Alexandrina Carmen Ene este doctor în psihopatologie și procese creatoare la Université Paris 13, psihoterapeut și artist. Am o eșarfă creată de ea. Acum am și un tablou pictat de ea. Am organizat un eveniment de povești împreună. Am colaborat și cu alte prilejuri. E un psihoterapeut apreciat și o prietenă bună. Curând își vernisează a șasea expoziție de pictură în București. Mi se pare fascinant cum un psiholog își procesează emoțiile prin artă, așa că am invitat-o pe Carmen să ne povestească despre cum arta vindecă. Copiii noștri ar beneficia de pe urma acestui tip de abordare. Și cei mici, dar și adolescenții. De ce e important să le oferim copiilor ocazia să creeze? E important să aibă talent? E obligatoriu să și interpretăm ce creează?
Mai ții minte când și cum ai descoperit că desenul îți face bine?
Dacă e să trag de firul care se desprinde din ghemul amintirilor, în mine încă mai torc impresiile de prichinduță aplecată asupra linoleumului verde din dormitor. Devenea ca prin minune cea mai binevoitoare pânză pentru fetița de trei- patru ani care eram pe atunci, spre disperarea mamei, pentru că urmele pe care le lăsau creioanele cerate primite în dar erau spaima oricărui detergent. Ce pot spune însă este că nu era pentru mine bucurie mai mare decât să trasez siluete de prințese șui, îmi ieșeau mai toate aplecate într-o parte, și să le adaug flori în păr sau pe rochițe. Camera mi se părea dintr-o dată mai frumoasă și mai vie. Desenul era și o formă de conexiune cu mama. Copilă fiind, mă prindeau de picior serile de sâmbătă sau duminică, privind cum încropește, la rugămintea mea, portrete de femei și fetițe.
Tu ai descoperit de mică desenul și pictura ca metode de a procesa ce simți și ce trăiești. Cât de important crezi că e un astfel de instrument descoperit la timp de copil?
Da, desenul a răsărit spontan din mine, însă, la fel cum se întâmplă și în cazul cititului, am imitat precum orice copil de-o șchioapă ce am văzut la mama. Ea avea darul ăsta de a trasa cu ușurință contururi de obiecte, animale, flori și oameni. Și îi străluceau ochii în momentul în care se deda plăcerilor creative. Avea și talent, e adevărat, din fericire pentru mine, chiar dacă, pe măsură ce am crescut, mesajele ei au devenit din ce în ce mai conflictuale. Ar fi vrut, draga de ea, să mă lecuiască de orice dorință de a îmbrățișa pictura ca profesie. Era, la rândul ei, influențată de o cutumă de gândire a vremii cu privire la lipsurile materiale ale vieții de artist.
Cu toate astea, chiar și în absența oricărei inclinații, pofta vine gustând din explorarea liberă a texturilor, a culorilor și a formelor sau urmelor lăsate de creioane. Ele oferă un dar de care mulți părinți poate că nu sunt conștienți, la fel de prețios ca jocul, mai ales dacă este explorat în forma lui liberă, mai puțin structurată.
Să presupunem că avem una bucată mogâldeață și două bucăți de părinți deschiși explorării modului în care copilul se dezvoltă în interacțiunea cu inconștientul lor. Prin urmare, vor lua în calcul, poate, și explorarea desenului, a picturii împreună cu piciul sau piciulina lor. Ceea ce vor avea șansa să remarce, de la un punct încolo, va fi că micuțul/ micuța va așeza pe foaie sau pe pânză ceea ce îl locuiește lăuntric și este mai greu accesibil ochiului lor. Suprafața pe care așază culorile va deveni un fel de metaforă a modului în care se simte în relație cu ei. Tot ce captează din mediul de acasă sau de la grădiniță va lua o formă concretă, va fi externalizat cât să poată fi cuprins de mamă și de tată cu o formă de sens.
Cum funcționează arta pentru psihicul nostru? Ce mișcă în noi atunci când o privim? Dar când o creăm? De unde vine magia?
Arta ne oferă posibilitatea unei întâlniri cu aspecte ale sinelui nostru despre care poate că știm mai puține. Vedem în creația altuia ceea ce este și în noi. Nu poți să vezi, de exemplu, tristețe în ochii unui portret de femeie, dacă nu-ți este și ție familiară emoția pe care ți se pare că o identifici. E adevărat, uneori se potrivește și creatorului ceea ce întrezărim și atunci puteam spune că avem în față sclipiri de intuiție. Prin urmare, e lesne de înțeles, nu întâmplător ne atrag anumite teme, forme sau culori, la fel cum nu este doar o coincidență că din fața unor creații am fugi mâncând pământul, atât de puternică este reacția de respingere.
