Cum e să trăiești cu un părinte bipolar? – ep. 8

Continuăm seria de mărturii despre viața cu diverse tipuri de provocări psihice și emoționale. Vă rog să reacționați cu compasiune sau deloc. Celelalte texte sunt aici.

Dragă Ioana,

Scriu aceste rânduri cu speranța că vor fi de folos pentru oamenii care se află în situații similare și totodată rugându-mă ca într-o bună zi cei care nu trec prin așa ceva măcar să nu mai judece, dacă de înțeles nu o pot face.

Provin dintr-o familie în care lupta cu anxietatea și depresia a fost una foarte dură, dar ne-a adus mai aproape unul de celălalt și ne-a arătat că nimic nu este imposibil dacă rămânem uniți.

Crescuți în perioada comunistă sub paradigma “capul plecat sabia nu-l taie”, părinții mei, oameni sclipitori și inteligenți, ingineri cu performanțe extraordinare, nu au avut  curajul de a ieși din tipare, de a cere ceea ce li se cuvine de drept. Din acest motiv o bună parte a vieții noastre împreuna a fost dedicată luptei pentru supraviețuire din punct de vedere financiar, la care s-a adăugat ulterior lupta cu altfel de demoni.

Cred că sună cunoscut pentru mulți dintre noi, pentru că la drept vorbind, câți dintre noi nu avem sau am avut părinți extraordinari cărora comunismul le-a tăiat aripile?

Undeva la începutul anilor 2000, din cauza multor lipsuri și nevoi, tată a decis să plece în Irak ca inginer de mentenanță într-o bază militară. Oamenii care se întorc din zone de război, chiar dacă nu sunt cadre militare, în fapt nu se mai întorc. Sunt alte personae măcinate pe interior de tot ceea ce au trăit acolo.

La momentul respectiv să suferi de stres post-traumatic sau să ai depresie severă era o condamnare la moarte din partea societății. Erai stigmatizat, izolat, un nebun cu acte în regulă.

De aceea tata nu a acceptat să meargă la niciun doctor și a dus cu el vreme de vreo 8-9 ani o depresie care era cât pe ce să ne înghită pe toți. De fiecare dată când suna mama mă lua cu leșin, îmi vâjâia capul și începeam să tremur. Eram paralizată de gândul că e posibil că el să nu mai fie și cel mai tare mă speria idea că persoana care l-a găsit e fratele meu, un copil de școală primară pe atunci. Oare cum ar putea să trăiască restul vieții cu această imagine?

 Și într-o zi veștile de la celălalt capăt al firului au fost greu de digerat: “Tata nu-i bine deloc. Nu se mai poate ridica din pat, i-au căzut dinții de sus și nu se oprește din tremurat. Trebuie să îl internăm urgent.”

Cel puțin tata nu increase să se sinucidă, cu toată durerea lui de neimaginat se gândea la noi, nu s-ar fi putut duce dincolo cu povara aceasta, mi-a mărturisit.

A avut numeroase internări până când am reușit să găsim un medic care să-l scoată din starea respectivă. Nu mai vorbesc de toate luptele pe care le-am dus pentru a face rost de bani, dezamăgirea pe care am avut-o când bunica, mama tatălui mi-a spus că ea are bani, dar sunt pentru zilele ei negre și nu mă poate ajută. Toate acuzele din partea familiei lui, cum că eu și mama vrem să-l omorâm ca să îi luăm casa și multe alte prostii.

În același timp, prietenii mei, colegii mei de facultate și familia mamei ne-au fost de un real ajutor și voi fi veșnic recunoscătoare pentru asta.

 După doi ani de antidepresive s-a declanșat primul episod maniacal. Tot ceea ce credeam despre coșmaruri era nimic față de ce aveam să trăim în acea vară.

