Micul îndrăgostit din Turcia

Când mă duc să iau copiii de la școală, nu știu niciodată cu câți mă întorc. Uneori plec după doi (ai mei) și mă întorc cu unul, pentru că celălalt a decis să rămână la un coleg, să se joace. Alteori mă duc după doi și mă întorc cu patru, pentru că fiecare dintre ai mei și-a făcut planuri cu câte-un coleg care vrea să vină la noi acasă să se joace. S-a întâmplat și să vin cu trei, dintre care doar unul al meu. s-a întâmplat și să vin singură, pentru că amândoi au rămas după școală la câte-un coleg. Acum câteva zile, m-am dus după unul (al doilea urma să rămână la o prietenă care stă aproape de școală) și am luat doi: pe fiul Iv și pe colegul lui turc Emir.

Nu-l mai văzusem în viața mea, așa că în mașină am încercat să-l descos un pic, să văd cum e flăcăul. Am început în olandeză:

-Hoi!

-Hoi, ik ben Ioana, de moeder van Ivan.

-Goed, a zis el.
-En wie ben jij? Cine ești tu, am întrebat direct.

-Waarom? a vrut el să știe de ce.

Păi, mergem la noi acasă, ești prieten cu fiul meu, vreau să te cunosc mai bine, etc.

-Nee, ik stel vragen aan jou eerst. Adică vrea el să mă întrebe lucruri.

-Merge, îi zic, dă-i drumul.

Câți ani ai, unde stai, ce meserie ai, aveți animale de casă, câte, cum le cheamă, de ce, de unde sunteți, de ce ați venit aici etc.

Am răspuns frumos la toate, apoi am primit voie să întreb și eu. Mi-a răspuns civilizat, am ajuns acasă, le-am pus să mănânce. Asta de obicei e partea preferată a musafirilor, pentru că la ei acasă masa de prânz e un senviș (că așa e cutuma pe aici, masa caldă e seara, la prânz pâine cu ceva, poate o omletă), dar eu am mereu mâncare caldă (pentru că așa suntem învățați din România și așa cred eu că e mai sănătos pentru noi), iar dacă se nimeresc la paste bolognese sau la pește cu cartofi și mujdei, succesul e garantat. În timp ce mâncau amândoi de parcă dădeau turcii (ups, unul chiar era turc), din farfuriile pe care și le umpluseră căpiță, Emir îl întreabă pe Ivan:

-Cine sunt prietenii tăi cei mai buni in clasă?

-Niciunul, zice Ivan. Toți.

Așa e el, se înțelege bine cu toți, foarte bine cu niciunul. Sunt toți mai mici ca el și zice că se poartă ca niște bebeluși uneori.

Apoi Emir zice:

-De cine ești verliefd? îndrăgostit, adică.

Ivan îl privește mirat:

-Jongen (adică băiete), sunt doar un copil. Cum să fiu îndrăgostit? Am 9 ani jumate.

-Eu am aproape 9 și sunt îndrăgostit, zice Emir mândru.

-Serios? De cine? vreau eu să aflu.

-Eeeei…. de o fată din clasă. Ronnie. Vreau să fie soția mea.

-Aha. Și ea ce zice? întreb și mai pun parmezan.

-Nu știu, nu am întrebat-o. Stă mai mult cu fetele.

-Și ce să faci tu cu o soție la 9 ani? întreabă Ivan, interesat doar la modul teoretic.

-Ei, nu știu încă. O să văd eu atunci, a zis Emir, plin de sos pe la gură. Deocamdată încerc s-o pup.

Ivan a făcut o față din aia acrită la gândul unui sărut cu vreo fată, brrr, iar eu am râs, că știu că nu mai e mult până când se schimbă treaba. Deocamdată sunt simpatici.

