„Scârbă ce ești”, i-a spus tatăl fetiței din avion

45 comentarii

1. Ce rau imi pare cand aud sau vad astfel de situatii! Sunt atatea cazuri si din pacate e greu sa facem ceva. Campaniile de promovare a educatiei sanatoase, ajung la cei care sa auda si sa inteleaga

2. Mi se urca sangele in cap!
   De ciuda!
   Si eu am asistat neputincioasa la un episod asemanator!
   Protagonista era mama unei fetite de max2 ani!
   Cand au pornit motoarele avionului , in vederea decolarii, fetita s a speriat ee zgomot si a plans!
   Vita de maica sa a palmuit o ca sa taca!
   Putin a lipsit sa nu facem crima eu si sotul meu!
   Si da, animalele astea se razbuna tot pe cei mici daca sunt luate la rost!

3. De trei ani, de la pandemie, suntem înapoi in România. Am închiriat temporar un apartament, pentru ca planul nu este sa rămânem aici, dar tot amânăm plecarea, spre disperarea copilului interior din mine, care constant aude cum fetița de deasupra este bruscată verbal și fizic, înjurată, data afara, i se spune ca o sa fie omorâtă, ca s-a saturat de ea și multe alte vorbe care îmi împietresc inima. Țipă atât de tare la ea, încât se aude extrem de clar tot ce zice, de parca ar fi in camera alăturată. Fetița are in jur de 10 ani. Ma gândesc cu groaza cum pot sa o ajut, cât de tare as fi vrut și eu sa fiu ajutata de vecini când mi se făcea la fel in copilărie (și altele, care sper din suflet sa nu i se întâmple și ei). Ma tot întreb ce pot face. Ma simt la fel de neputincioasa pentru ea, cum ma simteam și pentru mine acum 25 de ani și ma întreb de ce, oare, in țara asta, nu simți ca poți sa mergi la autorități, sa ajute acești copii chinuiți? Sau de ce nu poți merge pana sus, la usa la ei, cum am vrut de atâtea ori sa fac, dar m-am oprit, pentru ca mi-am dat seama, ca și tine, ca tot fetiței i se vor sparge oalele in cap.

   Comportamente de acest gen lasă urme adânci pentru tot restul vieții. In mine au lăsat. Oricât am încercat, când am plecat la facultate, sa las in urma totul, nu am reușit, Ba dimpotrivă – pe măsura ce trec anii și înaintez in vârsta, rănile sunt din ce in ce mai deschise.

   Eu am luat decizia sa rup de tot legatura cu părinții mei, la 36 de ani. E cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată, dar in momentul in care am avut de ales între a ma sinucide și a rupe legatura cu ei, am ales sa trăiesc! Încep, ușor-ușor, sa vorbesc și public despre ce mi s-a întâmplat, dar nu e ușor când toată lumea fie te evită, fie te blamează.

   Sper ca pe viitor sa existe vreo soluție pentru fete ca cea din avion și ca vecina mea. Momentan, nu par sa fie și este inadmisibil!

   • Raluca, îți trimit gânduri bune! Sper sa vindeci rănile și sa ceri ajutor când devine prea greu! ?

   • Sunați la protecția consumatorului.Va rog eu,eu nu as putea sa asist fără sa fac nimic.Mai ales la ce poveste de viata aveți la rândul dvs.

   • Raluca, simt EXACT la fel. Pe masura ce anii trec, ranile se deschid tot mai tare (ca ale fetitei, dar si altele, mai mari). De ce oare se intampla asta?

   • 119 – număr unic de telefon la nivel național pentru cazurile de abuz împotriva copiilor

   • Doamne,cat sufar si eu cand intalnesc acest comportament.am avut vecini de camera, in concediu,de acest tip.auzeam cum mama il batea,apoi copilul urla si isi striga tatal sa il apere.aveam stomacul in gat cum ai spus,ma durea sufletul in mine pt acest copil.
     la micul dejun jucau un teatru,de nu aveai ce sa le reprosezi!
     dureros!

   • Pentru cei ce se intreaba de ce ranile din copilarie par tot mai deschise si dureroase cu trecerea timpului: traumele ies la suprafata cind psihicul se simte suficient de puternic incit sa le poata procesa ?. Va doresc multa putere!

   • Raluca, si eu sunt no contact cu tata, mama a murit când aveam 16 ani. e ok, alegi bine pentru tine, oamenii au păreri, dar asta este tot ce au. tu ai adevărul tău. nu ești singură, suntem mulți așa, dar nu vorbim deschis despre asta pentru ca e greu sa gestionăm reacții.

4. Poate tatal e in faza de manie a unei tulburari bipolare. In cazul asta nu stiu cum poti sa intervii suficient de diplomat incat sa le faci bine amandurora.

