relatare, joaca si ea Minecraft(cu un grup restrâns de prietenii, pe care ii știu si eu) dar tot ma sperie ce se poate întâmpla, dacă intra in contact cu cine știe ce indivizii.
Sper sa nu am parte de surprize neplăcute, ea este un copil foarte calm si blând fără manifestări de genul: trântit de uși, crize de nervi, etc.Ma sperie teribil perioada adolescentei, pentru ca tinde sa fie prea încrezătoare in prietenii ei si uneori mi-se pare ușor de manipulat.
Mi-ar plăcea sa fie mai comunicativa cu mine, dar sper ca in timp, sa pot schimba ceva la capitolul comunicare între noi doua.
acum stau si ma uit in urma la mine ce adolescenta tacuta eram… nu intelegeam nimic si nimeni nu ma intelegea… ma tot gandeam sa ma sinucid dar imi era rusine de mama… alte amintiri nu prea am de atunci….bine ca am scapat … ma uit cu drag la adolescentii mei si multumesc cerului ca ii am si ca sunt aici cu ei !!
Mă bucur foarte mult că ați avut vulnerabilitatea de a împărtăși problemele care apar atunci când avem adolescenți în casă. M-am regăsit in foarte multe din aspectele pe care le-ați împărtășit. Am o fiica de 15 ani, avem și noi multe din aceste probleme.
Adolescența astăzi nu este ușoară,iar noi părinții, trebuie să ne adaptăm ,trebuie să ascultăm cu atenție ,sa fim atenți chair dacă si pe ascuns ,daca trebuie. Foarte bine ați spus că nu putem controla anturajul.
Iar dacă nu faci homeschooling și ești un părinte care are un job de birou ,9-5,fără un sistem de susținere robust(bunici ,mătuși ,super prieteni etc) sau cel puținu unul “de supraviețuire” (vecin,un prieten dispus sa ajute ici și colo) ca părinte esti ,pretty much on your own .Trebuie să fii precum o caracatiță, prezentă ,activă ,atentă ,pregătită ,disponibilă ,de neclintit ,aproape non-stop.
Noi locuim în Statele Unite ,iar fiica mea a fost născut aici. nu am avut luxul de a nu avea părinții aproape și de a ajuta în mod constant am vizitat acasă când s-a putut dar în rest ar trebui să mă descurc cum s-a putut mai bine. A mers la școală publica și apoi la o școală particulară(trei ani) .Liceul îl face acum la școală publică ,unde am senzația că parcă experimentează in viața reala, Carnival Row. tot ce îmi povestește de ce se întâmpla la școala, prin ce trec elevii și profesorii ,cu poliția care are birou S-o prezenta armata non-stop pe timpul programului școlar +toate treburile astea,cu “ non binary” si toate celelalte absurdități incluse in acesta categorie ,sunt făcute,introduse “acceptate” sa distrugă mințile aceste tinere și vulnerabile care sunt în curs de dezvoltare.
Multa răbdare și multă atenție în continuare.Același sfat îl dau și eu,stați aproape și stați conectați ,comunicați,nu renunțați la acești omuleți in drumul lor către maturitate .
M-a pus pe ganduri povestea acestei familii. Fiica mea are 11 ani si pana la un punct povestea noastra este aproape identica. Si noi am avut probleme cu fiica noastra in primul an de scoala. Nu a fost din cauza unei invatatoare abuzive, ci mai degraba din cauza lipsei de implicare a invatatoarei. Fiica mea este un copil sociabil, isi face prieteni cu usurinta si nu a avut niciodata probleme de integrare intr-un grup/colectivitate. Insa a avut mari probleme in clasa pregatitoare, culmea la o scoala privata, cu o colega de clasa care se comporta cu ea oribil. Nu a suportat-o pe fiica mea inca de la inceput si a facut mereu tot posibilul ca sa le indeparteze de ea si pe celelalte colege. O abuza verbal si fizic in fiecare zi de ajunsese sa planga si sa nu isi mai doreasca sa mearga la scoala. Invatatoarea, din pacate, nu a stiut sa gestioneze situatia, de altfel au fost achimbate 3 invatatoare in acel an din cauza problemelor din clasa. Abia la a 3-a invatatoare lucrurile s-au mai calmat si fiica mea a simtit in sfarsit ca are un aliat, iar acea fetita a realizat ca nu se mai poate lua de ea cand are chef. Noi intre timp, am ajuns cu fiica noastra la psiholog pentru ca ajunsese sa fie atat de afectata de abuzurile colegei ei, incat ajunsese sa aiba accese de furie din cauza neputintei, avea cosmaruri noaptea, plangea