Și apoi mi-am adus aminte cum încercau și pe mine să mă mozolească băieții, primul a fost Răzvan, care avea 5 ani. Eu aveam 4 și taică-său se amuza să-l întărâte să pupe fetele și să le ridice fustițele. Săracul Răzvan ne alerga și ne trăgea de haine, disperat să ne pupe, iar noi eram terorizate de el. Într-o zi, una dintre colege i-a dat cu un cal de lemn în cap, iar taică-său a venit foarte supărat la educatoare, că deh, cum se întâmplă așa ceva…

În fine, nu am vrut să devin moralizatoare. Dar nu mă pot abține. 🙂

Verliefd, auzi…

Photo by Polesie Toys: https://www.pexels.com/photo/girl-and-boy-in-jackets-and-with-toys-wheelbarrow-shovel-and-rake-18990251/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4264

36 comentarii

  1. Textul e minunat, picii sunt foc de simpatici si lectura iti da pur si simplu un sentiment de bine. Dar partea cu „la ei masa de pranz e un senvis, la mine e mereu mancare calda” mi-a stat in gat, asta ca tot vorbim de mancare.
    Chiar nu era necesar, serios.

    Nu toti parintii au posibilitatile voastre materiale.
    Nu toti parintii lucreaza de acasa, sa poata gati frecvent.

    Da, prevad corul de plansete si de acuzatii. Cuuum, numai asta ai vazut din tot textul, cuuum, iti permiti sa o critici pe Ioana, nu te obliga nimeni sa citesti, esti invidioasa pe Ioana, esti frustrata, ai probleme cu tine, faci, dregi.

    Etc etc, le-am citit pe toate, din partea admiratoarelor.

    Ideea ramane: articolul ar fi fost adorabil, pur si simplu adorabil fara fraza aia deloc necesara si (aproape) rautacioasa.

    • In Olanda mancatul sendvisurilor la pranz e o chestiune culturala, cred ca asta voia sa sublinieze… nu are legatura cu situatia materiala a familiilor, toti mananca sendvisuri.

    • Actiunea are loc in Olanda, unde majoritatea covarsitoare a populatiei mananca la pranz un sandwich, indiferent de cati bani are sau de unde lucreaza.
      Asa este obiceiul in aceasta tara si nu are legatura cu statutul social etc, ci e o chestie de mentalitate, adica olandezii sunt in general vorbind spartani si practici si nu se complica cu masa la pranz.

      La cantina de la intreprinderea la care prestez, de exemplu, 80% din mancare este formata din sandwich-uri, ceea ce evident ma cam agaseaza, ca vreau si eu sa mananc ceva cald la pranz, ca asa-s obisnuit.

      As zice ca numai emigrantii proaspeti mananca pranz cald, aia vechi din cate vad eu au preluat si ei acest obiceia al olandezilor si de fapt cred ca si familia noastra o sa il adopte in curand, pentru ca „when in Rome”.

      Presupun ca nu stiai lucrurile de mai sus, desi Ioana a mai scris despre acest obicei din Olanda de a manca doar un sandwich la pranz si de a manca masa calda doar seara.

    • Nu ma pricep prea bine, dar din câte știu eu, olandezii cam asta mănâncă de prânz – un sendviș. Am colegi de lucru din Olanda și chiar am vorbit despre asta cu ei la un moment dat, și anume obiceiurile de prânz ale fiecăruia. Ei au cina ca masă caldă. Cred că la asta s-a referit Ioana de fapt.

    • Buna Claudia,
      îți respect părerea, vreau doar sa spun că eu am înțeles fraza respectiva dintr-un punct de vedere cultural. Locuind în Germania, unde e fix la fel și nu are treabă cu lipsa de timp a părinților, nu am văzut-o ca pe o ofensă. Pur și simplu in tarile astea mai vest nordice, ei mănâncă o singura masa pe zi caldă, fie la prânz fie seara. daca părinții lucrează, e mai potrivit la prânz așa ceva , altfel e Abendbrot, adică cina – care se traduce cu ‘painea de seara’

    • Bună! Eu lucrez în România, într-un mediu multi cultural, cu o grămadă de vestici. În general cei din nord, germanii, britanicii, mănâncă sandvișuri la prânz, poate o salată, dacă sunt mai health conscious. Ba chiar am avut parte de priviri ușor contrariate când m-au văzut cu pachet de acasă, pe care eu îl încălzesc la microunde.