5. Imi plac mult articolele tale si stiu cat apreciezi feedbackul constructiv. 🙂 Rezilient este un metal, un obiect (acelasi sens avandu-l si in engleza de unde e preluat). Un om este rezistent, puternic. Cuvinte asemanatoare, utilizari diferite. ?

   • Multumim de observatie, ai ridicat o chestiune interesanta.

     Rezistenta inseamna ca ceva/ cineva nu este afectat de un soc. Rezilienta este capacitatea de a-si reveni dupa un soc, desi este afectat.

     Acest sens al cuvantului „rezilienta” este si in Dex. Dar ce e drept nu este si pentru adjectivul „rezilient”. Probabil mai dureaza un pic 🙂

     reziliență – substantiv feminin
     1. Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și valoarea inițială a ariei secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă.
     1.1. Capacitatea unui corp de a reveni la forma și dimensiunea inițială după deformare.
     2. Capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (emoțional, economic etc.).

6. Mi-au dat lacrimile gândindu-mă la copilăria mea… De când sunt și eu mamă îmi este și mai greu să găsesc o explicație pentru comportamentul unor părinți. Nu o să iert niciodată cu adevărat jignirile, umilirile și bătăile pe care le-am primit. Le simt și acum din când în când.

7. Buna! Dincolo de limitarile tatalui in cauza, e o intrebare care ma preocupa de ceva timp: cand si cat e ok sa intervenim, fara sa facem mai mult rau copilului?
   Eram acum vreo luna cu copilul meu in parc, cand am auzit o mama tipand la un baietel de 4-5 ani, ca ar fi fost prea agitat. Copilul nu spunea absolut nimic, ea era din ce in ce mai furioasa, striga tot mai tare, a inceput sa il ameninte cu bataie. Cand a inceput sa il impinga, si am vazut ca tot nu se linisteste, ci din contra, m-am apropiat de ea si i-am spus doar „nu loviti copilul, va rog”. Si-a redirectionat furia spre mine, mi-a facut multe declaratii pasionale (…), apoi si-a luat copilul si a plecat.
   Imi amintesc ca atunci am realizat posibilitatea de a-i face rau acasa.
   Cum procedam? Voi cum procedati?

   • Cand vad ca sunt loviti, intervin. Cand aud asemenea uratenii, intervin. Stiu ca mi-o pot lua eu dar intervin…ma uit in ochii copiilor mici, maricei) si le spun bland „nu e vina ta” , ma uit spre parinte/ bunic si le spun „cat de tare ati fost abuzat, imi pare rau dar abuzati la fel”.
     Ce imi aud?! Muuulte si grele si amenintari. Sun la politie inclusiv.
     De ce intervin? Pt fwrita mea interioara careia nu i-a lust nimeni apararea.
     Schimb ceva? Nu in parinte dar copilul acela pt o secunda o sa stie ca nu a fost singur.

   • in alte tari oamenii intervin. in SUA multi au o pasiune pentru a face rapoarte la CPS. in Germania toti sunt ochi si urechi. daca copilul E intr-un pericol iminent, trebuie intervenit.

   • Exact Anca, in SUA intervin oamenii cu rapoarte CPS chiar și preventiv

8. Din pacate acești părinți nu își dau seama cât de mult contribuie la „schilodirea” adultului de mâine. am o verișoara căreia i s-a vorbit atât de urat când era mica( comportamentul venind din partea mamei).deși are 30 de ani, ea zice ca nu își amintește de asa ceva;cred ca a fost atât de dureros încât mintea ei a ascuns acele amintiri.Efectele acelor umilințe din copilarie: o discrepanta foarte mare între imaginea de sine și stima de sine, neîncredere în propria persoana și multe altele…atât de trist!cat rau pt face parintii.

9. fetita nu va uita niciodata privirea ta. Poate ca a fost singura data cand s-a simtit sustinuta. Poate ca in situatii dificile mai tarziu, amintirea asta ii va da putere. conteaza enorm.
   cat despre vina, fac pariu ca era ceva total nesemnificativ si ca mama fetei si-a luat si ea portia de ocara, asa din oficiu, sa se invete minte si ea sa nu-l mai supere pe acest om perfect. Asta e realitatea 🙁

10. Se întâmplă, din păcate, foarte des. Aproape că a devenit normalitate aceast mod anormal în care unii părinți își terorizează copiii. Este păcat, urmele rămân adânc întipărite în sufetul copilului care va deveni adult. Am fost și eu martora unor situații similare, am deschis dialog cu copilul cu multă blândețe pentru a-l liniști cu intenția clară de a-l influența pe părinte să-și schimbe atitudinea. Uneori a funcționat. Probabil temporar. Alteori deloc. Mu cred că Protecția Copilului are ce face în această situație. Ppate doar dacă abuzul este fizic și poate fi dovedit.

