Părinții noștri de departe

Un gând greu am de când am emigrat: mama.

Deocamdată e sănătoasă și în putere, călătorește, vine des la noi, e curioasă și flexibilă, se bucură de tot ce trăiește și e mulțumită că noi suntem bine aici, chiar dacă sunt peste 2.000 de km între noi. Are propria ei viață acasă la ea, socializează mult, e independentă de mulți ani.

Sper să rămână așa încă douăzeci de ani. Sper. Și apoi vine gândul greu: și când n-o să mai fie bine?

S-o las departe nu se poate. Are mulți prieteni la Piatra Neamț, vecini buni, rude, au mare grijă unii de alții, țin legătura, împart mâncarea și veștile bune sau proaste. Dar când mama n-o mai putea, n-o s-o las.

Asta i-am spus și ei, când ne-a umflat plânsul pe amândouă acum niște seri. Suntem amândouă bine cu alegerile noastre, dar uneori e sănătos să te confrunți cu ce te sperie. Cu ce te doare. Să spui celui care te iubește. Să stai cu ce simți și să te lași consolat. Pentru că nicio alegere nu e perfectă. Toate vin cu un cui undeva. La ceva trebuie să renunți. Și acel ceva uneori intră în carne.

Nu te las, i-am spus. Nu știu încă exact cum o să facem, dar o să te aducem aici și o să ai tot ce ai nevoie când o să vrei tu. Nu o să fii singură și o să fii îngrijită cu răbdare și iubire.

Exact așa cum a îngrijit-o ea pe bunica, mama ei, până în ultima secundă. Bunica s-a stins la aproape 90 de ani spălată, mângâiată, iubită, hrănită, însoțită de mama, așa cum e demn și firesc să fie. Bunica a avut grijă de toți 85 de ani, apoi s-a îmbolnăvit și a fost îngrijită de noi așa cum a putut fiecare.

Visam cu mama la o comunitate a părinților noștri în diaspora. Multe locuri în care ei să se poată aduna, să poată povesti, să ne aibă aproape, să se simtă siguri pe noi, să nu se teamă că vor fi abandonați, înfometați, umiliți. Cred că cea mai mare nevoie a unui om care îmbătrânește este aceea de a ști că va fi însoțit cu răbdare și iubire până trece dincolo.

Știu că suntem mulți aici cu părinți departe. Spuneți-le că nu-i vei lăsa singuri. Faceți un plan. Căutați deja soluții. Discutați. Asigurați-i că îi iubiți și țineți aproape, chiar dacă sunteți departe.

Cazul azilelor groazei ne cutremură și ne apasă multe butoane. Încerc să înțeleg ce putem învăța din asta, cum putem ajuta, iar părinții noștri de departe sigur tremură acum de frica momentului acela în care nu vor mai putea, vor începe să uite, iar copilul e departe…

Nu am soluții concrete încă, dar știu cât de mult ajută pentru început o conversație deschisă pe tema asta. Sunați-i azi. Vorbiți despre asta. Voi nu o să-i lăsați.

Iar dacă relația e grea, cu multă suferință, abuz și abandon din partea părintelui, să știți că nu e vina voastră. Fiecare e responsabil întâi pentru sine, iar dacă distanța a fost necesară ca să supraviețuiți și să vă vindecați, atunci sănătos este să vă clarificați bine cum vă doriți să fie finalul lor: cu sau fără voi. Aveți dreptul să decideți orice și nimeni nu are dreptul să vă judece.

Să ne dea Dumnezeu putere și claritate, să facem și să fim bine.