si se ruga de mine sa nu o mai duc la scoala. Am reusit dupa mai multe sedinte la psiholog sa o mai linistim si cumva sa termine anul scolar. Oricum, in urmatorul an aveam sa o mutam de la acea scoala. In acel an am emigrat in Germania unde a inceput clasa intai. S-a integrat fara probleme si si-a facut o prietena inca de la inceput chiar daca nu vorbea inca limba germana, la inceput s-au inteles in limba engleza, pentru ca din fericire, amandoua vorbeau engleza la nivel conversational. Pana la finalul clasei intai, fiica mea incepuse sa vorbeasca si sa inteleaga germana suficient cat sa poata purta o conversatie cu colegele ei sau sa inteleaga ceea ce ii cerea invatatoarea. Pana la finalul anului deja isi mai facuse cateva prietene. Fiica mea s-a schimbat mult dupa ce a schimbat scoala, si desi a continuat inca vreun an sa aiba cosmaruri legate de acea colega, iar la noua scoala a trebuit sa depuna un efort suplimentar pentru a invata limba, fiica mea s-a integrat rapid in sistemul german si a redevenit copilul zambaret si pozitiv de dinaite sa inceapa clasa pregatitoare. Acum este in clasa a 5-a, iar cu scoala lucrurile par sa mearga in directia cea buna. Insa, povestea acestei familii m-a pus pe ganduri, deoarece si fiica mea a ajuns la varsta la care pericolele de pe internet o pandesc deja la tot pasul. Si desi atat eu cat si sotul eu am discutat cu ea si am incercat sa o invatam sa nu puna poze cu ea pe net, sa nu dea informatii personale si sa nu stea de vorba cu persoane pe care nu le cunoaste in viata reala, trebuie sa recunosc ca tot imi e teama sa nu cumva sa o pacaleasca vreun nemernic sau sa fie atrasa in anturajul nepotrivit. Si fiica mea are Tik Tok si Insta, nu joaca Minecraft, dar joaca Roblox. Citind povestea acestei familii, chiar m-a pus pe ganduri. Am discutat si cu sotul meu si am covenit ca trebuie sa facem mai des o verificare a conturilor fiicei noastre, cu riscul ca ea sa ne urasca ca ii invadam intimitatea, insa chiar nu ne dorim sa ajungem sa regretam ca nu am facut-o mai des si mai devreme sau in cel mai rau caz, sa fie prea tarziu.
Buna!Nu stiu cum e Minecraft,dar Roblox este foarte periculos.Sunt tot felul de persoane pe chat-ul de la Roblox si pun link-uri cu filmulete xxx.Noi am patit-o cu fetita noastra,care nu este inca adolescenta(9 ani).
Ar fi bine ca părinții să citească despre peer pressure/group pressure. Din păcate, neacceptand că la un moment dat nu mai ești centrul universului copilului, poți rata diverse..
Plus că e greșită plecarea de la prezumția: „copilul meu nu ar face niciodată asta”. Până nu apare situația „asta” habar nu ai.
Prințesa mea, cu seria asta ai atins perfecțiunea, pentru mine.
Mereu ziceam că băieții mei, (17 și 12 ani) sunt deja prea mari că sa profit 100% de tot ce scrii.
Ei, acum mă declar mulțumită
?
Foarte emotionat si util articolul. Am doi copii, fata are 10 ani, baiatul 12. Deja „miroase” a adolescenta. Lucrurile se întâmpla foarte repede. Doamna din articol a reusit cu ajutorul sistemului din Anglia. In Romania slabe sanse sa existe vreo sansa sa te ajute sistemul in situatii de acest gen. Scoala nu este implicata in a explica macar copiilor pericolele de pe internet. Deci, cu atât mai mare ar trebui sa fie vigilenta parintilor. Într-o situatie similara se vor descurca singuri.
Mulțumim frumos doamnei pentru experienta impartasita!
Sa stiti ca si sistemul din Romania se misca, daca suntem suficient de hotarati sa-l accesam.
Am un copil de 18 ani, transgender. Adolescenta a inceput foarte devreme si a fost de la bun inceput dificila pentru ca simtea ca era ceva in neregula cu corpul si mintea lui. Asa a fost dintotdeauna, de la gradi. Cunosteam si cunosc si acum grupurile de prieteni, deci de aici nu era panica. Dar a fost greu sa ajunga sa recunoasca faptul ca e trans, a trecut si trece si acum prin terapie, a traversat o depresie foarte urata cu tratament medicamentos, o operatie si tratament hormonal. Toate astea au facut ca la un moment dat sa clacheze si sa lipseasca o noapte de acasa. Era minor si ne-am dus la politie.