11. Buna, Ioana.

    Am avut experiente similare si iti povestesc cum am procedat si ce am invatat din aceste experiente. Nu e vb de a servi drept model, ci mai degraba de a impartasi si a gasi poate modalitati adaptate situatiei. Eu am citit toate comentariile de aici in cautarea unei metode mai bune decat ale mele si inteleg ca toata lumea este bulversata si pe buna dreptate, in societatea noastra. De aici si raspunsul detaliat.

    1. Am asistat la agresarea usoara a unui copil cu care fetita mea era prietena de nedespartit. Eram vecini/prieteni copiii se jucau zilnic in curtea blocului, acum ne-am mutat de acolo din alte considerente, se vad mai rar, dar legatura a ramas intre cei doi copii.

    In primul rand nu il cunosteam pe acest om ca fiind neaparat violent sau cat de violent, dar ceva reactii mai dure se vedeau pe alocuri.

    In momentul in care am vazut acest lucru, copilul meu deja intrase in gradinita, nu a fost martora. Am strigat imediat la tata sa lase copilul in pace, a fost o reactie de ‘fight it now’, aproape de necontrolat. Concret, copilul lui nu voia sa intre in gradinita si voia sa revina acasa cu tatal, care la randul lui era obosit dupa o tura de noapte, cadru medical educat. Tatal a ridicat copilul de jos cumva de gat pana la nivelul ochilor lui, enervat de comportamentul copilului.

    Vazandu-ma pe mine a lasat copilul jos, era vizibil enervat, dar nu a ripostat violent fata de mine. S-a linistit oarecum, am luat copilul de mana si am incercat sa impac spiritele de ambele parti cumva linistind copilul si vb ferma dar calma cu tatal. Se vedea si pe mine emotia, clar nu eram de piatra.

    Apoi am mers cu ei acasa, am intrebat daca pot ajuta, sa stau cu copilul ca sa se odihneasca el 2-3h sau pana vine sotia acasa. Lucram de acasa deci imi permitea programul, dar m-as fi invoit daca era nevoie 2h. Au refuzat, s-au calmat, s-au dus acasa.

    Intre timp pentru ca nu ma mai puteam concentra la nimic altceva am facut urmatoarele: am luat legatura cu un cadru medical, psihiatru de copii, care ne era intamplator vecin in bloc, am explicat situatia si am cerut sfat. Ce fac? Sun politia, sun DAGSPt, mama etc? As fi sunat un alt psiholog daca nu era acest vecin care stia oamenii direct. Ne-am sfatuit sa nu sunam pe moment la politie, dar sa anuntam mama, sa observam ulterior comportamentul.

    Mama a fost anuntata, eu personal am mers si am vb cu amandoi adultii in privat si mi-am oferit ajutorul, intelegerea ca ne e greu tuturor, ca nu e ok, dar le inteleg iesirile si stiu ca noi toti gresim mai rau sau mai putin rau fata de copiii nostri si ca stiu ca nu sunt oameni rai. A fost o discutie inconfortabila, dar amiabila, s-a vazut ca ne intelegem, ca exista regret, ca se incearcca solutii. I-am lasat sa isi rezolve problemele.

    In paralel, pentru ca nu era inca impacata cu aceste actiuni, am contactat in privat gradinita in curtea careia se intamplase incidentul cerand sa vb cu directoarea in privat. I-am explicat situatia si am rugat-o sa urmareasca comportamentul copilului si al parintilor si sa tinem legatura pentru a face front comun daca va fi nevoie in fata autoritatilor. Am agreat ca exista camere in curtea gradinitei si ca la nevoie se pot solicita inregistrari. Pe moment am decis impreuna ca e prima abatere publica si ca nu e cazul sa sesizam politia poate. Este o gradinita de stat, am fost multumita de abordarea situatiei.

    Lucrurile s-au calmat, cel putin aparent, nu au mai fost incidente in public. Ne-am revazut in decursul anului de cand ne-am mutat si am mai discutat, mi-a spus chiar tatal ca s-a inscris la cursurile Uraniei Cremene si ca face eforturi pentru a se educa. Nu stiu realmente daca acasa situatia este chiar imbunatatita, dar asa sper. Am decis sa nu intorc spatele acestei familii, chiar daca puteam sa ma evapor pentru totdeauna, pentru ca i-am promis baietelului ca oricand poate veni la mine sa imi ceara ajutorul daca se mai intampla. Si pentru ca nu vreau sa o privez pe fetita mea de prietenia lor, chiar daca baietelul este/a fost un copil abuzat chiar si punctual. Vor mai fi oameni abuzati de care va da in viata si as vrea sa o invat cum sa se protejeze si cum sa ajute, desi nu i-am dat toate amanuntele.

    2. In noul cartier unde ne-am mutat, dupa acel incident, am intalnit o mama care si-a ocarat si a tipat la baietelul de ~8 ani, vreo 10-15 min pana cand acesta plangea cu sughituri si avea senzatie puternica de voma din cauza impactului emotional.

