Ajută-ţi copiii să iubească cititul: folosirea celor trei de E

Vorbim des cu copiii noștri, dar câte conversații adevărate, valoroase, avem cu ei? Conversații care să-i invite să afle, să se exploreze, să se dezvăluie, să empatizeze, să învețe să învețe, să se conecteze? Vă las azi un capitol interesant din cartea Arta de a le vorbi copiilor, scrisă de Rebecca Rolland, profesoară a Universității Harvard, logoped și specialistă în comunicare verbală. Cu ajutorul celor mai recente studii și cercetări, dar și al mărturiilor din experiența personală, autoarea oferă în această carte multe strategii de conversație bogată cu copiii noștri.

Capitolul acesta este despre conversații importante, valoroase, pe baza cărților pe care le citiți. Dar înainte de asta, un pic de context. Care sunt cei trei E care schimbă orice conversație, conform autoarei Rebecca Rolland?

Trei întrebări pot transforma inclusiv cititul într‑un proces distractiv, în care copiii să se simtă implicaţi – indiferent de subiect. Totul se reduce la interacţiune, la folosirea cărţilor drept puncte de pornire pentru discuţiile mai profunde. Dar noi nu vedem astfel cititul. De când sunt copiii mici, încercăm să dăm gata cât mai multe cărţi posibil. Auzim mereu că ar trebui să citim câte douăzeci de minute în fiecare seară sau să terminăm două cărţi pe săptămână. Este un mod de gândire din aceeaşi categorie cu „copiii mici ar trebui să tacă şi să asculte“.

Copiilor mai mari li se spune adesea să se concentreze asupra numărului de cărţi citite, rămânând pe planul doi cât de bine au înţeles ce au citit sau ce anume le‑a plăcut mai mult. Toate acestea duc la scăderea motivaţiei. Mulţi copii găsesc cititul stresant sau plictisitor – mai ales dacă nu le vine uşor să citească.

„Te rog, nu mă întrerupe“, am auzit părinţi spunând în timp ce le citeau copiilor. Dar întreruperile din timpul lecturii sunt bune! Ele arată că cel mic este implicat şi urmăreşte firul poveştii. De fapt, aşa cum arată multe studii, cel mai important pentru învăţare, în cazul copiilor, este tocmai cât de mult participă. Nu contează doar cât de mult le citiţi. Cititul sub formă de dialog, un mod verificat de a sprijini înţelegerea, înseamnă a conversa pe marginea unei cărţi. Începeţi prin a fi atenţi la ce‑l atrage pe copil. Comentaţi pe marginea comentariilor sale (evaluaţi) şi încurajaţi‑l să spună mai mult (extindeţi).

Reformulaţi ceea ce spune, adăugaţi şi luaţi‑o de la început. De fapt, copiii care întrerup şi pun întrebări în timpul lecturii învaţă mai mult şi sunt mai motivaţi şi mai curioşi. Pentru a ajunge acolo, modificaţi întrebările în concordanţă cu abilităţile lor în dezvoltare. Scoateţi în evidenţă întrebările care sunt legate de lumea lor şi încurajaţi gândirea imaginativă.

Să luăm exemplul cărţii Curious George, în care maimuţica George zboară cu un balon cu aer cald şi nu mai poate coborî. Aţi putea întreba: „Tu ce ai face în continuare?“ sau „De ce nu a putut coborî?“ Sau evaluaţi, de pildă: „Ai fost surprins când George a fost salvat?“ sau „Care parte a fost cea mai distractivă?

Deja aţi deschis uşa unei conversaţii mult mai bogate decât dacă aţi fi citit pur şi simplu textul. Da, poate că nu reuşiţi să citiţi foarte multe cărţi pe săptămână – poate nu terminaţi nici măcar una. Dar folosiţi cititul ca pe o poartă, deschizând uşa discuţiilor despre idei. Acest lucru implică mult mai mult copilul.

În cazul copiilor mai mari, întrebaţi‑i ce cărţi preferă să citească sau ce citesc pentru şcoală. Alegeţi una dintre temele lor preferate şi căutaţi cărţi sau reviste asemănătoare. Mai ales în cazul unui copil căruia nu‑i prea place să citească, revistele cu subiecte legate de pasiunile lui pot fi un mod excelent de a începe. Citiţi în fiecare seară cu voce tare sau împrumutaţi două exemplare şi citiţi împreună. Întrebaţi: Ce te‑a surprins? Ce ţi‑a plăcut, ce nu ţi‑a plăcut? Ce crezi ce se va întâmpla în continuare? Ce subiecte ar trebui să explorăm mai târziu?
Sfat pentru discuţii: abordaţi împreună aceeaşi carte. Citiţi‑i copilului cu voce tare sau ascultaţi cărţi audio. Întrebaţi‑l ce părţi i s‑au părut interesante. Mai ales în cazul cărţilor amuzante, lăsaţi‑l pe el să fie povestitorul. Dacă încă nu poate citi, încurajaţi‑l să spună povestea folosindu‑se de imagini.