Ce vreau sa spun e ca s-a mobilizat toata lumea exemplar. Au venit acasa, au luat criminalistii mostre din toate lucrurile lui, poze, inscrisuri, etc. Au verificat camera copilului, imprejurimile de prin scara blocului. Pana la ora 8 dimineata cand s-a intors au sunat pe rand la jumatate de ora. Ulterior au fost anchete de la protectia copilului, autoritatea tutelara. S-a terminat cu bine, dar ei s-au mobilizat, iar pentru copil a fost lectia vietii lui sa vada ca e pe bune si nu glumeste nimeni cu lucruri din astea.
Eu ma bucir tare ca am scapat teferi din toate, si m-a ajutat extrem de mult faptul ca am incercat ca din copilaria foarte mica sa ma informez, sa intreb, sa studiez. Si tot m-a luat pe nepregatite ?.
Si ca sa mai raspund cuiva (sa ma iertati ca nu mai stiu cui), problema asta cu gender fluid si binar si alte variatiuni are intr-adevar o perioada in care poate fi o “epidemie”. Dar lucrurile se cern. Copiii care nu sunt asa, oricat de la moda o fi, nu raman in moda odata cu trecerea la alta perioada a vietii. Iar cei care sunt, raman asa oricat ne-am stradui sa nu-i lasam.
Va doresc adolescenta cu pace! ?
Nu stiu cum e in Anglia dar scoala de aici a insistat sa nu dam copiilor telefon pana la 12 ani si sa ii supraveghem pe internet. Stiu ei ce stiu….
Din pacate nici adolescenta in vremurile noastre, nici in alte vremuri nu a fost usoara. Diferita, da. Cand aveam 13-14 ani aveam 2 colege ce se taiau pe maini. Una mi-a zis ca de la problemele la scoala ( nu se descurca la mate) – si m-a rugat sa fac temele cu ea. Imi aduc aminte Din pacate perioada de sf de comunism era cu o saracie lucie, fata era asa de slaba ca avea pielea stravezie -vinetie, si i se vedeau toate venele…
Off, a mea are 13 ani, intotdeauna a fost un copil dezinvolt si plin de viata pana am plecat din tara. A dat peste „gentle hands” fraza care i-a taiat elanul de a imbratisa, de a atinge alti copii, de a se juca cu alti copii. A devenit mult prea tacuta si mult prea sensibila,orice am zice o ia ca o ofensa. Ii playing cursuri de tot felul numai sa nu mai stea pe TikTok sau YouTube. nu face nimic altceva online. Dar am fost socata cand ne-a zis ca ea bi. Ca ii plac si fetele si baietii dar nu a avut si nu are nici o relatie, din cate stiu eu. Oricat incerc sa vorbesc cu ea, imi da raspunsuri vagi sau DA ca sa scape de mine. nu ii caut in telefon sau PC dar ma sperie pentru ca nu are alte prietene decat colegele din scoala,noi nu avem prieteni unde locuim,suntem doar noi 3 din pacate si suntem plictisitori pt ea. Astept sa treaca perioada si sper sa fie bine.
Faceți tot posibilul sa va conectați .Va recomand jocurile ,,The fanny brand,,făcute de Alex Zamfir. Se trimit și în exterior.
Am trecut și noi prin faza,, gay,,.Am aflat in timp ce eram la plimbare.Mi-a prins bine pentru ca nu a putut sa-mi vada expresia feței. I-am pus intrebari de genul:De ce crezi asta?Cum ai aflat?Verdictul meu:Indiferent ce faci esti copilul meu si te iubesc.
Ani de zile am fost ca o placa zgâriate cu replica ,,Indiferent ce faci spune-mi! Daca știu găsim o soluție.
A trecut! După ceva timp.Mult, zic eu.
Utilizati google family pt telefoanele copiilor si aveti control asupra oricarui device folosit.
Apreciez onestitatea si vulnerabilitatea acestei destainuiri, perioada adolescentei este dificila si cu riscuri indiferent de generatie.
Mi-ar placea, totusi, sa intelegem ca generalizarea este un pericol la fel de mare precum celelalte expuse, pentru ca invita la discriminare, frica si violenta. A spune ca identitatea de gen si orientarea sexuala sunt doar o „moda stupida” nu este de ajutor si nici nu ne ajuta sa-i înțelegem si sa-i sustinem mai bine. Adolescenta este o etapa in care tinerii isi sedimenteaza identitatea si simtul sinelui, este normal ca avand acum acces la informație si fiind un context mai normal – adica mai lipsit de prejudecati, sa se intrebe sau chiar sa se defineasca ca avand alta identitate de gen sau orientare sexuală. Nu vad in asta niciun pericol, cu timp si suport oferit din partea familiei, isi vor defini singuri cine sunt si de cine sunt atrasi.