    Din nefericire pentru ca reactia mi s-a parut mai violenta, mai persistenta si pentru ca niciun alt parinte prieten cu doamna nu a intervenit, am inceput sa ma rastesc la ea sa lase copilul in pace.

    Nu mi-am putut pastra calmul pentru ca si ea a avut o reactie violenta, tipand si jignindu-ma. Din pacate aveam copilul meu cu mine care s-a speriat. Am plecat apoi am sunat politia din siguranta masinii mele. Din pacate am asteptat politia in masina ~30 min si acestia nu au venit pana cand a trebuit sa plec si eu.

    Mi-a fost foarte greu sa explic copilului meu de ce nu a venit politia sa ii ia apararea copilului, sa o amendeze pe doamna. Si acum ma mai intreaba uneori cand ii mai vedem prin parc. In retrospectie, cel mai bine ar fi fost sa ma indepartez si sa sun imediat politia si sa insist sa vina daca nu veneau. Asta pentru ca putea oricand cineva sa ma atace poate, din fericire sau nu, ceilalti parinti (prieteni cu mama) nici nu mi-au sarit in cap, dar nici nu i-au zis sa inceteze ei.

    In situatii necunoscute, cu straini, acum m-as indeparta si as suna la politie sau as apela la sotul meu sa vina sa ne sustina pentru a nu fi singura.

    Totusi, pentru ca am cautat adanc in mine si aceste situatii ma nelinistesc profund, dintre toate cauzele pentru care merita luptat in lumea asta, eu mi-am promis mie si i-am comunicat si partenerului meu ca aceasta este lupta la care nu voi renunta si ca oriunde voi vedea un copil voi actiona sunand la politie, insistand, luand actiune daca sunt singura si nu pun in pericol copilul meu.

    Sunt vehementa pentru ca, desi nu am primit astfel de tratamente in copilarie de la parintii mei, imi inchipui cum ar fi fost daca eu sau copilul meu ar fi intr-o situatie similara. Eu as vrea ca cineva sa intervina pentru mine sau pt copilul meu agresat de un adult, oricine ar fi el si poate ca vazand si altii vor prinde curaj sa actioneze si parintii in cauza vor intelege incet, incet ca altii sunt cu ochii pe ei si vremurile se schimba.

    • poate e tonul comentariului, poate furia care reiese, poate acel „abatere publica” foarte sanctimonious, dar mie mi se pare ca mai degraba vorba de dorinta dvs. de a-i pune la punct pe parinti, nu doar de dorinta de a lua apararea copilor.

    • Susțin cele zise, mi se pare ca ai depus foarte mare efort. A fi vocea copiilor și a le lua partea mereu este ceva atât de frumos! Observ ca mereu se găsesc explicații pentru comportamentul părinților și pot sa înțeleg ca exista un bagaj, un istoric al fiecăruia. Dar pentru abuz nu exista scuza. Punct!

12. Ma gandesc de foarte multe ori ca este necesara o campanie nationala facuta de psihologi si de specialisti in educatie, la TV, la radio, pe youtube, in ziare, pe strazi si pe panourile de pe sosele, pentru ca parintii sa nu-si mai bata copiii. Dumneavoastra stiti mai bine decat mine unde si cum se paote face o campanie nationala, cu mesaje cu impact, care sa ajunga la urechile adultilor, pentru a reduce violenta asupra copiilor, femeilor si varstnicilor.
    Campania trebuie facuta mereu si obsesiv, sa fim invadati de mesaje, ca atunci cand auzim la TV si citim pe ecran ca trebuie sa evitam excesul de sare, zahar si grasimi.
    Copiii nu se pot apara de parinti – adultii care trebuie sa-I ocroteasca, nu au putere, nu stiu cum sa o faca. Stiu, exista telefonul copilului. Cati copii stiu si pot sa sune la acel numar?
    Imi este foarte greu sa vad, sa aud sau sa citesc despre abuzuri asupra copiilor.
    Am vazut intr-o farmacie, cum o mama si-a bruscat si palmuit, tot o fetita de vreo 6 ani. Nu am rezistat si am intervenit calm, i-am spus ca nu este in ordine sa o bruscheze, sa o palmuiasca doar pentru ca este neastamparata si nu are rabdare. Mama s-a enervat si mi-a spus sa nu ma amestec, iar mie mi-a parut rau ca am intervenit si car putea sa se razbune pe fetita.
    Altadata am auzit o discutie in autobuz, intre doua femei, una mama a unui baietel de 10 ani, baietel care la scoala isi batea colegii. Mama spunea ca atata il bate acasa, ca-l snopeste in bataie si tot degeaba, ca el continua sa fie bataus la scoala.
    In urma cu cateva sapatamani, fiul meu se afla la o terasa si a vazut la masa din fata lui un baietel de vreo 5 ani, impreuna cu parintii. Baietelul se tot foia, iar tatal i-a dat doua palme zdravene, spunea fiul meu, de i-a mutat copilului capul de la loc. Copilul a continuat foiala, dupa care tatal l-a dat de doua ori cu capul de masa, mama neintervenind si facandu-se ca nu observa nimic. O observatie a fiului meu, despe tatal bataus: era un tanar, masiv, cu ceafa lata si lant gros peste tricou. Despre copil, spunea fiul meu, ca acesta doar s-a intristat, ca, sigur nu avea voie sa planga de fata cu alti oameni. Sigur a mai observat cineva ce s-a intamplat, dar oamenii nu-si permit sa intervina in astfel de situatii, de teama razubunarii parintelui tot pe copil.
    Va rog pe dumneavoastra care ati schimbat in bine mentalitatea si comportamentul multor parinti, ca impreuna cu alti oameni influenti in mediul online, sa faceti ceva, pentru ca parintii sa nu-si mai bata copiii.