    • Unde dai si unde crapa. :)) Ma rog, ti-a raspuns lumea mai sus. Dar e amuzant cum ai sarit la beregata in loc sa incerci intai sa afli care e contextul. Banuiesc ca ma citesti de putin timp daca ai presupus ca as face parada ca avem bani (dimpotriva, ma amuz frecvent despre cat de modest facem uneori lucrurile, lumea imi zice frecvent ca sunt zgarcita, avara samd).

    • Eu stiam de obiceiul olandezilor de a manca sandwich la pranz, dar mi s-a parut ciudata observatia fiind vorba de un coleg turc (stiu ca s-a mai pomenit pe aici de colegi din tari orientale), si as zice ca turcii se numara printre popoarele chiar mai obsedate de mancare (gatita, abundenta, variata) decat romanii. :))

    • Bine, fie și-un lup mâncat de oaie 🙂
      Ce-i drept, cele mai multe răspunsuri au fost surprinzătoare, nu atât prin conținut, cât prin ton; mă așteptasem la măcel c-am îndrăznit, cum se practică de obicei… Sunt plăcut surprinsă, deci se poate vorbi și frumos chiar dacă nu e numai cu laude.
      O mențiune specială pentru Robo, care chiar came a long way în ceea ce privește tactul.

      La drept vorbind, singurul răspuns care nu m-a surprins a fost al tău.
      Și te citesc demult, știu că ești cumpătată, nu în nota aia scrisesem, da-n fine.

      PS: pentru Cristina și cine mai scrie de Germania – trăind printre nemți de foarte mulți ani, nu-i văd mâncând sandvișuri la prânz, dacă nu e vorba de elevi de liceu / Ausbildung sau studenți. La ei prânzul este principala masă a zilei și se străduiesc să aibă mâncare gătită, fie ea și un șnițel cu cartofi prăjiți sau salată de cartofi/ varză calita, sau tocăniță de legume (Eintopf) cu cârnați etc…

    • Claudia, poate ca nu a fost atit de suparator mesajul tau initial, desi si eu cu domiciliu departe de Europa am inteles ca alegerea de prinz e un obicei impatimit, mai dezamagitor a fost ca in al doilea mesaj nu ai zis – scuze, am gresit. Tot de pe piedestal de unde ai judecat ce maninca unii la prinz, ai dat premii de buna purtare 😀

    • @Gabi, eu nu am judecat ce au mancat unii la pranz, ci – daca e sa folosim in continuare termenul „judecata”, care place foarte mult fiindca ofera pretextul perfect pentru victimizare, respectiv acuzatii – am judecat cum se povesteste ce au mancat unii la pranz.
      Sunt incredintata ca reusesti sa faci diferenta 🙂

      Iar scuze chiar nu consider ca aveam de ce sa-mi cer.