Prin urmare, o operă de artă vizuală te ajută să te decodezi întâi pe tine și să vezi ce anume îți place și îngădui în tine ca expresie a trăirii și ce copii ai firii ești tentat să alungi. Cu alte cuvinte: spune-mi ce ești tentat să vezi într-o pictură, de exemplu, ca să-ți ofer niște repere despre funcționarea ta internă. Aceea încă neștiută, nevăzută.
Când creezi, mai ales dacă îți place să te miști liber printre culori și forme, așa cum mi se întâmplă mie, dăruiești părți din tine mamei-pânză sau mamei-foaie. Și îi faci ei și ce ți s-a făcut când erai mic/ă. Cât să te cuprindă cu esența ta. Aia autentică. Pentru ca apoi să te redea ție cu sensuri noi, nebănuite. Și gesturile tale, modul în care îți folosești corpul sau mâinile, toate sunt elemente care te dezvăluie ție și altora, dacă le permiți să te observe sau le împărtășești etapele procesului tău creativ.
E important să interpretăm arta copiilor noștri, să căutăm sensuri, sau e suficient ca ei să creeze?
Și una și alta. Și să creeze pur și simplu înseamnă să scoată în afară ceva din universul lor interior, să miște ceva, cât să nu se rigidizeze. Ori, orice formă de externalizare creativă presupune să facă loc și pentru altceva, cât să circule mai liber conținuturi de emoții și senzații și în spațiul lor interior și în cel dintre ei și părinți.
Cred că mai important decât să ne grăbim să interpretăm, este să ne punem întrebări cu privire la ce au vrut să exprime sau să spună prin desenele lor și să devenim curioși să ne apropiem de lumea lor. Pentru că, deja știm asta, unul dintre abuzurile care pot să se înstăpânească în relația părinte- copil este acesta: Una bucată pitic se străduiește din greu să intre în grațiile părintelui, sănătos și egal, mai ales în privința diferenței de statură fiind un raport inversat de genul: Părintele face tot ce ține de el să se apropie de lumea copilului și să o înțeleagă.
Dar dacă nu ai deloc talent pentru nicio activitate artistică?
Talentul e o altă mâncare de pește, una despre care cred că ar fi de dorit să nu stea în calea torsului creativ. Nu e deloc necesar pentru explorarea senzorială a diferitelor medii artistice, fie ele acuarele, guașe, acrilice, creioane. Suntem ființe tactile, iar copiii, mai ales cei mici, sunt fascinați să vadă că mânuțele lor pot lăsa urme de culoare sau forme pe diverse tipuri de materiale.
Cum arată o sesiune de terapie prin artă pentru un copil? Dar pentru un adolescent?
O, aici sunt foarte multe forme de a valorifica potențialul artei pentru a simți ce se întâmplă cu un prichindel. Mie îmi plac mai ales cele libere de constrângere sau de indicații, un fel de „doodling” spontan. Să creezi un spațiu în care copilul să exprime fără să-i indici tu neapărat să deseneze ceva anume… asta dacă nu exprimă el, fără nicio urmă de îndoială, că vrea să picteze un fluture, de exemplu.
Contează și cum își folosește corpul și ce i se pare lui că a încropit și cât de absorbit este de ceea ce face. Toate sunt elemente care pot dezvălui aspecte de fragmentare internă și modul în care s-a adaptat la mediu sau cât de în siguranță se simte în cuib.
La adolescenți este puțin mai complex, în contextul în care pubertatea scoate de la cutia confuziei identitare și un declin al interesului pentru desen sau pictat, cu o excepție: cea a talentului nativ, a unei înclinații reale pentru activitățile artistice. Aici este foarte important ca intenția de a se explora și exprima pe sine prin artă să-i aparțină fiului sau fiicei și nu părintelui. Și să nu existe niciun fel de presiune de a participa la ateliere de artă sau la sesiuni de terapie prin artă, mai ales pentru că transformările biologice pe care le presupune procesul adolescentin asupra corpului sunt trăite de cele mai multe ori ca un fel de violență pe care natura le-o face, o furtună în care sunt prinși și căreia nu i se pot sustrage.
Sper să vă fie de folos!
Vă las și detalii despre expoziția lui Carmen, și câteva picturi ale ei mai jos.
Alexandrina Carmen Ene și revista Psychologies anunță lansarea, pe 24 aprilie, la Galeria
Galateca, a celei de – a șasea expoziții a artistei: Together under the Sun, curatoriată de Ana Maria Ilie. Deschiderea oficială a evenimentului va avea loc luni, 24 aprilie, de la ora 18.
Pe Carmen o puteți urmări aici.
Și iată ce pictează.