13. Draga Printesa, eu nu cred ca faci bine cu aceste postari, nu mi pare potrivit sa judeci gesturile, chiar si nepotrivite, ale unor oameni pe care nu ii cunosti si mai mult, iti dai cu presupusul la contextul care a generat acele reactii si generalizezi ca sigur nu este o intamplare unica!

    Observ din ce in ce mai mult ca romanii au o preocupare nationala sa ii examineze si sa ii judece pe cei din jur. Din acest motiv suntem atat de cuprinsi de complexe si panici, ca mereu va veni cineva sa ne examineze cum ne-am imbracat, cum ne-am comportat, daca ceva ce am zis poate fi interpretat in alt mod si asa mai departe.

    Chiar tu ai facut o postare ca olandezii nu se jeneaza la un partz, fata de romani care intra in pamant de rusine si motivul este fix din articole ca al tau – romanii judeca ca ala a ragait, ala s-a basit, ala merge cu pantalonii in vine etc! Or, olandezii pare ca nu isi petrec timpul judecandu-i pe cei din jur!

    Tu il judeci pe acest necunoscut ca nu se poarta bine cu fetita lui – o fi adevarat, dar nu stii, poate trebuia sa intri in vorba cu el daca chiar vroiai sa ajuti – poate ti se valida ipoteza ca este necioplit sau poate aflai ca are un moment dificil si avea nevoie de suport – poate lui ii e frica de zbor si fetita s-a nimerit nefericit sa il bata la cap.

    La fel de bine daca unul din copiii tai tipa si face ca toate alea in parc, de acord cu tine ca are o nevoie pe care simte nevoia sa si-o exprime in felul sau unic, dar nici tu nu cred ca te simti bine sa ai priviri atintite asupra ta care sigur judeca ce rau iti cresti copilul, caci sigur exista si o astfel de atitudine, poate tot o mamica/bunica/tatic sa se uite apasat si sfidator la tine, nu e placut, nu-i asa? Si ce mi se pare si mai rau este ca ne-am obisnuit atat de mult sa judecam si sa fim convinsi ca avem dreptate, ca atunci cand confruntam o privire apasata, acea persoana isi mentina acuzatia indiferent ce ii spui, ca asa mult ne place sa avem doar noi dreptate si sa consideram ca cine se scuza se acuza.

    vorbele grele pot fi spuse intr-o clipa nefericita, intr-un moment de panica, si ulterior regretate.

    Sa ridice piatra primul parinte care nu a scapat vreodata o vorba nepotrivita copilului sau, intr-un moment nefericit in care presiunea emotionala era atat de mare incat chiar si reactia nevinovata a copilasului l-a iritat – chiar va rog!

    Concluzia mea este ca trebuie sa incetam sa etichetam si sa judecam oameni pe care nu ii cunoastem, in special in situatii care desi nu sunt frumoase, pot fi doar un episod nefericit scos dintr-un context necunoscut!

    • Draga, roman,
      Cred ca daca am da dovada de integritate, nu ne-ar mai pasa ce zice x si y. Dar predomina ipocrizia; discrepanta mare intre cum ne purtam cu copiii nostri atunci cand stim ca ne vede cineva si atunci cand suntem intre 4 pereti. Dar cum zicea mamaie, noroc ca „peretii au urechi!”. Olandezii trag parturi si intre 4 pereti si in public!

      Las mai jos definitia copilului – facuta de Jose Saramago (premiul Nobel 1998): Un copil este o fiinta pe care ne-a imprumutat-o Universul, ca sa facem un curs intensiv despre cum sa iubim pe cineva mai mult decat pe noi insine, despre cum sa ne schimbam cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple si despre cum sa invatam sa avem curaj. Da, asta e! Sa fii tata sau mama este cel mai mare act de curaj pe care il poate face cineva, pentru ca presupune sa te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii ca faci lucrurile corect si temerii de a nu pierde ceva atat de iubit. A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un imprumut. Cel mai pretios si minunat imprumut, pentru ca sunt ai nostri atata timp cat nu pot avea grija de ei insisi, dupa aceea apartin vietii, destinului si familiilor lor. Universul sa binecuvanteze, pentru totdeauna, copiii nostri, pentru ca pe noi, deja ne-a binecuvantat cu ei!