    • @Claudia, Ioana scrie „Asta de obicei e partea preferată a musafirilor, pentru că la ei acasă masa de prânz e un senviș (că așa e cutuma pe aici, masa caldă e seara, la prânz pâine cu ceva, poate o omletă), dar eu am mereu mâncare caldă (pentru că așa suntem învățați din România și așa cred eu că e mai sănătos pentru noi)”, tu o citezi, rupand din context, „la ei masa de pranz e un senvis, la mine e mereu mancare calda” si o acuzi ca fraza e rautacioasa. Evident, ca, daca ar fi scris doar ce ai citat tu, fraza era rautacioasa. Numai ca, ce sa vezi, Ioana spune ca asa e CUTUMA la ei si ea are mereu mancare calda PENTRU CA ASA SUNT INVATATI DIN ROMANIA. De unde ai tras concluzia ca se lauda cu posibilitatile ei financiare si ii dispretuieste pe cei pentru care „masa de pranz e un senvis” numai tu stii. Eu pot sa confirm, nu locuiesc in Olanda, dar copila mea a studiat in Olanda si am avut ocazia sa constat ca si la unele dintre restaurante masa de pranz nu inseamna mancare calda. In fine, ca nu stiai lucrul asta sau nu ai citit cu atentie ca Ioana a spus ca asta e cutuma la ei nu e, zic eu, o problema. Toti gresim. Dar faptul ca insisti in greseala, „am judecat cum se povesteste ce au mancat unii la pranz.” asta zau daca pot sa inteleg. Ori e o rautate gratuita, ori…
      PS 1. Si nu, nu sunt fanul Ioanei, nici macar nu imi amintesc cum am ajuns sa citesc aici, probabil am cautat ceva si google m-a adus aici si a devenit o obisnuita. O repsect pe Ioana, nu sunt deloc de acord cu multe articole, dar cum ar fi sa fim toti de acord?
      PS2: N-am spus ca fata mea a studiat in Olanda ca sa ma laud ci ca sa intelegi ca stiu despre ce vorbesc.

    • @Ica, vezi că pe Facebook au mai scris câteva persoane cărora formularea li s-a părut nepotrivită.
      Mă rog, Ioana pare să le suspecteze pe toate a fi Claudia.

    • Era o gluma referitoare la doamna invataoare Claudia Chiru, care ma ataca cu orice prilej intr-o maniera extrem de nedelicata, nu la tine. Doar daca sunteti una si aceeasi, ceea ce nu cred, adica sper ca nu.

    • Mda, comentariul ăsta probabil nu va apărea, că deh… Însă acum am recitit articolul și fraza asta din paranteză ”(că așa e cutuma pe aici, masa caldă e seara, la prânz pâine cu ceva, poate o omletă)” a fost adăugată ulterior. Nu exista când am comentat eu.

      Eu am citat exact cum era articolul când am citit, și cum e și acum pe Facebook (acolo, pe Facebook, scrie așa: ”pentru că la ei acasă masa de prânz e un senviș, dar eu am mereu mâncare caldă”).

      Chiar nu mai e nimic de zis. Cel mai probabil nu va apărea acest comentariu, sau se va nega, dar mi-e suficient că va fi citit.

      Sănătate și numai bine tuturor.

    • Am adaugat precizarea ca sa fie clar chiar si pentru carcotasi, sa nu cumva sa mai creada cineva ca ma dau mare cu ciorbele mele (de care sunt, sincer, satula).

  2. Și eu am avut un Denis terorizator la grădiniță, care încerca să ne pupe. Dar eram mai mari, pe la 6 ani. Băieții ăștia. :))

  3. Întrebare de political correct si de părinte cu anumită experiență : de unde știi ca se va schimba treaba la el? Că sărutatul unei fete va fi vreodată wow? Întreb și fiindcă am mai văzut uneori ideea de minți complet deschise pe aici, dar pe altă parte niciodată nu am găsit vreun pasaj în care să se presupună ceva legat de posibilitatea ca fata să își ia soție sau băiatul soț, mereu a fost despre bărbatul care o va face pe ea fericită, fetele pe care el le va fermeca. Eu, când mai spun astea, sunt judecată, uneori chiar de copiii mei, pe modelul “ e aiurea și discriminator și chiar dureros să afli ca părintele tău nu concepe ca partener romantic decât o persoană de sex opus, ca toate proiecțiile sale automat includ asta”. Deci, cum faceți astfel încât să nu proiectați și să includeți totuși în discuție și fericirea legată de o persoană de același sex? O facem, nu o facem?

    • Daca subiectul e de interes pt copil, eu zic ca trebuie sa o facem. La noi inca nu e cazul, desi am discutat despre toate optiunile de fiecare data cand au intrebat si le-am transmis clar ca orice orientare sexuala este in regula.

      Atat timp cat nu e de interes pentru ei, nu prea vad motive sa imi impun sa imi modific exprimarea doar asa, preventiv.

