În excursie cu școala în Olanda

Șoc șoc șoc și groază! :)) Parcă și văd titlurile prin ziarele de doi leuți, care în loc să facă presă preiau citate din experiențele altora postate pe FB și gata „materialul jurnalistic”.

Ei bine, vă spun din start că n-a fost nimic spectaculos.

Acum câteva săptămâni am fost părinte însoțitor voluntar în excursiile anuale organizate de școală cu și pentru copii. Luni am mers cu clasa lui Ivan la un zoo care are și multe locuri de joacă, marți am mers cu clasa Sofiei la un parc de distracții cu roller-coastere și tiribombe.

Înainte să ne urcăm în autocare, copiii au primit tricouri albastre cu numele școlii pe spate și brățări cu număr de telefon al profesorului însoțitor.

Noi, adulții voluntari, am primit liste cu numele copiilor, harta parcului și nr. de telefon ale profesorilor însoțitori, plus o listă cu indicații și programul aproximativ.

Luni am avut în grijă șase copii de 8-9 ani. Patru olandezi, un american și un român (al meu). Olandezii vorbeau doar olandeză.

Marți am avut cinci de 10-11 ani (două fetițe din Iran, un băiețel din Turcia, altul din Grecia și pe Sofi). Niciunul nu vorbea engleză (în afară de Sofi).

Miercuri nu m-am putut ridica din pat. :))

Glumesc. N-a fost așa de rău. De fapt, a fost chiar bine! Până la un punct!

M-am înscris ca voluntar pentru că am vrut să văd cum e, să-mi exersez olandeza (a mers destul de prost, din păcate, copiii vorbesc foarte repede, am înțeles cât de cât, dar tare greu mi-au venit cuvintele când a trebuit să le explic una sau alta). Dar am mers mai ales pentru că am vrut să-mi observ copiii și pe prietenii lor, cum interacționează, ce statut au în grup, cum sunt tratați de ceilalți și cum răspund. Și pentru că am vrut să ajut, am observat că nu se înghesuiau ceilalți părinți (ulterior am înțeles și de ce).

Luni am plecat la 9 dimineața din parcare cu trei autocare, la 10 intram pe poarta parcului cu animale, am avut patru ore să explorăm. Au fost grupuri de părinți sau profesori cu câte 6-7 copii, mici surprize oferite de școală (ronțăieli, înghețată la final), traseu stabilit de fiecare adult cu copiii din grup.

Singura regulă a fost că grupul trebuie să rămână împreună.

Ceea ce a însemnat, desigur, multă negociere, căci fetițele voiau la flamingo, băieții voiau la gorile, fetele trăgeau la carusel, băieții se cocoțau pe liane. Iar eu trebuia să mediez discuțiile, în olandeză! :))) Atâta am dat din mâini că n-a mai fost nevoie de pilates sau yoga luna asta!

Ce mi-a plăcut mult a fost felul în care copiii din grup au avut grijă unii de alții și de mine, să nu mă stresez. 🙂 Cum rămânea unul mai în spate, ceilalți îl adunau din urmă, dacă unul arunca un ambalaj pe jos, ceilalți îl băteau la cap până îl ridica.

Am votat ce să facem și când, am avut timp de toate, deși am și alergat un pic pe final. Am pedalat și am vâslit, m-am dat în tobogane cu ei, le-am ținut hainele când n-au mai putut de cald. La final au zis că a fost cea mai drăguță excursie cu școala, ceea ce vă dați seama, m-a uns frumos pe dinăuntru.

Ar fi fost totul perfect dacă în timpul drumului înapoi spre școală pe Ivan nu l-ar fi bușit sângele pe nas. A avut iar una dintre spectaculoasele lui reprize de robinet sangvin, se umpluse tot pe tricou și pantaloni, eram la zece scaune în spatele lui, până am ajuns la el se activase jumătate de autocar cu apă și șervețele, copiii foarte drăguți, el a fost OK, presiune pe nări, a trecut în câteva minute, dar când am ajuns acasă, el arăta ca un gladiator care n-a scăpat viu, iar fața lui taică-său… priceless. 🙂

Marți a fost ceva mai greu, pentru că am avut copii mai mari de strunit, drum mai lung și parc mai mare de acoperit.

Băieții voiau non stop la roller coasterele cu dat peste cap, fetele s-ar fi dat și în lanțuri sau alte trenulețe mai soft, hai întâi acolo, apoi dincolo, a fost bine până pe la prânz, când unul dintre băieți, extrem de plictisit de toată frăsuiala, a zis (în olandeză): Adio, eu aici mă așez și nu mă mai mișc pâmă diseara. Aici fiind o bordură. Și nu s-a mai mișcat de acolo. L-am întrebat de ce, a zis că e foarte plictisitor și oribil totul, că el nu se mai dă în căcăcaturile alea și gata. Ceilalți patru tropăiau în olandeză pe lângă mine că ei VOR să se dea în toate căcăcaturile, deci poftim situație.

În parc mai erau circa zece școli cu câte 200 de copii de 3-15 ani, era un haos de nedescris, mulți urlau (de bucurie), tone de dulciuri, cisterne de suc și tiribombe care se roteau non stop, eu stăteam cu ochii pe toți cinci să nu pierd vreunul, băiatul ăsta nu se mișca, era, desigur mai înalt ca mine, imposibil să-l car, restul copiilor doreau să se dea, el dorea să stea acolo, ei poftim, ce faci, voluntaro? Am sunat-o pe profa lor, care a venit să ia spărgătorul de gașcă să-l supravegheze cât protestează față de activitățile puerile ale restului găștii.

În fine, până la urmă a fost ok, am rămas cu restul de patru și până la 5 după-amiaza ne-am dat în toate de ne-au ieșit ochii, pentru că da, desigur, cel mai bun mod de a te asigura că grupul tău e bine gestionat e să te dai cu el în toate cele. 🙂

A fost interesant, mi-a plăcut să îmi observ copiii în mediul lor, vorbesc limba foarte bine, au relații echilibrate cu colegii, sunt relaxați, au relații faine cu profesorii lor, sunt liniștiți și explorează în limitele permise.

Data viitoare nu-mi mai trebuie, însă. :))