La fel, si cu a pune in aceeasi oala a pericolelor „manga” si „cosplay”. Nu astea sunt pericolele in sine, ci hartuirea si grooming-ul, contactul cu pedofili si problemele de sanatate mintala neadresate.
Mulțumim, era cazul să spună cineva lucrurile astea.
Din articol observ totuși ca mama nu și-a făcut “temele” in totalitate. La un moment dat spune și ca fata nu mai e “binary”, ori asta ar fi o problema- sistemul binar presupune împărțirea clara in masculin și feminin, bărbat și femei. Non-binary înseamnă ca respingi acest sistem și nu te identifici cu niciun gen, genul fluid inseamna ca “aluneci” între cele doua, putând fi când una când cealaltă. Am trecut prin asta când avea fata 12 ani, atunci a început, tot prea mult online/carantina/izolare. Le-am studiat, am cerut ajutor. Ce m-a deranjat atunci tare a fost modul in care este privit acest “trend” in afara. Nu sunt o persoana care sa nu accepte diversitatea dar realizam ca la a mea e alta problema ( da; era și tăiatul pe mâine și alte chestii selfharm). Totuși, tot ce primeam din afara era “ vai, felicitări pentru “coming out”, sa o susțineți, sa fiți alături, cum adică va indoiti ca chiar este ce zice-nu cumva sunteți cu prejudecăți și poate copilului i-ar fi mai bine in alta familie?”. Pana la urma am abordat problema “românește”, adică mai cu sprânceana ridicată fiindcă sincer, ce feedback și sfaturi aveam din vest – acum trebuia sa fie deja pe hormoni și cu numele schimbat in Ionel sau ceva. Recunoaște și ea ca a fost o faza, e posibil sa fie totuși gay, asta rămâne de văzut, nu se declara oficial dar nici nu am vreo problema cu asta ( atât timp cât chiar este și nu e doar ceva pt a fi “altfel”). Alta problema, așa cum spun și alte utilizatoare, chestiile manga și cosplay par prezentate ca ceva rău, dăunător, deși sunt extrem de la moda între tineri, exista un adevărat cult și pana la un punct, nu au nimic dubios. Școala japoneza Sakura din București are cursuri de manga, au constant întâlniri cosplay, e o chestie faină pana la urma. Ca uneori ajunge in zona dubioasa pot fi de acord, dar ele in sine nu fac niciun rău. Benzile desenate sunt foarte populare între adolescenți. Eu aș aborda și partea de fumat, droguri și alcool la vârste extrem de mici ( 12 plus, dar in gimnaziile din colegii mai ales e un consum de așa ceva de speriat).
Buna Deea, fara legatura cu articolul, voiam sa spun ca am vazut comentariile tale despre Ioana pe care le-ai scris pe alte bloguri, de mai multe ori in ultimul an.
Sunt comentarii mult mai critice (ca sa folosesc un eufemism) decat ce scrii pe aici.
In general nu ma pacalesc in legatura cu oamenii, dar in cazul tau recunosc ca m-am pacalit: credeam ca esti o persoana critica dar totusi bine intentionata, cand de fapt esti doar un alt hater care din nu stiu ce motive nu are curajul sa recunoasca ca e un hater. My bad.
Robo, nu înțeleg ce din comentariul de mai sus a părut ca suna a hate. Stiu ca mai exista cel puțin un utilizator cu acest nume și constant mi s-au reproșat diverse lucruri pe care le-am spus, lucruri complet nefamiliare pentru mine. Repet, am scris comentariul de mai sus in graba și oarecare stare emoțională proasta fiindcă trec printr-o alta etapa grea legată de adolescenta, nu văd însă nimic de hate, doar experiența mea.
Scuze, acum am recitit, pe alte bloguri? Dar in afara de acest blog, mai citesc cred vreo doua legate de educație( nu parenting), vreo 2-3 pe teme medicale și unul de divertisment cumva ( filme etc). Nu comentez decât extrem de rar acolo, doar la obiect. Sigur e vorba despre mine? Imi fac acum griji ca cineva are acces la adresa mea de email și datele personale, nu sunt foarte atenta cu aceste lucruri.
Ok, atunci te rog sa accepti scuze.
Este o persoana care semneaza cu acelasi nume si care urmareste constant blogul + FB ale Ioanei, altfel nu ar sti anumite lucruri.
Din ce scrie, rezulta ca are si copii marisori.
Eu o intalnesc pe alte bloguri de mult timp si intotdeauna am crezut ca esti tu, dar evident nu am de unde sa fiu sigur.
Sigur nu sunt eu, nu comentez decât extrem de rar prin alte părți și oricum nu comentez alte persoane, cel mult anumite acțiuni ale unor persoane, atunci când aceastea sunt grave și comentate public oricum. Ma rog, nu stiu cum sa explic mai bine dar nu…nici nu am timp de așa ceva.