    • interesantă întrebare! de ce la voi nu e cazul? dacă Ivan se strâmbă la ideea pupatului unei fete, înseamnă că nu e la vârsta la care sa aibă sentimente/emoții de atracție și interes, așa că de unde certitudinea că atunci când vor apărea, nu vor fi pentru un băiat?
      eu personal am fost doar deschisa la discuții. au apărut la un moment dat in timp ce copila se uită la Casa Loud, unde un personaj are 2 tati. nu am insinuat niciodată nimic și mi se pare stupid să insinuez la 7-9 ani ceva ce ține de atracție sau căsătorit, doar de dragul de a fi politically corectă, dacă copilul nu își manifestă interesul. am citit recent cartea Ups, pubertatea (foarte frumos scrisă, plină de informații utile despre corp, creier, schimbări, până la capitolele despre sexualitate la care nu știai dacă să râzi sau să plângi ) in care autoarele sugerau că de la orice vârstă trebuie să iei in calcul că atracția ar putea să fie pentru același sex și să vorbești despre asta. mai mult, insinuau și că „orientarea sexuala e fluidă” (pe asta nu o mă auzisem) și că doar pentru că azi copilul este straight (sau gay) nu înseamnă că peste 3 ani va fi la fel.

      și că tot suntem la capitolul sexualitate, sunt curioasa daca fetele de 10-12 ani din Olanda sunt la fel de sexualizate ca multe dintre cele din Romania, sau daca depinde de clasa sociala. am câteva colege de-ale fiicei mele in telefon și nu pot sa explic ce poze au la profil. îmi vine să sun la protecția copilului.

    • @Mihaela
      ce am vrut eu sa zic cu „nu e cazul” a fost ca copiii nostri nu par deocamdata interesati de chestiuni amoroase/sexuale.
      daca intreaba lucruri, evident ca raspundem si ne adaptam discursul in functie de cum simtim interesul lor pentru un subiect sau altul

    • Nu-mi bat capul, sincer. Cred ca daca va fi sa se indragosteasca de un baiat (sau de o fata), o va face indiferent de cate pronume pun eu in propozitiile mele.
      Ce voiam sa zic si stiu sigur ca el a inteles e ca va veni o vreme cand va gasi ideea de pupat interesanta, pe cine e fix treaba lui.

    • Am inteles, acum mi-am dat seama ca am citit „la noi insa nu e cazul” in loc de inca

    • @Deea, mă refer la paragraful ăsta:
      „Eu, când mai spun astea, sunt judecată, uneori chiar de copiii mei, pe modelul “ e aiurea și discriminator și chiar dureros să afli ca părintele tău nu concepe ca partener romantic decât o persoană de sex opus, ca toate proiecțiile sale automat includ asta”.
      Ținând cont că majoritatea cuplurilor din orice colț al lumii este formată dintr-un bărbat și o femeie și că acestea sunt cele mai mult cupluri pe care le vedem în jurul nostru, cred că este perfect în regulă să ne exprimăm astfel încât să ne referim la majoritate și copilului i se poate spune frumos asta. Este o exprimare din reflex cumva, dată de contextul în care trăim, până la urmă. Nu cred că-și dorește nimeni să începem să înșirăm într-o simplă conversație cotidinană nu știu câte pronume ca să fie sigur că ne-am referit inclusiv la toate excepțiile de la cuplul „el + ea”, ca să nu se găsească cineva ofensat. Sau, doamne ferește, să ne apucăm să inventăm cuvinte (pronume) pentru că limba română nu are, de exemplu, un echivalent de singular pentru „they”-ul neutru singular din limba engleză. (Ah, chiar, aș vrea să fiu de față când vine cineva cu propunerea asta la Academia Română 🙂 )
      Desigur, indiferent cum te exprimi, copilul se poate trezi la un moment dat atras de cineva de același sex opus și este în regulă, important să știe că e accepat, că e iubit și apoi să fie fericit cu alegerea lui. Dar poate să înțeleagă că nu e cazul facem atâta teorie gramaticală în orice banală conversație de dragul „politically corectness”-ului.