      Multumesc, Ioana, pentru ca tragi semnale de alarma!

    • Sunt de acord ca avutul dreptate cu orice pret e (extrem de) daunator si ca ar trebui sa judecam oamenii cât mai putin posibil. Si mai mult ca sigur ca acel tata are traumele lui, mari si grele, si ca reactia lui nu vine din faptul ca e un om rau ci din faptul ca a fost si el tratat rau la un moment dat. Etc etc
      Si totusi, uneori simti ce se degaja dintr-o interactiune. Reactia non-verbala a copilului poate spune multe lucruri. Chiar si in momente de criza ale copilului in public, chiar si când parintele isi pierde rabdarea in public, poti vedea si simti daca e o descarcare emotionala normala, sanatoasa, urmata de o restaurare sanatoasa a echilibrului in relatie sau daca e un abuz sistematic. Aici nu a fost doar o « vorba grea » cum spui tu (desi chiar si daca era numai vorba asta « grea », e deja mult: un atac la persoana, o injuriere e cu totul altceva decât sa-ti descarci nervii strigând un « nu mai pot, sunt obosit, lasa-ma in pace »), ci a fost vorba si de atacuri fizice (impunsaturi, tras de casti etc). DIn experienta spun ca genul asta de « bazait » fizic de la o persoana cu autoritate se intâmpla in momente când nu poate face mai mult (adica lovit de-a dreptul) din cauza ca se afla in public.
      Am mai vazut si eu de destule ori familii vorbind romana cu ai lor copii la cozi la verificari in aeroporturi europene. « Vezi ca te ia politia ca nu esti cuminte, in Romania ai scapat, dar aici nu mai scapi » e mult prea uzual ca tentativa de linistire pt gustul meu…. Daca le-as spune asta alor mei copii, s-ar uita cu ochi mari la mine si m-ar intreba detalii (cum, de ce, ce regula nu am respectat, unde ma vor duce, pt cât timp etc). Ar fi o reactie normala pentru cineva care aude pt prima data asa ceva si e surprins de situatie. Dar copiii pe care i-am vazut eu ca isi aud asta nici nu mai reactionau, in niciun fel la replica parintilor. E clar o dovada de obisnuinta.
      Cum spune cineva mai jos, parintele e sigur captiv in neputinta si abuz. Dar asta nu inseamna ca ok, are o justificare, hai sa trecem mai departe. Ci inseamna ca au nevoie de ajutor, amandoi. Cel putin ei doi, dar sigur si restul familiei.
      Reactia pe care incerc eu sa o am este sa ma adresez doar copilului, blând si frumos (« da, esti obosit, a fost un drum lung si agitat pentru tine, asa-i? Ai vrea sa te las sa treci in fata mea ca sa ajungi mai repede la ghiseu si dupa aia sa poti sa mergi in sfarsit acasa sa te odihnesti si sa-ti regasesti jucariile? ») (nu-mi iese tot timpul asa fluid, dar na, intentia se simte in general 🙂 ). Ii arat in felul asta ca purtarea lui e explicabila si ca sunt oameni care si in momentele lui grele considera ca e demn de rabdare si de blândete. Si asta, de cele mai multe ori, destinde si parintele (pt ca, de cele mai multe ori, reactia parintelui e agravata de rusinea pe care o simte gândindu-se la « ce crede lumea din jur », « ma faci de rusine mai copile », « uite cum se uita toata lumea la tine, ce cred ei ca plangi ca o fata » etc etc).
      E o strategie despre care am citit in « how to talk so kids will listen and listen so kids will talk »: când vezi un conflict intre frati si unul clar a fost agresat, reflexul -pe buna dreptate- este sa il abordezi intâi pe « agresor » si sa vorbesti cu « victima » abia mai târziu ; dar ideal este sa te ocupi in prima urgenta si cu mare grija de cel agresat. Asta ii da timp si « agresorului » sa se linisteasca si sa inceapa sa inteleaga ca nu e ok ce a facut si repara foarte eficient si « victima », care in cazul asta se simte auzita si inteleasa imediat.

