„Dar, mami, nu-i corect!” – Cum reacționăm când copilul protestează?

Nu știu ce am auzit mai des în cei 11 ani și jumătate de când sunt mamă: Mi-e foame! sau Dar nu-i coreeect…

Cred că totuși treaba cu inechitatea, până la urmă foame li se face de maximum cinci șapte ori pe zi deocamdată, iar nedreptăți sunt la tot pasul…

Prima născută are mare, MARE nevoie de corectitudine. O fi și pentru că seamănă cu mine, dar mai ales pentru că are un frate mai mic, despre care are mereu impresia că primește mai mult.

S-a întâmplat în unele situații ca el să primească bucățile evident mai mici din ceva, iar ei tot i s-a părut incorrect, căci el a primit mai mult! 🙂 Lentila prin care vedea ea lumea e asta, în mod dubios, deși el mereu o lasă pe ea să ia bucata mai mare, ba chiar insistă să îi dau ei mai mult, doar să nu avem parte de scandal.

Nu-i corect când alt copil (mai ales frate-său) își pasează bagajul să i-l care un părinte, când alt copil stă opt ore la consolă și ea are voie doar una, când vacanța din România ține trei luni, iar în Olanda doar una jumate, când colega X merge cu bicicleta la școală, iar noi luăm mașina, pentru că cineva are mâna ruptă și nu poate merge pe bicicletă.

Aud atât de des Mami, dar nu-i corect, că aș putea să-mi schimb numele în buletin. Dacă mă înțep, asta curge din mine. Se poate spune că am devenit expertă în a primi la fileu această replică de la copiii mei. Ce fac cu ea?

Am încercat multe variante de-a lungul timpului, am citit, am discutat în terapie despre asta. Știu cât de frustrant este să fii expus la ceva nedrept, eu mă sufoc de indignare și dacă doar asist la un episod de nedreptate, dacă mai sunt și victimă, aoleu, tare greu îmi e… Și eu sunt adult, am instrumente de a gestiona emoțiile și realitatea, dar copiii nu le au încă, sau nu pe toate.

Pe de altă parte, să auzi de la copilul tău că se simte des nedreptățit poate fi greu pentru tine ca părinte, pentru că ce auzi e că nu ai făcut o treabă prea bună, nu-ți poți proteja copilul de nedreptate și nici nu ești în stare să repari situația.

Dar nu disperăm!

Iată cum cred eu, din teorie și practică, că cel mai bine este să reacționăm la nevoia de dreptate a copiilor noștri:

1. În primul rând, înțelegem că nevoia de dreptate, de corectitudine, e una foarte comună, umană și legitimă. Există studii care arată cum bebeluși de 8-10 luni identifică imediat victima și autorul unei nedreptăți și țin automat cu victima. Copiii noștri care mereu se plâng că ceva nu e corect nu sunt ciudați, fixiști, nu vor să ne bage la balamuc. Au această nevoie mai pregnant ca alții. E normal. Avem nevoi diferite, le simțim și le manifestăm diferit.
2. Observăm copilul. Cel mai probabil, când spune Mami, tati, dar nu-i coreeeect, e trist, frustrat, amărât, rușinat, poate e chiar furios, agitat, sau obosit, resemnat. În orice caz, replica asta vine dintr-o emoție puternică.
3. Nu încercăm să dăm o replică rațională. E foarte tentant să te apuci să-i spui copilului că da, Viața e nedreaptă, asta e, nu ți-a promis nimeni dreptate, etc. Tu vorbești rațional, dar copilul e copleșit de emoția lui puternică, iar partea rațională a creierului este deconectată. Argumentele nu ajută. Dar ce ajută?
4. Ca și în cazul crizelor de furie, al dezamăgirilor în dragoste, al dorului sau tristeții, ajută să auzim emoția, să o vedem, să o numim. Of, îmi pare rău că îți e greu. Te simți trist, furios că nu poți și tu să faci/să ai asta? Și eu aș simți la fel.
5. Suntem acolo. Aș vrea să pot face ceva să fac lucrurile drepte, din păcate nu pot. Dar sunt aici, lângă tine. Ai vrea să vorbim despre asta? Ai vrea să stăm în liniște? Sau poate vrei să facem ceva care crezi că te-ar ajuta? Îmi spui tu, bine? Sunt aici.
6. Avem răbdare. Respirăm. Nu putem simți emoțiile copiilor noștri pentru ei. Nu le putem lua de la ei și pune în noi. Și nici nu trebuie. Ei au nevoie să le simtă singuri până la capăt, de fiecare dacă când apar. Au nevoie și să vadă la noi că nu fugim de emoții, nu le îngropăm, nu le ignorăm, nici pe cele grele. Da, e neplăcut, dar e parte din noi, o parte importantă și valoroasă. Emoțiile mereu ne arată lucruri despre noi. Stăm cu ele alături de un om drag până trec.
7. Când copilul e calm și emoția grea s-a dus, povestim despre subiect. Ai fi vrut să faci și tu asta. Dar nu s-a putut. Înțelegi de ce? E important pentru tine să fii și tu ca ceilalți copii, să ai și tu 8 ore la consolă? De ce, ce anume vrei să ai din ce crezi că au ei? Am putea obține ce au ei (distracție) cu mai puțin timp la ecran? Ai vrea să mergem împreună de două ori pe săptămână la cățărat/sărituri? 

Pare mult de făcut, dar, de fapt, nu e. Doar fiți acolo cu blândețe pe moment, analizați împreună după (în unele cazuri, nu e nevoie mereu). Iar propriile emoții legate de subiect le puteți mesteca în tihnă, după ce trec, cu alt adult care vă poate asculta fără să vă certe.

Sper să fie de folos!