După succesul răsunător avut de Sofia (12 ani) ieri, când a mers singură la școală cu bicicleta, dus întors (8 km), desigur că Ivan (10n ani) a zis că vrea și el. Am discutat cu ei regulile și le-am zis OK, mergeți împreună singuri și eu vin să vă iau, să vedem cum merge. Asta era aseară.
De dimineață văzându-i gata să se urce pe biciclete, le-am zis, în pijamale, abia dată jos din pat: Hai că merg cu voi totuși!
Am auzit un NU dublu atât de răspicat că am crezut că urmează și o palmă peste ochi.
Ne ducem singuri!
Tatăl lor, confuz.
Stai, ce? Singuri? Amândoi? Nu e bine, Ivan e aerian. Nu are telefon. Bicicleta lui e veche.
E OK, stau împreună. Va fi bine!
Mă și gândeam la tot timpul liber pe care îl câștigasem cu acest prilej, 40 de minute de dezmeticit dimineața, neprețuit.
Pleacă copiii, have fun, ne vedem la 3, Sofi, dai un mesaj când ajungeți, dispar după colț, ehe, avem copii mari, îmi pun laptele de cocos pe aragaz să-mi fac micul dejun.
Trec 15 minute, sună telefonul. Sofia.
-Lui Ivan i-a sărit lanțul sub pod, am încercat să-l pun la loc, dar nu merge. O să întârziem amândoi!
Aici nu e bine să întârzii. Deloc. Nu au întârziat niciodată în doi ani și jumătate.
Calcule rapide. Acolo sub pod nu e carosabil, doar pistă. Cum fac să ajut copilul?
– Îl iau pe Ivan pe portbagaj și abandonăm bicicleta? propune Sofia.
-Da! am zis eu.
-Nu! a strigat tatăl lor. Ai înnebunit?
Nu am înțeles de ce NU, Sofi își cară frecvent prietena pe portbagaj, dar am zis OK, nu, Sofia, mergi la școală, spune-i lui Ivan să mă aștepte, vin să-l iau.
A închis și a plecat.
Mi-a trimis și o poză cu locul unde erau Ivan și bicicleta.
Am pornit cu mașina, fără să am idee cum fac să extrag copilul. Am pus pe maps locația Sofiei de la momentul apelului. Începuse să plouă.
Eram în pijamale cu mânecă scurtă. Afară, 14 grade.
M-am încurcat cu GPS-ul, nu am văzut o bretea, deja trecuseră 7 minute, nu știam unde e Ivan, dacă mă vede, nu aveam cum vorbi cu el.
La un semafor, pac, îl văd. Ieșise singur unde a auzit zgomot de mașini, iar eu, cu un mare noroc, fix pe-acolo am trecut, după ce m-am rătăcit.
L-am luat în mașină, l-am dus la școală, am intrat cu el să-l scuz la profesor, totul bine, hai înapoi după bicicletă.
Am parcat undeva la o companie privată, turna cu găleata, mi-am pus în cap un prosop din portbagaj și am pornit pe jos spre pod, pe pista de biciclete.
Am găsit bicicleta frumos parcată, ÎNCUIATĂ! Conștiincios fiul meu, înainte s-o abandoneze a încuiat lacătul de pe roată, a pus cheia în buzunar și acum și el și cheia sunt la școală, iar eu sunt sub pod, în pijamale, cu un prosop de plajă în cap, pe ploaie torențială.
Am luat bicicleta pe sus și am cărat-o până la mașină, de unde o s-o aruncăm probabil, e o vechitură super enervantă.
Uite-așa.
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult a fost, când l-am luat pe Ivan în mașină, l-am întrebat:
-Te-ai speriat de toată aventura?
-Nooo, de ce să mă sperii?
-Păi nu știai pe unde vin, când, nu aveam cum vorbi…
-Da, nu mi-ai zis cu ce vii, nu știam dacă am ieșit unde trebuie, eram în întârziere, mai și ploua, dar m-am gândit: mami găsește sigur o soluție, n-are ce să se întâmple rău! Și după asta o să avem o poveste tare de spus! În plus, mami, noi doi nu avem nevoie de telefon, suntem conectați oricum!