Wau o adevărată lecție…noi trăim în Belgia este născută aici fiica mea de 11 ani. Au cam început să apară semnelele adolescenței….ușor iritată uneori, nerăbdătoare alteori…transformări fizice hormonale cam devreme zic eu….În general avem o relație zic eu bazată pe încredere și multă iubire….Știe cam tot ce trebuie să știe ce și cum despre bebeluși…Încă nu are un cont al ei pe nimic, are un joc care al joacă cu câteva fetițe dar nu periculos….are control parental pe dispozitiv…O urmăresc din umbră ca să zic așa….suferă că încă nu o las singură la școală, dar Eu nu sunt pregătită pentru asta…Mulțumesc pentru inițiativa unor astfel de subiecte reale, și pentru deschiderea și franchețea mămicilor. Părinți nu ne naștem ci învățăm să fim Părinți odată cu venirea copiilor în viața noastră…Putem face anumite greșeli din prea multa protecție, din teama de a nu cunoaște răutatea lumii și mizeria ei…da Putem face greșeli avem voie ca și părinti să greșim, important cred eu este să ne dăm seama repede și unde anume o facem și să ne asumăm să recunoaștem, să luăm atitudine sau să cerem ajutor dacă este nevoie. Da am și eu această teamă recunosc pentru aceste treceri, aceste perioade din viața ei….dar….stau în umbră…Știe că poate vorbi orice cu noi, are încredere am tratat-o ca pe un adult mereu ai cerem părerea de multe ori, ne sfătuim în diferite situații….Cam asta este pe scurt povestea mea….Mulțumesc
Mulțumesc pt articol! Am plâns si am râs în același timp! Am o fetiță de 1 an si 4 luni si nu am fost un adolescent ok…. a început cu teribilismul vârstei si m-am dus la greșeli mari! Azi mi-sm regrupat viața cu totul dar pot să simt că trecutul întotdeauna își ia tributul, aduce repercusiuni! Că sunt mai mici sau mai mari dar sunt! Văd la fetița mea atâtea chestii din mine si mă sperie, deși e un ghem mic îi văd încăpățânarea mea si personalitatea ! Fii-mea la 1 an si 4 luni jumatate are opinii :))) cu toate acestea am încredere că voi putea să o ghidez să-i zic f deschis „mami, eu am fost ca tine tu încă nu ai avut varsta mea si mami a făcut greșeli si nu a ascultat si a pățit asta si asta si peste ani au existat urmările astea pt că absolut tot ce faci produce ecou si e păcat, ajunge dintr-o greșeala tinerească sa te definească ceva ce nu te definește de fapt” . Și-mi mai doresc ceva, să facem un pact noi două eu si ghemul meu mic, să-l facem încă de acum: să ne spunem orice oricând chiar dacă ne supărăm pt că nu o s-o apere nimeni vreodată cu mai multă îndârjire si dragoste ca mine! Poate alții vor găsi soluții mai bune, mai practice, mai coerente dar nu vor avea implicarea si forta iubirii mele însă pt asta trebuie să știu când o sfeclesti si exact cat de tare o sfeclesti! Pt că în viață o sfeclesti ghem mic….. A sfeclit o si mami dar și-a revenit de unde f putini se ridică…..
Eu nu am simțit sprijin necondiționat si iubirea aia absolută din partea altor mei si mereu îmi zic când văd acest lucru între prieteni de ai mei si familiile lor inițiale că lucrurile ar fi fost f diferite pt mine dacă aș fi simțit si eu asta!
Sunt recunoscătoare pentru astfel de articole si am nevoie să citesc multe lucruri de genul acesta!
Felicitări!!
Hei, felicitari pentru articol! Sunt o persoana mai recent iesita din adolescenta (ma rog, ma indepartez pe zi ce trece, am 21 de ani :D) dar am prins fix in adolescenta fix era vestului salbatic al internetului, in care nu era nimic controlat, si daca acum prin tarile vestice organele statului stiu de situatiile astea, pe atunci le era necunoscut si lor. Sfaturile pe care le pot adresa parintilor de adolescenti este urmatorul: 1. Educati-va. 2. Faceti tot posibilul sa capatati increderea copilului vostru. 3. Impuneti limite, supravegheati, dar nu interziceti.
Motivatie: 1. Toate uneltele descrise mai sus (TikTok, Instagram, Discord si jocuri cu comunitati precum Minecraft, Roblox etc) au laturi atat pozitive si negative. Nu e vina uneltelor in sine, e mai degraba o reflexie a lumii in care traim. Poti folosi Insta ca sa intri pe cluburi de lectura (de cautat: #bookstagram), sau poti sa vinzi lenjerie intima si alte dubiosenii. Poti sa fii pe discord-ul de invatat pentru bac, limbi straine (de cautat: Discord RoBac, Learn French) sau pe comunitati de fetish-uri sau, la fel, alte chestii dubioase.
