Văd pe multe grupuri încercări de postări anonime pe teme absolut banale. Sigur, înțeleg nevoia de anonimitate când e vorba despre abuzuri, siguranță, sexualitate, sunt zone extrem de vulnerabile. Dar când întrebi cum să-ți ajuți copilul să facă la oală, pentru ce e nevoie să rămâi anonim?
Absolut toți copiii (și deci toți părinții) trec prin etapa asta.
Caut sugestii de activități pentru copil de 5 ani. Rog postare anonimă.
De când ideile de activități sunt subiect de jenă?
Am nevoie de logoped, rog anonimă.
De când s-a născut fratele ei, fetița noastră e foarte obraznică, vă rog, anonim.
Fetița mea se joacă mai mult singură, vă rog să mă ajutați să postez anonim.
De ceva vreme stau să mă gândesc de unde vine această nevoie de a ne trage sacul pe cap înainte să cerem ajutorul. Să nu cumva să afle vreun cunoscut că nu suntem perfecți?
De ce credem despre ceilalți că ei cred că suntem perfecți?
Nu ne dăm prea multă importanță?
Știu: bârfa. Am da orice să nu ne ia la tocat neamurile și vecinii. Dar oare nu tocăm și noi la rândul nostru? De ce facem asta? Ca să ne simți un pic superiori, poate? Ceva mai perfecți?
Știu: presiunea. Pare că toată lumea se descurcă, doar tu nu.
Anxietatea parentală, care a devenit uriașă în ultimii ani. Pentru că tot mai mulți părinți știu că nu vor să dea mai departe ce au primit, dar nu știu ce să pună în loc, e prea multă informație pe toate canalele, sunt prea multe modele, nu știi ce să faci, și miza e mare.
E nevoie să normalizăm un pic toate aceste probleme.
Nu e nicio rușine să ceri ajutor. Oamenii cer ajutor dintotdeauna, doar că până acum niște ani, o făceau în comunități mici, familia din aceeași curte, satul mic. Erau bârfiți? Erau. Dar ce era mai important? Să pari perfect sau să primești ajutor?
Acum suntem parte din comunități uriașe pe internet, iar asta vine cu avantajul a zeci de soluții de ajutor, din sute de minți diferite, cu experiențe variate. Or să ne bârfească mai mulți oameni? Asta e, vom supraviețui, încă n-am auzit să fi murit cineva pentru că a fost bârfit prea intens de vecinii de pe scară.
Toți copiii trec prin tot felul de faze ciudate.
Ni se par bizari, de multe ori nu înțelegem nimic, ne speriem, trăim departe de familiile noastre, de satul nostru, e normal să ne speriem și să cerem ajutor, păreri, experiențe similare.
Ideal e să avem și măcar un specialist în apropiere, un medic de familie sau un pediatru, atunci când lucrurile sunt serioase.
De cele mai multe ori avem însă nevoie doar să nu ne mai simțim singuri într-o problemă sau alta, iar internetul ne poate ajuta cu asta, cu condiția să găsim o comunitate cât mai matură, sănătoasă, care să ne primească.
Și e nevoie să vorbim mai mult despre problemele cu care ne confruntăm ca părinți, ca să normalizăm greul și nevoia de ajutor și ascultare, pe de o parte, pe altă parte să sancționăm răutățile public, acolo unde se întâmplă, pentru ca oamenii să învețe să reacționeze mai blând la poveștile celorlalți.
Suntem o societate încă imatură, nu știm ce să facem cu vulnerabilitatea celorlalți, ne sperie și reacționăm ca niște copii de grădiniță, râdem, ne comparăm, ne dăm mari cu binele nostru, ca să fugim de ce simțim, să revenim într-o zonă sigură, în care noi știm sigur că facem bine, spre deosebire de ceilalți. E nevoie să învățăm să stăm cu ce stârnește în noi altul, să vedem ce e important de văzut acolo, să ne luăm un pic de timp ca să putem răspunde rațional, dacă e cazul, dacă nu, să mergem mai departe.
Internetu ca internetu dar ce te faci cand toti oamenii din jur sunt contaminati de boala asta cu „al meu e genial”. Nu mai poti avea o conversatie normala fara ca oamenii sa iti scoata ochii cu realizarile si trofeele lui Gigel asta in timp ce ala micu isi baga degetele in priza (true story cu o prietena care intre timp a devenit fosta prietena).
Intr-o vizita la prietenii am fost obligati sa-l ascultam pe geniul familiei cantand, geniul nu prea vroia dar l-a amenintat ma’sa cu pedepse daca nu face frumos in fata musafirilor.
Mi se pare atat de multa presiune pe copii astia, cu activitati de dimineata pana seara, cu weekendurile petrecute la concursuri sa se poata mami si tati lauda pe facebook.
Aveţi perfectă dreptate ! Credeam că numai eu am remarcat…
Plouă cu genii, cu „haut potentiel” …
Am văzut odată o reclamă despre un curs ţinut de o doamnă foarte cunoscută in domeniu. Domnia sa propunea soluţii cum să gestionezi „micul geniu”. I-am scris la coment: ” Ceea ce descrieţi dvs (curiozitate excesivă, se plictiseşte rapid, posedă informaţii in domenii diverse) …ei bine, nu caracterizeaza un mic geniu ci un copil care petrece 90%din timp cu Sfântul Net” .
Nu mi-a răspuns niciodată.