Ne-am trezit dintr-o dată lângă un om care bea și devine foarte agresiv la băutură, un om care se irită imediat și din orice, un om care se împrumută și cheltuie bani în prostie, un om care manipulează cu ușurință, un om care crede că securitatea îi va asasina familia și care are puterea de a îi convinge și pe ceilalți de aceste adevăruri ale lui.

Doar cei din familie ne-am dat seama că ceva nu e bine deloc. Am încercat să îi explicăm și eu și mama și în felul acesta am devenit cei mai mari dușmani ai lui.

A fost internat trei luni, dintre care mai bine de jumătate la gratii. Pe mine nu a acceptat să mă vădă decât după alte trei luni. La început pentru că încă era furios și îi era teamă că îmi va face rău, apoi de rușine. Nu am renunțat nicio secundă la el, nu o să o fac niciodată, nu a fost vina lui.

Sistemul din România încă nu e pregătit pentru a gestiona corect astfel de cazuri. Timp de 7 ani am trecut prin coșmarul mâniilor și depresiilor severe în fiecare an. În fiecare primăvară începea să devină excesiv de vorbăreț, de activ, incredibil de puternic fizic și aproape de fiecare dată prin metode manipulative am fost forțați să îl internam pentru a nu mai atinge apogeul mâniei.

Nu pot să descriu în cuvinte frică, groază, disperarea prin care treceam. Ne era frică pentru viețile noastre.

Și apoi venea depresia când ne era frică pentru viața lui.

Nu am renunțat la luptă. Am găsit o clinică privată specializată în tulburare afectiv bipolară. Ne-a învațat cum să gestionăm fiecare etapă, cum să schimbăm dozajul medicației în funcție de starea lui, cum să accepte el boala și să o monitorizeze și cel mai important cum să nu ne mai fie frică.

Toată familia am trecut prin procedee terapeutice, încă o mai facem. Uneori avem nevoie și de terapeut și de psihiatru și pentru noi, nu doar pentru el. E greu? E îngrozitor de greu, uneori e oribil, de multe ori, atât eu cât și fratele meu avem momente de anxietate atât de profunde încât am vrea să închidem ochii și să ne trezim în altă lume și inevitabil de întrebam: Oare avem și noi aceeași boală?

Cea mai des întâlnită întrebare e: Cum este să locuiești cu un părinte bipolar?

Iată răspunsul meu:

Stau cu ochii ațintiți la tine-n suflet. Am trecut prin iris și am ajuns în cea mai mare întunecime a minții tale. În timp ce îți simt presiunea dureroasă pe brațe, strângând din ce în ce mai tare, în timp ce simt mirosul dezgustător al respirației tale, în timp ce mă dor urechile de țipetele care cer țigări, în timp ce frica îmi paralizează fiecare părticică din trupu-mi frirav, văd.

 Văd în acest întuneric de nepătruns un reptilian agățat de trupul tău. Văd cum te conduce, cum te ghidează pe cărarea îndeplinirii de visuri false. Îți pune aripi false ce te vor duce în picaj necontrolat dacă eu, dacă noi, familia, nu facem nimic să-l oprim.

Și cum am putea oare?

Lăsându-te pe tine și luptându-mă mișelește cu el.

Mișelește, da! Cu un viclean doar cu viclenie poți câștiga.

E prima din multele confruntări ce vor urma. Cea mai profundă și cea mai dură.

Vom avea multe lupte până ce acest război se va fi terminat. Dacă se va termina cu adevărat.

Îi las privilegiul de a se simți gustul victoriei și-mi duc din automatism picioarele către buticul cu trabucuri fine, gândindu-mă de cât timp oare nu am mai mâncat.

Să mă las pradă disperării? Să abandonez lupta? Să las frica să-mi umple inima de îndoială și dorința de fugă? Sau mai bine să o las să construiască o fortăreață de curaj?

Dar ce se întâmplă când iubirea-i prea mare și dorul prea greu? E sânge din sângele tău care se vrea a fi salvat, dar nu știe cum să strige ajutor.