Ajustaţi regulile cititului pentru a sprijini învăţarea

Ne dorim ca cei mici să citească la nivelul corect, dar am văzut această abordare devenind una aproape militantă. „Nu o lăsa să citească cartea aceea“, am auzit şoptind părinţi şi profesori. „Încă nu e pregătită.“

Nu ne dorim ca cititul să fie frustrant şi vrem ca cei mici să înveţe. Dar, atunci când ţinem prea mult la reguli, uităm să luăm în considerare perspectiva, interesele şi abordarea fiecărui copil. Ceea ce este motivant pentru unul poate fi demotivant pentru altul. Concentraţi‑vă pe alegerea cărţilor, a subiectelor şi a scopurilor de care este interesat copilul.

– Verifică dacă nu‑i prea grea, i‑am spus lui Sophie, care avea şapte ani, într‑o dimineaţă la bibliotecă, după ce luase o carte.

Noi le verificam după regula celor cinci degete. Populară în multe şcoli, această regulă stipulează că dacă pe o pagină sunt cinci cuvinte pe care nu le înţelegi înseamnă că este o carte potrivită pentru tine. Cu mai mult de cinci cuvinte, este prea dificilă. Dacă nu sunt deloc cuvinte greu de citit înseamnă că este o carte prea uşoară, nu va ajuta prea mult la învăţare. Exerciţiile făcute cu astfel de cărţi uşoare pot fi adesea amuzante şi întăresc încrederea. Cititul de mai multe ori al aceleiaşi cărţi – oricât de plictisitor ar fi acest lucru pentru noi – este unul dintre principalele moduri de a ajuta copiii să citească fluent. Chiar şi cinci cuvinte prea grele pe pagină le pot declanşa copiilor sentimente de frustrare, făcându‑i să renunţe înainte de a ajunge prea departe. Cu toate acestea, pentru mulţi educatori această regulă rămâne fixă, ca săpată în piatră.
– Sunt cinci doar în primul paragraf, a oftat Sophie cu dramatism.
– Haide să găsim alta.
– Dar o vreau pe asta, a insistat ea.
Iar eu m‑am simţit ridicol. Aşa că am acceptat.
În fiecare seară, scotea cartea. Eu o ajutam cu cititul cuvintelor dificile.
– Asta nu este de nivelul tău, m‑am auzit spunând.
– Nu‑mi pasă.
Timp de săptămâni întregi, a continuat să citească, niciodată mai mult de două pagini pe seară.
– Nu vrei să găsim o carte mai potrivită pentru tine? am întrebat‑o de mai multe ori.
– Nu, a insistat ea, iar eu am renunţat.
Dar a început să se întâmple ceva ciudat. Pe măsură ce ne croiam drum printre pagini, Sophie a început să citească tot mai cursiv.
– Ce prostuţă e, comenta ea.
Avea tot mai puţină nevoie de mine. Şi se simţea mândră.
– O sută de pagini! a exclamat. Asta chiar că‑i o carte grea.

Am văzut efectele progresului ei pe măsură ce citea cartea respectivă. O fi fost cea mai bună alegere? Poate că nu. Dar fusese scopul pe care şi‑l alesese ea. Cititul unei cărţi „prea grele“ s‑a potrivit personalităţii ei şi dorinţei ei de a demonstra că se poate. Discuţiile noastre au avut scopul de a verifica dacă se descurcă şi dacă nu devine frustrată sau copleşită. Dacă s‑ar fi întâmplat aşa, am fi putut face un pas înapoi.

Nu vreau să spun că trebuie să renunţăm la toate regulile şi să lăsăm copiii să citească ce vor. Dar spun că ar trebui să vedem aceste reguli – despre citit şi despre învăţare – ca pe nişte linii directoare, menite să fie ajustate în funcţie de fiecare copil. În şcoli, acest lucru nu este întotdeauna posibil, deşi gruparea flexibilă a copiilor, în grupe reduse numeric, poate face minuni. Dar ne putem gândi la această abordare individualizată acasă.