La TikTok e cel mai periculos daca ma intrebati, pentru ca acolo nu iti alegi singur continutul, ci il primesti in functie de alegerile unui algoritm care incearca sa iti maximizeze timpul stat pe aplicatie – iar cum curiozitatea (chiar si morbida) pe un anumit subiect te face sa cauti, algoritmul ala cumva se antreneaza sa iti creeze un echo chamber personal. (daca cauti, sau iti trimite cineva, continut dubios si te uiti la el, dupa aceea o sa iti apara in continuare videoclipuri similare). Eu de exemplu am tiktok-ul plin cu tutoriale de vopsit parul, sfaturi de relatii si pisici :)) Dar altii pot avea dansuri cu tenta sexuala si continut care poate genera eating disorders.
Minecraft (demonizat in articol) este un joc creativ in care poti construi orice, case, statui, orase (cineva a facut palatul parlamentului de la noi de exemplu), poti chiar si invata programare pe el si este folosit in unele scoli!! (de cautat: education minecraft, site-ul oficial). Daca e folosit in scoli, n-o fi chiar doar o pepiniera de pedofili. Problema este, la fel, comunitatile private, unde poti atat adolescenti cat si indivizi dubiosi, problema e ca in timp ce in realitate poti diferentia usor dupa varsta, in online nu ai cum, si asta e pericolul cel mai mare.
Cred ca adolescenta este varsta la care trebuie sa inveti, intr-un cadru supravegheat, cum sa iti porti singur de grija si sa distingi pericolele. Problema parintilor este ca, desi fac treaba buna in a te invata cum sa distingi intre bine si rau in „lumea reala”, ei nu stiu ce se petrece in „lumea virtuala”, asadar nu stiu cum sa isi invete copiii sa distinga intre un pericol vs. utilizare benefica, productiva. Ca experiment, faceti un cont de Discord anonim, cautati pe internet un canal de roblox/minecraft sau ceva similar, scrieti acolo ca sunteti fata si aveti 12 ani si vedeti ce mesaje primiti in privat… Pedofilii tintesc jocurile/comunitatile astea fix pentru ca stiu ca adolescentilor le plac si ca au sanse sa aiba succes cu ei. E echivalentul din viata reala cu a nu te urca in masina unui strain – nu inseamna ca nu mai iesi pe strada.
Interzicerea nu mi se pare o strategie buna deoarece interzicand accesul complet, nu vor dobandi skill-urile acestea, si doar vor cadea in capcane de genul mai tarziu, cand sunt majori.
Bonus final: Internetul e plin de adolescenti, si e din 2 motive: 1. Cand devii adult si ai job nu mai ai timp de stat pe comunitati online :))) si 2. Adolescentii au nevoie de comunitati. Daca nu se integreaza local, o sa le caute prin online. Suntem facuti sa socializam, pana la urma. (si pandemia clarr nu a ajutat) Nu e un lucru neaparat rau sa ai online friends, e important sa fie de varsta similara si dintr-un anturaj bun. Var-miu care e acum a 11a, deci fix adolescent, si sta la sat, a gasit ceva grup de varsta similara cu el tot prin jocuri si a invatat programare cu ei. Ca mai orice in viata, sunt bune si rele in toate.
Asadar, daca ii vedeti stand mult in online, intrebati-i daca se simt ok la scoala, daca au prieteni, daca sunt bullied. Daca reusesc sa se integreze in realitate, nu o sa ii mai intereseze online-ul. Cel putin, la mine asa a fost 🙂 Si educati-va despre comunitatile astea moderne, ele nu au sa dispara, copiii vostri vor trai si traiesc intr-o lume in care ele exista, e un fenomen global, interzisul = bagat capul sub pres si prefacut ca lumea nu s-a schimbat radical din ’90 incoace.
Ce mult imi place comentariul acesta și doar 21 de ani! Felicitări! Așa cred și eu, nu Internetul in sine e problema, nu dispozitivele și tehnologia, e ca și cum pădurea a fost de vina ca ai fost atacat de urs. Iar copiii văd in alte părți ceea ce nu pot vedea acasa. Stiu elevi de clasa a treia ce se uita la filme porno pe telefonului unui coleg. Nu are aproape nimeni altcineva din clasa încă telefon, dar câteva pauze pe zi sunt suficiente pentru o “cultura generală”bogata. Aici este și vina școlilor care se implica din ce in ce mai puțin in ceea ce înseamnă educație cu adevărat.
