Admir o grămadă de oameni. N-am idoli, rămân realistă cât se poate, dar admir o grămadă de oameni, majoritatea femei. Femei mature, care vorbesc asumat despre traseul lor, despre prezență, femei care au voci puternice și audiențe mai mari sau mai mici. Le citesc, le aplaud public, le susțin, le dau mai departe, răspund invitațiilor lor la proiectele pe care le dezvoltă și le invit și eu la mine, pentru că în mintea mea, lucrăm împreună pentru mai binele tuturor.
Dacă aș număra pe degete situațiile în care am aflat că una dintre aceste femei pe care eu le laud și le susțin public ca o găinușă entuziastă mă vorbesc de rău, declară în cercuri mai mici sau mai mari că nu doresc să se asocieze public cu munca mea (deși, în mod ciudat, continuă să mă invite să mă implic alături de ele, pentru că le aduc rezultate), ar trebui să pun la bătaie și degetele de la picioare.
Prima oară am plâns. A doua oară am plâns și m-am întrebat ce e în neregulă cu mine. Eu n-aș face niciodată așa ceva, să zâmbesc pe față și să bârfesc pe la spate. Să întind mâna, să declar ceva public, și în privat să șoptesc fix opusul. Nu-mi place un om, îmi văd de treaba mea. Nu am ce învăța de la el, mă uit în altă parte.
La fel și cu jignirile online, Doamne, cât de greu îmi era să primesc cuvinte dure, aveam senzație de vomă, mă simțeam ca o impostoare. Dacă am ajuns să stârnesc așa o ură într-un om, sigur am făcut eu ceva greșit, nu?
Acum nu mai cred că am făcut eu ceva greșit. Adică sigur, greșeli fac destule, dar ura altora nu e responsabilitatea mea.
Niciodată nu m-am apucat să scriu lucruri jignitoare în comentarii sau să trimit în privat mizerii. Mi-a venit, sigur că da, când mi se părea că cineva greșește grav sau mă terfelea public, am și scris lucruri ca răspuns, dar nu le-am publicat. Am respirat adânc și am stat cu ce simt, ca să identific de unde vin furia, frustrarea, durerea, și cum pot rezolva eu cu mine ce e de rezolvat.
Sigur că polemizez, dezbat argumentat, dar încerc să-mi controlez impulsurile și emoțiile, pentru că acesta e felul adult și responsabil de a gestiona un conflict.
Ura vine întotdeauna de jos. E ceva ce am auzit de la Alex Cernătescu, CEO Stefanini, care a fost speaker la același event I love Failure ca mine, în aprilie la București (aici e tot speechul lui)
Dacă cineva te urăște, te jignește, te provoacă online, omul acela nu îți poate fi superior și nu ai ce învăța despre tine de la el.
Un om care e mai bun decât tine, care a ajuns într-un echilibru cu sine, care e pe drumul spre înțelegerea de sine, nu-și va umple timpul urându-te, încercând să te facă să te simți rău, omul mai bun ca tine e ocupat cu alte lucruri, fie să facă bine, fie să crească el, fie să (te) ajute, să (te) învețe, pentru că e mai bun.
M-a ajutat mult perspectiva asta. Mă pot detașa și mai ușor.
Poate vă e de folos și vouă.
Ura vine dintotdeauna de jos.
Dacă de la cineva care credeai că e sus vine ură spre tine, iar tu răspunzi echilibrat sau mergi mai departe, nu tu ești mai jos. 🙂
Unde prin jos înțeleg departe de a înțelege cum funcționează emoțiile, relațiile, viața, departe de echilibru, maturitate emoțională, înțelepciune și compasiune.
Photo by Andre Hunter on Unsplash
Am ,,doar” 35 de ani si sunt asa de obosita chiar de cand ma trezesc si atat de multa energie iti trebuie sa urasti.Este un sentiment atat de profund incat sunt sigura ca cei care se obosesc sa urasca nu iubesc la fel de profund pe cat urasc.Sunt sigura ca ura vine din nemultumire personala caci doar asta te poate face sa simti asa profund un sentiment destructiv.Eu simt profund (asa profund)numai nemultumirile personale de aceea cred ca functioneaza la fel.
Foarte bine spus. Multumesc.
Buna! am incercat sa gasesc si discursul tau de anul acesta de la I love Failure, dar nu am reusit. poti impartasi te rog linkul (daca exista)? iti multumesc!
Buna, nu e online, am impartasit ceva personal si am dorit sa nu fie postat discursul.
Cum ti s-a parut evenimentul?
Buna seara! Iți mulțumesc că împărtășești cu noi atunci când descoperi ceva ‘care ne face sa fim mai bine cu noi’ datorită ție am devenit mai înțeleaptă și o mamă mai bună.
Uneori, “ura” (e totusi un cuvant prea tare!) e inspirata de ironii, jigniri etc, care trezesc simtul ripostei. Intâmplator, eu doream să accesez pozitia lui Hrusca, să scriu un mesaj de felicitare, dupa un concert al lui cu melodii de dragoste si dor si, in timpul cautarii, mi-a aparut o postare a ta in care il ironizai ca vine să cante pe banii românilor. Instantaneu, am considerat postarea ta jegoasă! El vinde melodii, tu vinzi carti românilor – e loc pentru toti sub soare!
Cred ca si acesta e mecanismul interpretarii atitudinilor si comportamentelor noastre!
Nu il ironizam deloc, dimpotriva, ai intrepretat gresit, nu as face niciodata asa ceva, am crescut cu colindele lui.
Ideea era: asa cum face Hrusca turneu cu colinde, asa fac si eu cu carti, wow, cat de mult am crescut de am ajuns sa fac turneu cu carti, era mai degraba o autorironie, nicidecum ceva derogatoriu la adresa lui!
nu cred ca am urat vreodată pe cineva. îmi iubesc familia, plac câțiva oameni din viata mea iar restul îmi sunt perfect indiferenți
“Mă simt exact ca Ștefan Hrușcă, doar că:
– nu vând bilete, ci vă invit la evenimente cu intrare liberă!… “