De ce aceasta credinta ca oamenii raman anonimi pentru a nu fi batfiti sau pentru ca le este rusine cu propriii copii? Poate ca pur si simplu in general nu se expun prea mult pe internet stiind ca informatia furnizata in spatiul virtual nu este subiect numai de barfa ci poate fi folosita in foarte multe forme. cu ce ar schimba un nume (real sau nu) solicitarea facuta? Poate unele persoane sunt mult mai discrete in general fara ca asta sa fie un simptom pentru probleme profunde
Mi se pare incredibila aceasta concluzie…
Fix asa sunt si eu, nu-mi place sa postez deloc, nici macar anonim pe grupurile foarte mari. La mine e din cauza rusinii ca nu mai sunt mama „perfecta” (care oricum nu sunt, dar ceilalti inca nu stiu asta) si pentru ca nu stiu cum sa gestionez inca criticile si judecatile pe care cred eu le-as putea primi, asa ca mai bine evit sa ma expun si caut alte solutii .
De frica sa nu fie judecați, sa afle cunoscuții ce probleme au, de rușine, de protejare a intimității, pentru a se proteja de agresivitate. Nu doar in grupurile de părinți e așa, sunt și in niște grupuri cu diverse alte tematici, medicale, grădinarit, juridice, etc. e o agresivitate și o îngâmfare ieșită din comun. Erau mai bune forumurile de pe vremuri, sincer, din punctul asta de vedere.
Mai este si intrebarea, daca persoanei care posteaza i se pare rusinos si simte nevoia sa ramana anonima, cum se așteaptă ca o mulțime de persoane sa ii raspunda fara a se ascunde, ca doar nu pot raspunde anonim?
Dar eu mai am o dilema, toate lucrurile pe care le scriem pe internet despre copiii nostri nu pot ajunge sa le incalce intimitatea? Uneori in intebari sau raspunsuri dam destul de multe detalii despre ei….pe de alta parte nu exista alta metoda de a cauta si primi soluții.
O spun cu toată amabilitatea – cred că este extrem de greu de înțeles nevoia de intimitate a altora când ai un blog în care expui atât de mult din propria persoană și din viața copiilor.
Sunt oameni care nu vor să știe cei din jurul lor cu ce se preocupă, ce gânduri au, ce postează pe grupuri, ce își cumpără, chiar și fără nicio legătură cu copiii. Unora le place discreția.
Sunt pe un grup de amenajări interioare și chiar și acolo e plin de postări anonime. Recunosc, și pe mine mă enervează de ce ar fi secret că-ți cauți perdele sau nu știi ce culoare de canapea ar merge în camera, dar asta e. Oricum, ideea e că la un moment dat mă sună un colaborator să mă întrebe dacă mă mai ocup de meseria mea că m-a văzut activă pe grupul cu pricina, unde eu doar îmi dădeam cu părerea din experiență sau ca să dau o mână de ajutor. Și m-a deranjat la culme (probabil nejustificat) că m-am „întâlnit” pe un grup cu cineva din viața reală; măcar de nu-mi spunea. Nu știu să explic de ce. Poate că mă simt „urmărită” sau „verificată” sau „studiată”? Nu știu.
De la faza asta, când văd o postare anonimă cât se poate de normală, primul meu gând e că oamenii postează de la serviciu și nu vor să-i „prindă” șefii sau colegii, nicidecum de rușine (sau nu în primul rând). N-a fost cazul la mine, dar uneori când mai răspundeam pe grup în timpul programului mă gândeam dacă am ceva proiect pentru respectiva persoană și mă vede pe acolo și nici măcar nu mi-e șef, ci client/colaborator. N-am postat niciodată anonim pe grupuri. Când am avut intenția asta, am decis dacă e o chestie pe care nu vreau să o știe posibilele cunoștințe din grupuri, atunci e semn că mai bine nu scriu deloc.
Este important să normalizăm cererea de ajutor în comunitatea online. În ultimii ani, anxietatea parentală a devenit mai accentuată din cauza informației supraincarcate și a modelelor diferite prezentate de media. În acest context, apare nevoia de a cerem ajutor din comunitățile online. Chiar dacă aceste comunități vin cu riscul de a fi bârfiți, este important să nu ne simțim singuri în problemele noastre. În plus, avem nevoie să vorbim mai mult despre problemele cu care ne confruntăm ca părinți pentru a normaliza nevoia de ajutor și de ascultare. Este important să sancționăm răutățile publice pentru a învăța să reacționăm mai blând la poveștile celorlalți și să devenim o societate mai matură care să știe ce să facă cu vulnerabilitatea celorlalți.
Mie imi place mult discretia pentru ca ma fereste de foarte multe batai de cap, de explicatii date altora din jur, ma ajuta mult sa ma concentrez pe ceea ce trebuie sa fac, imi ofera liniste interioara.
De asta, daca am posibilitatea de a alege, intotdeauna o sa-mi rezolv problemele intr-un mod cat mai discret cu putinta.
Am si cerut ajutor cand am avut nevoie, am si vorbit altora despre ceea ce mi s-a intamplat atunci cand am simtit ca prin experientele mele ii pot ajuta pe altii.
Dar, in general, mie nu-mi face bine sufleteste deloc sa ma expun public, in fata tuturor.
Sunt introvertita, poate asta sa fie explicatia.
Nu e vorba de vecini sau neamuri, ci de copil….Pe la 11 – 12 ani (poate chiar mai devreme) cineva o să scoată de la „naftalina” netului acele probleme pe care le-a avut el in copilăria timpurie….Şi să te ţii batjocurā pe la şcoală şi nu numai, de o să te urască sincer !
Sau o să descopere chiar el cum maică-sa se sfătuia cu nişte necunoscute pe net despre problemele lui…Şi n-o să se bucure deloc, dimpotrivă…