Noi am cerut in repetate rânduri sfaturi de la psiholog, pediatru, chiar si oftalmolog ( in speranța ca nu e bun pt ochi etc) in legătura cu tehnologia si timpul petrecut online. Toți au fost însă permisivi in sfaturi, au spus ca după 12 ani cam acolo se desfășoară lucrurile, aia e “lumea lor”, să o scot e condamnare la izolare socială. Important este sa urmărim, sa găsim si alternative ( fără a fi evident ca asta sunt, alternative), sa petrecem timp in familie si să încercam sa ne apropiem cât de mult atât de ei. Eu încerc sa ma apropii si de 1-2 prieteni, persoane din anturajul ei, sa creez o relație si acolo, uneori ma copleșesc toate lucrurile pe care le aflu, dar sunt zile in care văd si luminița de la capăt.
Si mie mi se pare un comentariu foarte matur si echilibrat, in sensul parintii gresesc daca interzic, daca iau complet accesul copiilor la internet, daca nu ii invata si cum sa se apere in online;
dar… pentru cluburi de carti trebuie neaparat Instagram? Poti si pe Goodreads, poti sa te duci la biblioteci (chiar si in Ro sunt biblioteci care organizeaza diverse evenimente cu lecturi young adult etc), sunt destule variante. Programare nu cred ca poti invata doar de pe Discord sau din grupurile de la Minecraft.
Pastrand paralela, este ca si cand ai spune ca poti urca in masina unui necunoscut si el sa fie un profesor universitar care sa te duca la biblioteca si la laboratorul de chimie.
Cand ma gandesc ca in vremea noastra odata ce intrai in casa, in camera ta, parintii putea sa nu isi mai faca griji.. dar azi pericolul este lumea larga dintr-un telefon. Eu i-as tine pe copiii mei departe de platformele despre care se stie clar ca sunt pline de ciudati, chiar si daca, teoretic, or fi cativa oameni in regula si pe acolo, chiar dac, teoretic, poti invata programare sau franceza de pe ele.
(Mori, matematica :))))
Mihaela, eu cred ca Ana spunea ca nu tehnologia și platformele sunt problema, ci tot anumiți utilizatori, tot oamenii, bărbatul simpatic care te-a lăsat in față la supermarket poate fi pedofilul de pe net. Copilul meu de exemplu a avut restricții multe, control parental, ne-a lovit pandemia când avea aproape 12 ani și niciun cont pe rețele de socializare, nu avea whatsapp…a fost obligată de școala sa își facă toate astea. Apoi colegii își făceau grupuri pe diverse aplicații, sa ii interzic înseamna condamnarea la izolare completa. Cât despre minecraft , stiu ca acum e folosit in cursurile de programare pt copii, adică e clar ca odată ajunși acolo vor cunoaște jocul. Roblox joaca copii și de vârsta prescolara, pe la clasa 1 deja își dau întâlnire online in joc la o anumită oră. Nu poți izola copilul de toate astea și cumva e mai ușor sa ii explici regulile din mers. Eu am jucat jocurile astea, am făcut cont, am încercat sa observ ce se poate intampla. Intr-o școala buna din orașul meu a fost recent condamnat un profesor pt pedofilie și pornografie infantila, profesor sub 40 ani și oarecum bine văzut in comunitate. Avea exact acest tip de a “agăța” puștoaice, probabil a avut victime și între eleve dar le-a fost teama sa vorbeasca, așa, in online, s-au pus mai ușor niște lucruri cap la cap. Monștri sunt peste tot.
Draga mama autoare de text, mulțumesc pentru ca ai împărtășit cu alții zbuciumul părintelui care-si veghează puiul.
Te îmbrățișez pentru curajul și puterea ta.
Și te rog, nu înceta sa scrii acolo, chiar folosește.
