Continuăm seria mărturiilor despre viața cu depresie și anxietate, ca să putem înțelege mai bine cu ce se confruntă oamenii de lângă noi și cum îi putem ajuta. Toată seria e aici.
Există iad și pe pământ. L-am văzut acum 10 ani, și sunt convinsă că e încă acolo.
Tocmai am citit îndemnul Ioanei de a scrie despre depresie, și mi-a trecut ca un flash prin fața ochilor iadul care există în spitalele cu „fără clanță”.
Soțul meu a trecut printr-o depresie foarte urâtă acum 10 ani.
Cauza care a declanșat depresia este pierderea locului de muncă. Un job de nimic, fără însemnătate pentru carieră, dar care l-a determinat să între într-un proces nesfârșit de interviuri, promisiuni deșarte, sperate și vise neîmplinite.
Eu aveam un început de carieră promițător, el în schimb nu-și găsea locul și a început să se simtă neînțeles, neascultat, nelalocul lui.
Într-o zi, pe când depresia deja nu-i dădea pace nici ziua, și nici noaptea, am fost nevoită să plec într-o delegație, la 400 km depărtare.
Nici nu am ajuns bine, și el deja nu-și mai găsea locul acasă fără mine. S-a dus direct, fără programare, la medicul psihiatru care îi prescria tratamentul. Medicul nu l-a putut primi, iar soțul a devenit agitat, anxios. Medicul a sunat ambulanță, și uite așa soțul meu a ajuns direct la „fără clanță”.
La spital l-au întrebat doar cum îl cheamă și dacă își da acordul pentru a fi internat. Deja avea două nopți nedormite la activ, plus alte câteva nopți doar cu puține ore ațipite pe ici pe colo, era extrem de obosit, și tot ce își dorea era să doarmă, așa că și-a dat acordul fără a stă pe gânduri.
Singurul lucru care a apucat să îl mai facă a fost să mă sune pentru a mă anunța că a ajuns la spital și urmează să îl închidă.
Pur și simplu a căzut cerul pe mine. Nu pot să descriu câtă suferință avea în glas, și ce spaimă am tras.
După ce a închis apelul i-au luat telefonul. A trebuit să se dezbrace de hainele pe care le avea (evident nu venise pregătit cu haine de acasă). I-au luat tot: telefon, încălțăminte, șireturi, curele, ceasul, cheile, portofelul, lanțul, pantalonii, rămăsese doar în tricou, șosete și chiloți.
Mi-am sunat disperată părinții, să meargă să îl ia de acolo. Au ajuns la el, dar din cauza nenorocitei de semnătură nu l-au putut scoate de acolo.
A doua zi dimineață, după o noapte albă petrecută în tren, eram și eu la spital la el.
Ce am văzut acolo nu poate fi descris nici în 1000 de cuvinte: uși de-a dreptul fără clanță, încuiate cu zăvorul, pereți scrijeliți și jupuiți până la placă, ferestre cu scânduri în loc de geamuri, paturi din metal fără saltele, băi insalubre, miros de nedescris.
Saloane cu oameni foarte bolnavi, unii legați de pat, murdari, alții care se îmbrânceau, alții care trăgeau de tine să le dai de mâncare, să le dai apă. M-am nimerit fix la ora mesei. Acei oameni mâncau fără tacâmuri. Le aruncau niște lături într-un castron de metal în care băgau efectiv botul, precum animalele.
La vederea soțului, am izbucnit în lacrimi. Părinții mei reușiseră să îi aducă haine de schimb, și primise „dezlegare” să mănânce mâncarea de acasă, cu tacâmuri. Nu vreți să știți cum au năvălit toți pe el, să le dea și lor.
Soțul meu nu avea nevoie de mâncare, avea nevoie de odihnă. Avea o privire pe care nu doresc să o mai văd vreodată… era de-a dreptul tulbure, cu ochii plini de ceață, pierdut de la sedativele pe care i le administraseră.
Am reușit să îl mut pe altă secție, și în câteva zile s-a pus pe picioare și a revenit acasă. Bineînțeles a continuat tratamentul, și recuperarea a fost de durată.
Imaginea aceea însă nu-mi va dispărea niciodată din minte. Sunt convinsă că salonul respectiv e neschimbat, de acolo doar Dumnezeu îi mai poate salva pe oamenii ce ajung acolo.
Întâmplarea face că soțul să fi rămas nu de mult iar fără loc de muncă. Facem tot ce putem să nu ne ajungă depresia din urmă. Iadul din spital, și mai ales recuperarea au fost cele mai grele perioade din viața noastră.
Încerc să îi ofer tot sprijinul meu, toată dragostea și înțelegerea mea, pentru a nu lăsa depresia să își facă iar loc în viață noastră.
Poate vă veți întreba dacă am reclamat spitalul. În acea zi în care am intrat pe acea secție, a fost imposibil să scot telefonul din buzunar pentru a filma, sau pentru a face poze. Mă temeam pentru viața mea, și mai ales pentru viața soțului. Nu-mi doream decât să se termine coșmarul. A fost greu să ne desprindem de acea perioada întunecată din viața noastră. Nu vroiam să mai avem de-a face cu acele amintiri. Prin urmare nu am reclamat condițiile din spital.
PS: Spitalul despre care vorbește autoarea este Socola, din Iași.
