Ne e greu să punem limite pentru că în copilărie ni s-au pus fie prea multe, fie prea puține (fragment de carte)

Pun mai jos fragment din manualul de limite scris de Miriam Tirado care o să vă ajute mult (cartea se poate comanda de AICI, e 26 de lei cu extrareducerea noastră cu codul limite):

Aceasta este o propoziţie pe care am auzit‑o de multe ori când eram mică: „Ce vrei tu“. Când ceream puţină îndrumare, părinţii îmi spuneau să decid eu, că era viaţa mea şi că
aveau încredere în mine. E fantastic că aveau încredere în mine, desigur, şi le mulţumesc foarte mult pentru asta, ştiu că mă iubeau şi mă iubesc din tot sufletul lor. Şi eu pe ei.
Lăsând deoparte asta, „Ce vrei tu“ mă dezorienta foarte mult şi mă făcea să mă simt foarte, foarte nesigură. Uneori, propoziţia aceea era înlocuită cu „Tu însăţi“, chiar dacă semnificaţia era aceeaşi: să hotărăsc eu, la nişte vârste la care orice decizie îmi provoca foarte multă nesiguranţă.

Îmi era extrem de greu să mă decid în orice privinţă, fiindcă nu ştiam ce e bine şi ce nu, iar deseori eram dezorientată pentru că mă simţeam întru totul responsabilă pentru
deciziile mele, având acea veşnică teamă, „Şi dacă greşesc?“ Îmi amintesc că, pe când eram mică (n‑aş şti să spun ce vârstă aveam), mi‑era greu când eram întrebată ce voiam să fac, dacă voiam să mă duc la tata sau la mama într‑un anumit weekend (părinţii mei s‑au despărţit când aveam cinci ani şi, fiindcă se înţelegeau foarte bine, nu era stipulat foarte clar ce trebuia să fac eu în weekenduri). Îmi amintesc că orice‑aş fi decis mă făcea să mă simt rău. Mi‑era teamă să nu‑i dezamăgesc pe părinţii mei, deşi niciunul nu era decepţionat de deciziile mele; totuşi, eu simţeam că mereu îl dezamăgeam pe unul din ei cu ceea ce hotăram.

De asemenea, îmi era greu să mă decid şi în privinţa lucrurilor mai uşoare. Acel „Míriam este super responsabilă“ însemna pentru mine o povară greu de suportat şi‑mi doream din toată inima (deşi nu cred că eram pe deplin conştientă) să‑mi spună ei ce trebuia să fac. Şi gata. În adolescenţă mi se întâmpla ceva ce mi se pare foarte comic când îmi amintesc, dar care atunci mă făcea să sufăr. Întrebam la ce oră trebuia să mă întorc acasă seara, după ce mă vedeam cu prietenele şi prietenii mei, şi părinţii îmi răspundeau:
„Când vrei“. Eu insistam, la fel şi ei: „Când nu te mai distrezi sau când deja te‑ai distrat destul, te întorci acasă“.

Eu mă supăram, fiindcă simţeam că nu le păsa ce făceam şi că, prin urmare, nu‑şi făceau griji pentru mine. Atunci le răspundeam: „La naiba, nu puteţi să răspundeţi ca toţi
părinţii din lume şi să‑mi spuneţi o oră?“ şi atunci ei îmi ziceau: „OK, atunci, la douăsprezece să fii acasă“. Eu protestam şi spuneam: „Nu! Nu la douăsprezece!“ Ei nu pricepeau nimic şi‑mi ziceau: „Vezi? Atunci, când vrei tu!“ şi o luam de la capăt. Era ca ziua cârtiţei. Acum povestesc şi râd, sinceră să fiu, şi înţeleg de ce pe ei îi înnebuneau întrebările mele şi nu pricepeau de ce eu nu mă simţeam fericită şi specială pentru tot sprijinul lor şi încrederea pe care o aveau în mine. Cu siguranţă, lor asta le‑ar fi plăcut să primească de la părinţii lor: mai multă încredere în deciziile lor şi mai mult sprijin.

Dar eu aveam nevoie de limită şi o căutam din două motive: pe de o parte, ca să simt că‑şi făceau griji pentru mine, că‑mi dădeau atenţie şi mă iubeau; pe de altă parte, ca să pot protesta şi să am şansa de a‑i respinge ca să încep să mă distanţez. Adolescenţa este caracterizată prin aceste contradicţii, ce să‑i facem! Cu insistenţa lor de a decide eu totul,
nu‑mi era satisfăcută niciuna din acele două nevoi pe care le simţeam în acea etapă atât de agitată care este adolescenţa. Aşa că am crescut în rolul acela de fată super responsabilă, dar care se simte foarte nesigură când trebuie să facă paşi în viaţă şi căreia, în plus, nu‑i sunt deloc clare propriile limite: ce va accepta şi ce nu va accepta niciodată.

La asta se adăuga o sensibilitate deosebită – şi, prin urmare, multă empatie –, ceea ce mă făcea să empatizez mai mult cu nevoile şi dorinţele celorlalţi, astfel încât le lăsam aproape mereu deoparte pe ale mele. Deseori mă deconectam de mine însămi pentru a‑i ajuta, a‑i mulţumi sau chiar „a‑i salva“ (ce naivă eram atunci!) pe ceilalţi, uitând unde trebuia să mă opresc sau de ce anume aveam eu nevoie ori îmi doream.După ani întregi de terapie şi dezvoltare personală, maternitatea a apărut în viaţa mea. Mai întâi la nivel teoretic, citind o grămadă de cărţi pe care le avea mama datorită activităţii ei, prin care sprijină cupluri pentru a avea copii, şi apoi la nivel practic, odată cu apariţia Laiei în viaţa mea. În privinţa limitelor, teoria nu mi‑a fost de prea mare folos, pentru că, ah, surpriză, era un subiect căruia nu‑i dădusem nicio atenţie.