Am murit și alta nu.
Acum trebuie să îi luăm și lui o bicicletă mai ca lumea și reluăm programul Copiii se duc singuri la școală cu bicicleta. Fingers crossed!
Genial, Ioana! Te citesc cu plăcere de fiecare dată, dar astăzi… Astăzi ai fost spumoasă, râd singură in hohote😂
Super tare 😀
Am avut si noi o faza din-asta, probleme cu transporturile in comun si nu puteam ajunge sa-l iau de la scoala, el 8 ani, telefonul lui cu butoane ramas fara baterie, la un moment dat dau de un parinte de coleg de clasa care imi spune „ma ocup eu de el pâna vii, don’t worry”, pâna la urma pornesc trenurile din nou, eu eram intr-un tren dinspre casa spre scoala, la un moment dat imi apare ca o evidenta in minte „da-te jos din tren aici si du-te pe peronul celalalt” desi nu avea niciun sens asta in context… Ma duc pe peronul celalalt, vine trenul, urc in el ca trasa cu cheia, usile se inchid si…. acolo il vad, molfaind relaxat un corn cumparat de respectivul parinte. Vazusera ca vine un tren pe peronul care in mod normal ducea spre casa noastra si respectivul parinte a fost ok sa-l lase sa fuga si sa prinda trenul spre casa (si bineinteles fara sa-mi spuna… ca doar venea spre casa ). Doar ca… trenul acela NU mergea spre casa noastra, ci era deviat spre o alta destinatie.
Precizez totusi ca e o tara unde e uzual sa circule copii la varsta asta singuri de la scoala spre casa, inclusiv in transporturi in comun. Dar tot mi-a stat putin inima in loc… si am fost super grateful pt conexiunea asta care merge si când telefoanele nu mai au baterie 🙂
Si legat de lantul anti-furt: noi am investit in lanturi cu cod, cea mai buna inventie EVER :), avem toti acelasi cod si am rezolvat problema cu cheitze incurcate, ratacite, uitate pe ici pe colo…
Bine că nu au fatbikes, e mare tam-tam cu ele acum, am auzit că sunt o grămadă de accidente.
Doamne fereste, cum sa aiba fat bikes, ca doar n-am innebunit sa dau asa ceva pe mana unor copii de 10 si 12 ani. Nici nu e legal.
Well, strictly speaking, fatbikes sunt doar biciclete cu roti mai largi. In sine asta nu e nicio problema, ba din contra, ofera stabilitate mult mai mare si din cauza greutatii aditionale se reduce viteza.
Problema apare când adaugi un motor electric pentru ca o transforma intr-un fel de motocicleta cu pedale. Pericolul creste bineinteles direct proportional cu puterea motorului… la un e-bike normal trebuie sa se dezactiveze bateria automat la 25km/h. Daca nu, intra la categoria pedelec si trebuie permis special si nr de inmatriculare in unele tari.
awwww te cred ca ai murit 🙂 si eu am murit de drag citind. astea sunt roadele parentingului constient si cu blandete! am mai zis-o si o mai zic, sunteti minunati toti 4! multumim ca ne-ai povestit. va imbratisez
Wow ce au crescut copii!! O mică curiozitate am: ce mic dejun îți pregăteai cu lapte de cocos? Sună ft bine 🙂
Un fel de porridge cu fulgi de ovaz, o budinca, sa zicem, nimic complicat, havermout ii zice pe aici.
Acum la rece as zice ca Sofia ar fi fost mai bine sa ii lase telefonul lui Ivan ca el poata sa te contacteze.Pe moment habar nu am ce as fi facut.
Vai, exclus sa ii lase comoara ei dusmanului numarul 1! :))
mi s-a făcut piele de găină…
Îmi place de voi,de nu mai pot!!! Salutari din Alba Iulia!
mi s-a părut geniala ideea Sofiei de a abandona bicicleta și a-l lua pe Ivan pe bicicleta ei 🙂