Photo by Pixabay: https://www.pexels.com/photo/adult-alone-boy-building-236147/
Acest articol mi-a readus imagini pe care aș fi vrut să nu le văd niciodată…
Cu siguranță nu s-a schimbat nimic..și nici nu cred că se va schimba ceva.. 🙁
Mi-am internat tatăl la spitalul de psihiatrie din Brașov, ca ultimă încercare spre „vindecarea de alcool”, în 2019. Am trăit acolo ce nu credeam că există în lumea asta..pe lângă cele descrise mai sus, erau gândaci care mișunau pe pereți, oamenii internați acolo nu aveau unde să vadă soarele..și, multe altele..greu de descris în cuvinte.
M-am intrebat atunci și încă mă întreb..cum întregul personal medical (inclusiv medicii) acceptă să lucreze într-un astfel de mediu? Cum să faci școală atâția ani, să îți iubești meseria, dar, să accepți zi de zi un mediu atât de urât, murdar și să nu faci nimic?
Și vorbim de un spital din Brașov!!!
Uite cum ma intrebam eu de ce am nevoie de terapie. cu aceasta postare mi-ai amintit ceea ce era demult inchis si ingropat.
Am 42 de ani, mama a fost internata de mai multe ori la spitalul 1, din Braila. dupa nasterea mea, dupa bataile primite de la tatal meu, dupa umilinta parintilor cand s-a intors singura acasa cu mine in brate, corpul ei si mintea ei nu au mai rezistat…
Cred ca vreo 6-7 ani a tot fost internata. nu stiu daca a fost vreodata internata la subsol. acolo erau cei in stare grava, exact ca in postarea de mai sus.
Imi amintesc ca ramaneam cu mamaia cat ea era internata. Deja stia cand se interneaza, pregatea sacosile, iar eu plangeam ca ea pleaca. meream zilnic cu mamaia sa-i ducem mancare. de pe atunci nu am suportat spitalele de stat. saloanele, usile, medicii chiar si noptierele alea metalice imi provoaca stari pe care nu le pot descrie.
intr-o zi a spus singura stop fenobarbitalului. a reusit sa nu se mai interneze de ani de zile. dar un om normal nu este nici macar azi la aproape 30 ani. nici nu ai cum sa mai fii… dupa mai bine de 30 ani, imi amintesc geamurile de la nivelul solului, cum se urla, cum stateau agatati de geam si iti cereau o tigara, cum te prindeau de picioare daca nu erai atent…
Cu SOCOLA nu s-a schimbat nimic. Am internat-o pe sora mea pentru cateva investigatii. N-au vrut sau nu s-a putut altfel.
Am luat-o de acolo cu rani la incheieturi si plina de vanatai ce pareau a fi de la lovituri. Are nevoi speciale, dar devine agresiva doar daca e amenintata/lovita. Am fi putut fi noi alaturi de ea si sa o linistim asa cum stiam mai bine. Sa traumatizam mai putin, zic. Nu s-a putut.
Are dreptate spunand ca “Doar Dumnezeu mai poate salva fiintele de acolo”.
Infioratoare marturisirea! Oare ce putem face noi, cei din jur…?
Apăi nici la spitalul de psihiatrie din Timișoara nu erau prea faine imaginile în 2007, când am fost internată acolo cu depresie și tulburări alimentare… WC-uri complet fără uși, mizerie la baie, 6 femei eram în salon, cu diverse afecțiuni, unele foarte agitate, de ieșeai chiar mai puțin întreg decât ai intrat…Medicul s-a întâlnit cu mine de doar 2 ori într-o lună, pe la psihologul spitalului am fost trimisă o dată. La spitalul din Jebel făceam curățenie noi, cei internați. În pavilionul în care am fost erau toate saloanele de bărbați în afară de unul, care era de femei, dar toate ușile neîncuiate, te trezeai noaptea cu câte unul care îți cerea o țigară strigandu-ți în ureche… măcar nu era mizerie. Ce „fain” era să vezi soarele prin gratii în formă de soare… Că afară, la aer, nu aveai voie decât când aveau chef îngrijitorii/asistenții de pe pavilion ?
Doamne, cum pot fi uni oameni în așa hal să poți umili persoane in acest mod! Strigător la cer! Ce face inspecția ministerului sanatatii? Ce face comisia anti corupție? Oare putem iniția ceva prin legile UE?
IAD-ul nu poate fi decât pe Pământ. Singuri ni-l facem, singuri intrăm în el. Important este să aibă cine ne scoate.
Paradox! Noi facem iadul, noi decidem sa intram in el, dar altcineva trebuie sa ne scoata de acolo? Poate si pentru ca nu cred ca iadul este pe pamant si mai cred ca-i important sa nu ajung in iad, oriunde ar fi el, pentru ca din el nu mai este scapare. M-a infiorat oleaca afirmatia asta, parca mai mult decat articolul la care comentam acum.
Depresia e o boală fiziologică, o anumită lipsă de substanță în corp (hormon ceva, serotonină parcă) și poate fi tratată cu medicamente. Se poate depista și la analiza sangvine din câte știu. Trece, se poate trata. Contează mult și mișcarea, ieșirea în aer liber și socializarea, chiar și telefonică sau online.
Și un animal de companie ajută mult.
Nu se dau tacamuri pentru ca pacientii isi pot face rau cu ele sau pot rani alti pacienti. Regimul fara clanta e pentru ca pacientii pot fugi din spital, iar multi sunt dezorientati. Cat despre conditii…spitalele din Romania. Si personalul medical si-ar dori conditii ca in afara.