„Poate, fiindcă mi‑e clar ce‑am trăit, nu va fi atât de greu să impun limite conştiente“, m‑am gândit. Dar nu mă puteam înşela mai mult. Când fiica mea avea trei ani, mi‑am dat seama că deseori acţionam într‑un mod complet incoerent. Îmi era extrem de greu să menţin o limită clară şi, dacă ea protesta vehement (adică, mereu), ajungeam într‑un punct în care eu cedam şi‑i spuneam… ghici: „Ei bine, fie cum vrei tu“. Pe atunci îmi
dădeam deja seama că trebuia să iau măsuri urgent în ceea ce priveşte subiectul acesta, începând cu mine. Nu eram în stare să susţin nici limitele cu ea, nici pe cele pe care mi le impuneam mie însămi, de exemplu, pentru a avea grijă de mine şi a mă simţi mai bine. Spuneam că aveam nevoie de odihnă şi de autoîngrijire şi stabileam cu tatăl ei ca în seara respectivă să‑mi dedic timp mie; dar acea limită de integritate (de care aveau nevoie corpul, mintea şi sufletul meu) se ducea pe apa sâmbetei pentru că, dintr‑odată, spuneam: „De fapt, nu contează, dacă‑mi simte lipsa?“ sau „Lasă, o voi face în altă zi“ sau chestii asemănătoare. Călcam în picioare limita de care aveam atâta nevoie şi pe care eu însămi mi‑o impusesem cu câteva ore înainte. Apoi, ajungeam atât de aproape de limită, încât uneori eram prost dispusă, pentru că nu‑mi ofeream autoîngrijirea
de care aveam nevoie şi mă văitam iar: „N‑am timp pentru mine“, iar partenerul meu de atunci îmi zicea: „Îţi dai seama că atunci când ai timp, îi dai cu piciorul?“ Şi aşa era.

Limitele noastre ca părinţi aveau fisuri pretutindeni. Încercam să‑i oferim fiicei noastre o alimentaţie sănătoasă, echilibrată şi lipsită de dulciuri, dar după ce o culcam mâncam
ceva dulce ce ţineam ascuns într‑un sertar despre care ea nu ştia. Până când a descoperit, evident. În fine, acum înţelegi motivul îndoielilor mele de a scrie această carte, nu‑i aşa? I know. Dar momentul‑cheie care m‑a făcut să mă schimb radical faţă de ea şi faţă de mine însămi a fost ziua în care am conştientizat sincer că în felul acela nu ne era bine. Sora ei încă nu se născuse când am auzit‑o spunându‑i unei prietene: „Tu insistă mult, mult şi apoi îţi vor spune că da. Cu părinţii mei funcţionează“. A fost ca şi cum mi s‑ar fi îndepărtat vălul de pe ochi. Şi eu care credeam că ea nu prea‑şi dăduse seama că eu şi tatăl ei şchiopătam destul de mult în ceea ce priveşte limitele…

În seara aceea i‑am povestit partenerului meu ce‑i spusese fiica noastră prietenei sale şi am vorbit îndelung despre erorile noastre în privinţa limitelor. În cele din urmă, am abordat în mod conştient subiectul şi am început să fim consecvenţi şi coerenţi, iar ea a răspuns cu o scădere evidentă a istericalelor, cu o dispoziţie mai bună şi simţindu‑se mult mai sigură pe sine. Acela a fost imboldul care m‑a ajutat să fac în continuare ceva ce, la început, habar n‑aveam cum se făcea, fiindcă nu trăisem aşa ceva. Acela a fost imboldul care m‑a ajutat să‑mi păstrez fermitatea în ceea ce priveşte limitele pe care i le
impuneam şi să o ajut să respecte nişte reguli pe care le stabiliserăm.
Acela a fost imboldul de care aveam nevoie pentru a începe să schimb foarte multe lucruri, nu doar în creşterea Laiei, ci în special în relaţia cu mine însămi şi cu ceilalţi.

Când ești un părinte sensibil și empatic, te conectezi mai mult cu ceilalţi decât cu propria persoană. Eu nu eram în stare să susţin limitele cu Laia deoarece mă conectam atât de mult cu frustrarea ei, cu durerea ei, cu emoţia ei, încât mă lăsam purtată de ele şi atunci nu reuşeam să rămân adulta conştientă ce puteam fi. Mă agăţam complet de emoţiile ei, într‑atât încât ajungeam să le simt ale mele. În acele cazuri, empatia mă dezechilibra atât de mult, încât nu‑i puteam oferi ce avea nevoie, nici ei, nici mie însămi.

Am început să trag de fir şi mi‑am dat seama de ce‑mi era atât de greu să spun „nu“ cuiva. De ce simţeam nevoia să le fac pe plac celorlalţi mai mult decât mie însămi. Mi‑am
descoperit temerile de a nu fi iubită dacă nu mai eram fata responsabilă care‑i ajută pe toţi şi care spune mereu da. Binecuvântată fie maternitatea, care deschide cutii ale
Pandorei ce aruncă totul în aer!

Sunt mult mai capabilă să respect propriile mele limite, iar în privinţa asta m‑a ajutat foarte mult să înţeleg că a le spune „da“ celorlalţi fără discernământ însemna să‑mi spun mie „nu“.

Cheia a fost iubirea faţă de propria persoană. Să mă iubesc cu adevărat şi fără fisuri, un proces care mi‑a luat ani întregi şi în care încă sunt adâncită, pentru că iubirea de sine este o grădină pe care trebuie să o uzi în fiecare zi, toată viaţa.