    • @ Rox, nu știu câtă experiență ai cu adolescenți/preadolescenti, poate nu toți sunt la fel ca cei pe care îi știu eu, dar ai fi uimită cat de tare sar unii. Chiar și cei absolut hetero. Una dintre fetele mele e declarară gay, are și o relație ( atât cat se poate la adolescență), nu susține ca asta va rămâne orientarea ei pe viață dar mereu îmi aduce aminte de proiecțiile și expresiile pe care le foloseam și poate încă le mai folosesc. Susține ca a fost multă rușine și teamă la ea fiindcă acasă vorbeam despre cum va fi când va ieși cu iubitul, glumele alea cu “tati va sta cu pușca la ușă “, automat doar aceste scenarii le aveam. Ea a fost o fetiță îndrăgostită de băieți de pe la 2 ani, visa doar prinți ca în desenele Disney, până pe la 8-9 sigur i se părea dubioasă treaba cu persoane de același sex, la modul ca spunea “ mi se pare grețos și nu vreau să aud”. Mai curând celălalt copil al meu nu a părut interesată niciodată de relații de vreun fel, nu i-au plăcut băieți decât ca parteneri de joacă. La aproape 9 ani a avut zero replici legate de prinți, viitori soți și tot ce mai zicea sora-sa la vârsta aia. Cu ea mai curând sunt prudentă și încerc să îmi mușc limba și să nu mai spun ce spuneam, nici măcar să nu mai gândesc. Am zero gânduri legate de vreo relație a ei cu un băiat, e drept ca nici la fete încă nu mă gândesc, sunt subiecte pe care mintea mea face eforturi să nu le mai abordeze nici in glumă. Chiar dacă rar apare o discuție legată de “când te va invita un băiat în oraș”, vine sora-sa imediat spunând să încetăm cu presupuneri și idei din astea fiindcă nu știm de fapt ce se întâmplă în capul ei și cat de interpretabile sunt astfel de discuții. Să nu vorbim deloc despre sau să ne referim la partener/ persoană iubită, fără să presupunem ce gen va avea. Nu mai zic cat e de greu când vin alții din afară( familie extinsă sau prieteni de familie) și pun întrebări incomode. E complicat tare. Precizez ca și noi, dintotdeauna, am avut o atitudine deschisă față de relațiile între persoane de același gen, am discutat asta cu copiii, nu am discriminat, judecat, dar atunci când bați mici apropouri, când scrii diverse lucruri, copilul prinde ca e ok să se întâmple, dar la alții. Pentru al meu copil aș vrea să nu fie cazul, chiar dacă în față îi zic ca nu va conta, totuși contează.

    • @Deea
      Uneori adolescentii exagereaza, vor sa fie foarte precisi pentru ca ceva li se pare important etc
      Adica pare ca fiica ta are exprimare de social justice warrior (SJW), adica o persoana din aceea care tine sa puna pe toata lumea la punct – atitudine tipic adolescentina, pe care e ok sa o ai doar la adolescenta. 🙂

      Exista deci posibilitatea sa fi citit pe undeva ca nu e ok ca parintii sa vorbeasca in termeni binari cand copiii sunt mici, ca sa nu ii seteze intr-un anunit fel, sa isi fi dat seama ca voi ati facut-o si acum sa te invinovateasca doar dintr-pornire tipic adolescentina, adica este o suferinta indusa post event, nu stiu cum sa ma exprim. Ca si cum te batea mama cand erai mic dar asta nu te-a afectat foarte mult atunci, insa ai aflat mai tarziu ca nu e ok ca parintii sa isi bata copiii si te-ai suparat pe ea post factum pentru ca grila ta de interpretare a lucrurilor s-a schimbat.

      Cele de mai sus sunt speculatii evident, de aceea voiam sa te intreb daca tu chiar crezi ca rusinea si teama de care spune au avut drept sursa felul in care v-ati exprimat voi. Zic asta pt ca nu doar voi, parintii, ati vorbit intr-un anume fel, ci toata lumea din jurul ei, deci cum putem fi siguri ca doar vorbele voastre au afectat-o pe ea?