    • Si Ioana, doar o idee, asa, care mi-a venit acum: oare nu ar putea exista o versiune mica, simplificata, subtire, cu coperti suple a cartii tale despre emotii? Orientata poate spre emotiile astea « de urgenta » (furie, frica, oboseala extrema..) O cartulie mica, de buzunar, in genul cartilor « pixi » din Germania la 1 euro… Sa o avem toti prin geanta in câteva exemplare si sa o oferim copilului pe care il vedem ca trece prin asa ceva. Daca da si parintele din greseala cu ochii de ea, poate ca o sa inceapa si el sa inteleaga mai bine…

    • Buna, nu stiu, cand esti in zona rosie, nici nu poti citi, darmite sa aplici ce citesti, pentru ca partea rationala pur si simplu nu functioneaza. Solutia e igiena emotionala zilnica si rezolvarea suferintelor anterioare, iar asta nu stiu daca vreo carte poate sa rezolve. Nu stiu, sunt descurajata. 🙁

    • @Printesa Urbana: asa este, sunt de acord cu asta…
      Dar nu ma gandeam sa o dam parintelui cu dedicatie pt el, ci copilului, intr-o atitudine de genul: „uite, avem o jucarie/carte pt tine ca sa nu te plictisesti in timpul zborului”. Unii calatori propun dulciuri copiilor pe care ii intâlnesc, cam tot pe acelasi ton ma gandeam eu ca poate s-ar potrivi. Cam asa cum dau companiile aeriane (alea care nu-s low cost) ceva puzzle-uri, carti mici de colorat sau goodies-uri sa nu se plictiseasca copiii pe timpul zborului. O carticica mica pt copii, pe care sa o rasfoiasca (chiar daca nu stiu sa citeasca) si care sa fie atât de mica si de neinsemnata incât la final sa putem spune „poti sa o pastrezi, mai avem multe din-astea pe acasa”.
      Si poate ca pe acasa, la rece, zile dupa aceea, sa le cada in mâna si parintilor si sa poata ramane si ei cu ceva din ea.
      Uite, astea sunt cartuliile de care iti spuneam: https://www.carlsen.de/kinderbuch/pixi/pixi-das-original
      Format mini, 10x10cm, o carte de-a dreptul „de buzunar” si care costa literally 1 euro! Cu toate astea, incape destul de mult text in ele, si poze si de toate.
      E doar o idee asa…
      Dar da, iti inteleg si descurajarea…

    • Stiu cartile Pixi, sunt multe si in romana, le citeam si noi cand copiii erau mici.

      Nu stiu, I have mixed feelings despre.materiale oferitr copiilor altora, eu as fi deranjata daca un alt adult ar oferi copiilor mei carti gratis despre care nu stiu dinainte, mai ales cu copii mici e sensibil tare. Ai dreptate ca poate fi o.solutie salvatoare in unele situatii, dar e greu sa discerni si apoi, daca parintele e suspicios, poti da in altele…

      In plus, astfel de carti costa un euro daca poti tipari 10 titluri odata in cate 3.000 de exemplare. Nu stiu ce editura isi poate asuma cheltuiala asta, unde le tii, cine le distribuie si cum, e complicat daca o iei la bani marunti… 🙁

    • Si cu ce ajuta situatia aceasta postare ? cu ce o ajuta pe fetita sau alti copii nefericiti postarea acestui articol urmat de comentariile tuturor care ii deplang nefericita soarta ??? Eu nu sugerez deloc sa trecem mai departe, dar tot nu vad relevanta postarii cand autorul comenteaza (pardon, judeca fara sa cunoasca) dar alege sa nu se implice – asta numesc eu trecut mai departe.A fost un exemplu dat de o cititoare mai sus care a intervenit cand a sesizat un episod inadecvat si s-a implicat, da, acest lucru este de apreciat!

    • Tot incerc, dar chiar nu reușesc, să-mi imaginez o greșeală, o faptă, un gest al unui copil de 6 ani care să merite să fie tratat cu „scârbă ce ești” șuierat printre dinți… Câtă ură si dezgust față de propriul copil…
      Ce aberant e că unii se jenează să tragă un vânt (ceva fiziologic, ca un strănut sau un căscat) dar nu se jenează deloc când le trag o palmă/un pumn/un șut copiilor lor (asupra căruia sigur au mai mult control, că dacă n-ar avea, ar fi plină lumea de adulți invinețiți).

14. Asa am fost tratat si eu de parinti. Azi, cand imi dau seama ca ai mei m-au crescut practic intr-o saracie lucie, nu pot sa ii mai judec atata de tare. E si trauma tatalui acolo, nu doar a copilului. E o trauma ce se transmite mai departe pentru ca si parintele e captiv in neputinta si in abuz.

    • Intelept comentariu !

      Ma duce cu gandul la poezia lui Adrian Paunescu ” Ruga pentru parinti”

15. Vai cunosc așa bine tonul vocii aceleia. L-am auzit de multe ori in copilărie: “scârbă” “dobitoaca” “nesimțita”. Nu ar fi ajutat intervenția nimănui. Nici măcar acum ca mama are peste 70 ani și nu ar înțelege. Sunt anumite tipuri de tulburări care cred ca sunt aproape imposibil de îmbunătățit. Și da s-ar fi răzbunat acasă.

