Eram în National Gallery din Londra, sâmbătă dimineață, acces gratuit, extrem de multă lume. Muzeul e labirintic, sunt multe săli mici și mari, coridoare cu pereți acoperiți de tablouri.
Sofia e mare, are aproape 12 ani, se orientează bine în spațiu și e destul de independentă. Merge singură la activități, stă pe-afară cu prietena ei ore în șir (stăm într-un cartier liniștit, doar cu case și alei de servitute), se descurcă să rezolve singură probleme minore, nu e un copil panicos. Asta pentru context.
Așadar, sâmbătă, în muzeul de artă, ea cu prietena ei, eu cu părinții ei (prietenii noștri). Ne uitam la tablouri, comentam, fetele în fața sau în spatele nostru, desenau în agendele lor, își notau lucruri, le mai povesteam noi una alta despre vreun tablou, avansam încet prin muzeu.
La un moment dat, prietena Sofiei ne spune că nu o mai găsește. Trecuseră câteva minute de când le văzuserăm pe amândouă desenând într-una dintre camerele mici ale muzeului.
M-am întors acolo, nu era. Am refăcut traseul până la intrare, nu era.
Nu m-am panicat, știu că ea știe ce are de făcut când se pierde: se întoarce unde ne-am văzut ultima oară și așteaptă sau cere ajutorul unui om de la pază. Dar ea desenase tot timpul acesta, nu eram sigură că mai știa unde ne văzuserăm ultima oară, de fapt, nici eu nu știam.
Am mers la unul dintre paznici, i-am spus că nu o găsesc, am dat semnalmentele. A anunțat pe stație, în câteva secunde a venit șeful serviciului de pază, și-a notat detaliile, înălțime, haine, culoarea părului, a anunțat toți paznicii.
Am pornit iar s-o caut, un adult a rămas pe loc să primească vești de la agenții de securitate și s-o aștepte în caz că se întoarce singură.
M-am dus la toaletă, la casa de bilete, am reluat traseul prin toate camerele și holurile.
Trecuseră vreo 10 minute.
Am început să mă sperii. Mă gândeam că dacă s-a pierdut, ar fi trebuit să ne găsească deja, ea se descurcă bine în aglomerații și e mai calmă ca mine.
Mi-a încolțit în cap ideea absurdă că a luat-o cineva. Cu două seri înainte mă uitasem la Expats, un serial în care băiețelul unor americani expați în Hong Kong dispare din piața de noapte.
Am început să transpir și să o strig. Era multă lume și nu mă prea auzeam.
M-am întors alergând la locul unde aștepta prietenul nostru, unde am văzut-o, lângă un agent de pază.
S-a dus singură la un agent să spună că s-a pierdut, după ce a încercat să ne găsească, dar mai rău s-a rătăcit. Agentul și-a dat seama rapid că ea e fetița căutată și a adus-o la punctul de întâlnire.
M-a luat plânsul după ce am văzut-o bine, sănătoasă, agitată, dar nu panicată.
Am glumit apoi că ar trebui să ne legăm de fetițe cu un șnur, că ele erau cu nasul în agendele lor și habar n-au avut când noi am făcut stânga și nu dreapta, și uite-așa am îmbătrânit un pic.
M-am bucurat însă că ea a fost calmă și s-a descurcat în marea de oameni. Are încredere în lume, știe să ceară ajutor.
Mi-a spus seara că oamenii sunt foarte drăguți la Londra: în timp ce ea desena așezată pe jos în fața unui Caravaggio, o doamnă a venit și i-a spus că mulți artiști mari ai lumii au fost stângaci, ca ea, și că desenează foarte frumos.
Înainte să plecăm spre aeroport, la toaletă într-un pub, o doamnă mi-a spus că am o rochie foarte drăguță și că nu înțelege ce vorbesc cu copiii mei, dar îi place tonul nostru și că râdem mult împreună. M-a întrebat de unde suntem, i-am zis: România, iar ea a zis: Da? Eram sigură! Prietena mea cea mai bună e din România, sunt oameni așa de drăguți! You are amazing!
Sofi, care era în toaletă și a auzit toată discuția, a zis prin ușă: You London people are the best!
Iar mie mi-a zis după: Ce drăguți oameni pe aici, măi mami!
Una rece, două calde.
S-a întors cu o agendă plină cu desene, observații, decupaje din ziare și ambalaje. Eu m-am întors cu două fire albe noi în sprânceană.
Buna, pentru situatii din astea n-ar fi fost util smartwatch ul? Nu mai vor sa le poarte?
Nu, nu mai vor sa le poarte de ceva timp.