Eu am citit tot ce am prins la copiii mei. Jurnale, on line discutii private cand lasau computerul deschis, mi-am facut conturi si am intrat pe site-urile unde intrau ei, cu numele sau nu cu numele meu, stiau sau nu stiau de mine. Mi-am spus ca este de datoria mea, ei sunt raspunderea mea. (daca sotul meu ar avea un jurnal pe care mi-ar spune sa nu-l citesc, nu l-as citi, l-ar putea lasa pe masa si nu l-as atinge, sotul meu nu este raspunderea mea). Cu toate astea, nu le-am spus niciodata nimic, nu le-am reprosat, nu i-am sfatuit cu ceva anume „pentru ca am citit” ceva anume. Da, am stiut puncte slabe ale lor si ale prietenilor lor, am vorbit despre ele fara sa le dau de banuit de unde le stiu sau ca as sti ceva, am generalizat. Mi-a prins bine sa-i cunosc, dar mi-am propus sa nu intervin decat daca i-as vedea in pericol. Stiu si unde sunt ei, ca persoane, pentru cand vor pleca de acasa la facultate, cand vor fi independenti si „oarecum” adulti. M-am oprit din a le citi jurnalele la adolescenta, din respect pentru sentimentele lor, dar am continuat sa le urmaresc discutiile on line. Ca liceeni sunt deja destul de mari sa stie ca „voi citi ce voi gasi”, doar daca imi vor spune sa nu citesc ceva, NU voi citi. (si ma tin de cuvant). Dar ii face mai constienti ca orice poate fi expus. Cred ca cel mai mult ajuta anturajul, si cat mai multi prieteni reali, sa nu aiba timp pentru cei on line, si cel putin un prieten, doi, foarte buni, sa-si poata povesti toate, sa se protejeze unul pe celalalt. Prietenii aia sunt mai greu de gasit!
Poate o sa scriu si eu. Unde locuim noi, adolescenții se înjunghie ca rezolvare la frustrari, probleme…
Doamne, imi pare rau… 🙁 Astept cu curiozitate textul tau, daca te decizi sa scrii.
Pana sa scriu vreo poveste, scriu asta.
In 99 de cazuri din 100, vorbim despre pericolele Internetului pentru copii.
In acest al 100-lea caz, vreau sa scriu ceva despre pericolele Internetului pentru adulti, parinti sau nu. Ca un semnal de alarma.
Mica introducere:
Desi exista, in Romania, articole de lege care vorbesc despre libertatea de exprimare si unde se termina aceasta libertate de exprimare, ca si despre integritatea fiintei umane, ma indoiesc ca romanii – luati ca societate, ca natie – le cunosc.
Pe FB exista zeci, sute, mii de grupuri de tot felul, cu diverse teme. Sunt convinsa ca ati auzit de fenomenul de stalking. Dar de cel de lurking ati auzit? Lurker-ii sunt persoane care urmaresc „din umbra” alte persoane. Efectiv „li se pune pata” pe cineva si urmaresc in ce grupuri activeaza persoana respectiva, strangand date personale despre ea. Sunt ca serpii care raman nemiscati pana cand simt vulnerabilitatea victimei si atunci ataca fulgerator. Ce fac lurker-ii atunci cand se hotarasc sa atace? Intervin intr-o discutie cu persoana vizata. Incep bland, prin a da like-uri unor comentarii sau prin a pune intrebari inofensive. Apoi strecoara in discutie mici detalii personale, despre ea, despre copilul sau copiii ei. Apoi „musca”. „Dar eu stiu cine esti de fapt, stiu ce ai scris acolo si dincolo si cu ce scop”. Ce urmaresc acesti lurker-i este sa denigreze, sa injoseasca, sa scoata informatii din context, sa perverteasca sensul acestor informatii pentru a contura o imagine denigranta, lipsita de caracter, de moralitate sau chiar „cu probleme”, despre persoana vizata. Si nu numai atat, dar incep sa copieze acelasi comentariu, iar si iar, ca raspuns pentru alti participanti la discutie, pentru a-i convinge si pe acestia sa adere la punctul lor la vedere, adaugand ironii si emoticoane de hahaiala. „Dar X face si drege asta de mult”, „dar X urmareste sa obtina a, b, c prin postarile sale”, „Nu o luati in seama, se preface, are probleme”. Lurker-i pot pomeni mici detalii nu numai despre persoana vizata, ci si despre cunostintele, amicii, prietenii, rudele de orice rang ale persoanei vizate. Se bucura atunci cand „demasca” persoana vizata si nu se dau in laturi de la a profita de increderea naivilor pentru a afla SI mai multe detalii despre persoana vizata sau pentru a expune date personale despre aceasta (inclusiv date personale pe care, poate, acea persoana le-a comunicat doar in privat altor persoane). Pot aparea, astfel, tot felul de zvonuri, barfe, calomnii despre persoana vizata, i se pot pune acesteia „in carca” tot felul de actiuni care nu au avut niciodata loc, imaginatia, ironia, rautatea, ura, da, ura, si inca ce ura! nu au limite.
*
Este FOARTE greu sa te feresti de asemenea persoane si si mai greu sa actionezi legal pentru a le sanctiona. Sfatul meu este sa aveti MARE, MARE, MARE grija ce, cum, cand, unde, in ce cantitate povestiti, distribuiti despre voi si dragii vostri. Spuneti-le si copiilor, mici si mari, sa fie FOARTE atenti. Politia si Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal din Romania nu au competente in acest domeniu.
Pff, daaa, am patit chestia asta de cateva ori, vai, e atat de frustrant…