16. @Un roman si @Raul
    Intervenind in caz de abuz si trangand semnale de alarma cand abuzul se intampla nu este judecat, este nu, nu mai toleram abuzul categorisit drept normalitate de atatea generatii.
    Saracia lucie, oboseala sau greutatile unui parinte nu scuza absolut deloc astfel de comportamente.
    Parintele acela si mii ca ei au nevoie de terapie si rezolvat proprile traume insa daca nu decid si pana nu decid sa ia o astfel de cale raman niste abuzatori. Tot ce fac pana nu isi rezolva problemele este sa multiplice abuzul pe care l-au suferit si ei.
    Si asta cu „sa nu judecam parintii” sau pe alti parinti, este o frectie pe creier data de cei care abuzeaza.
    Faptul ca ai fost sarac, ca ai fost abuzat, ca nu reusesti/ vrei sa iti imblanzesti demonii nu iti scuza absolut deloc faptul ca iti scholodesti propeiul copil fizic si mental.
    @O bunica…d-na, oda parintilor se canta cand…parintele e om, pentru ca respectul se castiga si nu ofera gratuit.

17. Eu vreau sa aplaud comantariul „Un roman” de mai sus.

    Da, poate si tatal era stresat obosit suprasolicitat amarat.

    Poate iti zicea „du-te naibii cucoana” sau poate iti multumea cu lacrimi in ochi pentru o vorba buna.

    Mereu am intervenit cu intelegere pentru parinti imaginandu-mi ca sunt copii. „Va pot ajuta cu ceva? E asa greu sa ii gestionezi pe cei mici! Pot sa va imprumut un joc, o carte? Aveti nevoie sa o lasati o clipa cu mine?”.

    In functie de reactie ii poti spune mai multe.

    Nu presupune ca nu e bine primit ajutorul.

    • @Mihaela, ce anume e de aplaudat la acel comentariu? Ca un adult stresat si obosit a umilit/abuzat mental un copil fara aparare?! In care lume este scuzabil acest comportament?

18. Mi se pare mie sau pe blog s-au înmulțit comentariile “Gica contra”. Când a devenit (iar) scuzabil sa lovești un copil? Sa îl jignești? Sa îl terorizezi? Mi se face rău la stomac instant. De ani de zile te citesc și îți mulțumesc pentru fiecare articol. Te simt descurajata și vreau sa te reasigur ca mai sunt oameni care gândesc și simt ca tine, care își respecta proprii copii și toți copiii in general. Munca mea presupune protejarea copiilor, vorbit cu profesori, funcționari despre abuz, safeguarding și ușor ușor se simte o diferența.

    • La fel simt si eu. Mi se pare impardonabil comportamentul părintelui in cauza. Indiferent de problemele avute nu bruschezi fizic și verbal copilul.

19. Mergeam.intr-o zi cu baietelul.meu pe.strada si am trecut pe langa un parculet in care erau mai multe fetite si culmea,doar barbati,presupun ca tații lor.Am.auzit cand unul.din barbati i-a spus unei fetite:,,Fa,proasta dr…,ti-am zis ca iar o sa cazi?”Noi ne indepartam,iar el.tot ii spunea aceleasi lucruri unei fetite de 7-8 ani.Si nici unul.din barbatii aia nu i-a atras atentia,parea ca sunt la.o bauta.Nu pot sa cred asa ceva….

20. Sunt cateva comentarii care spun ca tatăl nu trebuie blamat, a avut și el o zi proasta, ca noi toți, dar poate ca in mod normal el este un tata ok, ce a clacat sub presiune. Cum facem diferența intre cele doua? TONUL cu care vorbește, ce simți tu in interior când auzi vorbele alea: este neputința părintelui, disperare, este mai degrabă lasă-ma ca nu mai pot, ma disperi, le am și eu pe ale mele, oprește-te , vreau și eu sa respir puțin! sau este sadism, cinism, umilire: pot sa fac asta pt ca ești la cheremul meu, vreau sa te doară, vreau sa suferi și sa ma uit la tine cum ți-e frica de mine pentru ca la mine e puterea!
    Deși reactia vizibila poate fi aceeași in ambele situații, ceea ce se simte “dedesubt” poate arata comportamentul cel mai toxic, cu urme pe termen lung pt copil. Iar din ce spune Ioana, aici pare sa fie situația a doua:( greu de abordat tocmai pt ca tatăl nu simte vinovatie și de multe ori este un actor perfect in interacțiuni sociale

21. Nu trebuie campanie de educare a parintilor, trebuie campanie de folosire a mijloacelor contraceptive. Oameni abrutizati, abuzati la randul lor de proprii parinti, surmenati, nu isi gestioneaza emotiile – daca erau stapani pe ei intelegeau cum se fac copii si nu isi mai varsau nervii pe ei, dar deja cer prea mult – copii facuti de femei care tin mortis sa fie mame si nedoriti de tati – nu te poti purta urat cu o persoana pe care o iubesti. Recent am fost martora la un caz de abuz si am facut un tambalau public, umilind abuzorul. O alta varianta este filmarea, fara galagie, si postarea ulteriora – oprobiul public este o arma foarte puternica pt orice psihic.