  4. Tocmai am citit undeva ca „masa de pranz” pentru copii in SUA inseamna un sandvis cu gem si unt de arahide. Pentru mine asta e un desert, sau maxim o gustare de dupa amiaza. Desi copiii mei nu sunt mari fani ciorba, totusi la pranz vreau sa le ofer ceva mai serios decat o felie cu gem… Acum, banuiesc ca sandvisul din Olanda e ceva gen snitel cu putina salata si sos, asa, este ne adaptam dar ne si pastram obiceiurile preferate.

    • Incerc sa inteleg cum a devenit acest articol despre mancare si privit de sus anumite feluri de pranz….
      Pranzul american nu este egal peanut butter and jelly sandwich dar il poate contine (ca oriunde in lume depinzand de ce alegi sa incluzi intr-un pranz) si acesta nu este in totalitate dulce.

  5. Minunat ai scris, Ioana! Cu o duiosie care te teleporteaza direct in copilarie.
    Eu am fost in tatonari cu un baiat „blond cu ochi albastri” de la 7 la 9 ani, iar la 9 ani am incheiat-o cu el cu apoteotica replica: „Mi-ai irosit 2 ani din viata, Valentine!” Deci, da. Eram mult mai pe faza cand eram mica. Then something went wrong.

  6. Și eu aveam un iubit încă din clasa I, pe Cristi, care mă apăra când alți băieți voiau să mă bată. (Pe urmă începea cu șantajul – dacă nu-mi dai cariocile astea, nu te mai apăr, etc.). În clasa a IIa am schimbat școala… și mi-a plăcut de alții acolo. Oricum, este și în firea copiilor, și ei nu văd viața la fel ca noi, maturii. Este o etapă firească de dezvoltare (nu chestia cu pipăitul – băiatul acela clar a fost învățat de un adult!) Micii îndrăgostiți își scriu bilețele, se joacă împreună și… cam atât. Sau ție poate să-ți placă de Radu, și lui să-i placă de șefa clasei, ca și majorității celorlalți băieți… Că așa e în viață, încă de la vârste mici, și chiar și dezamăgirea este o lecție de viață.

    • Dar de ce se numeste „iubit” , „indragostit” daca isi scriu biletele si se joaca impreuna? asta fac si fetele intre ele, la varsta respectiva, si probabil si baietii (eu nu am baiat). Este evident ca si denumirile astea tot la adulti vin, altfel un copil de 7 ani nu ar face diferenta intre legatura pe care o are cu o colega sau un coleg.

  7. Este clar ca era vorba despre altceva in text si nu despre ce preferinte amoroase i s-ar insufla lui Iv sau nu. Te citesc de ceva timp si imi dau seama ca nu este vorba de impunere si nici ca ai vrut sa arati ceva intr-un anumit sens.Chiar mi-a placut textul insa eu mutandu-ma de ceva timp in Germania unde migrantii sunt cu preponderenta turci as avea ceva de spus in privinta asta dar ma abtin.9 ani pentru alegerea unei partenere in vederea casatoriei nu este chiar ceva fantastic daca ajungi sa ii cunosti.Ei sunt precoce fata de multe alte civilizatii.Este doar parerea mea si nu ceva ce am dedus din text.

    • Doamne. Nu mi vine sa cred unde s au dus discutile de la un articol simpatic. La ce mananca x..ce mananca y…la bani….si la sfarsit la orientari sexuale. Mai judeca cineva ?! De la faptul ca sunt discutii copliaresti…amuzante…la …brr…urata treaba in comentariile astea.Ps. Pe bune? Ati uitat ca ati fost copii??

  8. Partea cu…..”ei,vreau s_o sarut!”,,stergandu_se de mancare la gura,e adorabila!Copilarie,atat de repede alergi!Ivan e „oripilat” acum,ii trece fffff curand:))))Te pup printi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *